A patra dimensiune
Am ieșit din timp ca dintr-o haină veche,
Cusăturile zilelor m-au strâns prea tare.
Am vrut să te găsesc într-un loc unde orele nu se mai numără,
Dar acolo erai doar un contur, fără trup.
M-am gândit că poate te-ai ascuns în spațiu,
Așa că am deschis ușile lumii.
Am mers prin orașe, prin case care respirau
Cu ferestrele aburite de dorul tău,
Dar tu nu erai nicăieri, nici măcar în reflexii.
Apoi mi-am amintit că tu nu mai exiști.
Nu aici. Nu acum.
Poate în alt univers, unul în care
N-am fost prea fragilă să te păstrez,
Unde sărutul nostru n-a fost o greșeală cosmică,
Un eveniment singular care s-a prăbușit în sine.
M-am urcat pe linia timpului
Și am tras de capete, am vrut să le împletesc.
Am cusut trecutul de prezent, dar firul s-a rupt,
Și m-am tăiat în marginile realității.
Te caut acum în a patra dimensiune,
Acolo unde nimic nu moare, dar nimic nu trăiește cu adevărat.
Ești un ecou elastic,
Un paradox care vibrează,
Un punct infinit, care mă atrage și mă sfâșie.
Și dacă nu te mai găsesc nicicând,
Știu că, măcar pentru o clipă,
Am existat cu tine într-un loc
Unde timpul, spațiul și iubirea
Au fost una.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 21 ianuarie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 175
Poezii din aceiaşi categorie
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Nu pleca
Stai! Nu pleca! Nu așa rapid,
Nu din factori ce nu se observă,
Drumu-n viitor e atât de palid,
Nimic prosper nu mai conservă.
Am încercat pe toate să le fac,
Dar de la tine doar cuvinte am văzut...
Spui că pot să trec cu tine peste lac,
Dar efectul final tot e cufundarea-n lut.
De m-aș întâlni cu vechea eu, din trecut,
Cred că m-aș lua peste picior doar...
Cum am ajuns la așa un conținut,
În care sfârșitul e simțit atât de amar?
Te-am iubit prea mult. Mult prea mult.
Scuze c-am făcut așa o netrebnicie,
Scuze că n-am renunțat mai de demult.
Dar care scuze, tot e doar fățărnicie...
Drăguț a fost într-un final, totul doar un joc,
E firesc unul să piardă și să plângă fără sens
Iar altul să câștige doar mândria la cojoc...
De ce doar mai eu cred totul în contrasens?
Totul e ceva obișnuit, doar toamna a sosit
Farmecul naturii încet încet dispare
Devreme ce acum totu-n jur a ruginit
Iar noi ne pierdem ca frunzele fără de zare...
14.11.24
Trandafirul ars
Am pregătit pentru ea, un trandafir,
Roșu și pufos,cu spini lucioși.
Trandafirul cela îmi părea foarte perfect pentru ea,
Am luat după muncă trandafirul,
Și cu pași repezi
Am plecat la ea.
Când m-a văzut pe mine,
Ea nu s-a bucurat,
Eu i-am întins trandafirul,
Ea la luat, și a plecat cu el în bucătărie,
A luat un chibrit,
A venit spre mine,
Și în fața mea a ars trandafirul.
Cu ochii înlăcrimați, am plecat din casa ei.
Și eu tot mă întreb,
Pentru ce a ars ea trandafirul?
Atât de frumos,și parfumat,
Care a fost pentru ea?
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezie compusă pe 18.10.2024
N-am putut fi
Un dor apăsător
Și lacrimi nu mai cad,
Trăiesc în propriul meu iad
Mă usuc și mor...
Mă sting,
Mă doboară durerea
Îți caut mângâierea,
Dar nu mai pot să te ating.
Din tot ce îmi plăcea odată
Azi nu-mi mai pare a fi nimic
Căci nu mai vreau să mă implic
Și nu o să mai doresc vreodată.
Tristețea mea e molipsitoare
Și mă ascund de orișicine
Ca să nu ajungă ca mine.
Să nu se simtă cât mă doare.
Sunt vie dar mă simt moartă,
Și-aș da orice ca tu să știi
Că ai putea ca să mă învii
Că ai putea să schimbi o soartă.
Dar tu nu știi,
Ești prea departe
Ne desparte
Tot ce n-am putut fi.
Cel mai greu ADIO
Ai fost cel mai greu ADIO spus vreodată
De fapt singurul... Și-am fost forțată
De-aceea m-am întors mereu din drum
Mereu câte ceva simțind că ar mai scoate fum...
Un ADIO ...ce nu l-am simțit... niciodată!
Căci pleoapele imi poartă promisiunea ta
Și pe obraji ți-am uitat un apus de soare
Îmbrățișați, cu un vin bun din crama ta...
Un ADIO ce sufletul nu-l recunoaște
Căci am uitat pe tâmpla ta un colț de vis
Și uneori speranța parcă imi renaște
Că ai păstrat și pentru mine...vinul promis.
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Nu pleca
Stai! Nu pleca! Nu așa rapid,
Nu din factori ce nu se observă,
Drumu-n viitor e atât de palid,
Nimic prosper nu mai conservă.
Am încercat pe toate să le fac,
Dar de la tine doar cuvinte am văzut...
Spui că pot să trec cu tine peste lac,
Dar efectul final tot e cufundarea-n lut.
De m-aș întâlni cu vechea eu, din trecut,
Cred că m-aș lua peste picior doar...
Cum am ajuns la așa un conținut,
În care sfârșitul e simțit atât de amar?
Te-am iubit prea mult. Mult prea mult.
Scuze c-am făcut așa o netrebnicie,
Scuze că n-am renunțat mai de demult.
Dar care scuze, tot e doar fățărnicie...
Drăguț a fost într-un final, totul doar un joc,
E firesc unul să piardă și să plângă fără sens
Iar altul să câștige doar mândria la cojoc...
De ce doar mai eu cred totul în contrasens?
Totul e ceva obișnuit, doar toamna a sosit
Farmecul naturii încet încet dispare
Devreme ce acum totu-n jur a ruginit
Iar noi ne pierdem ca frunzele fără de zare...
14.11.24
Trandafirul ars
Am pregătit pentru ea, un trandafir,
Roșu și pufos,cu spini lucioși.
Trandafirul cela îmi părea foarte perfect pentru ea,
Am luat după muncă trandafirul,
Și cu pași repezi
Am plecat la ea.
Când m-a văzut pe mine,
Ea nu s-a bucurat,
Eu i-am întins trandafirul,
Ea la luat, și a plecat cu el în bucătărie,
A luat un chibrit,
A venit spre mine,
Și în fața mea a ars trandafirul.
Cu ochii înlăcrimați, am plecat din casa ei.
Și eu tot mă întreb,
Pentru ce a ars ea trandafirul?
Atât de frumos,și parfumat,
Care a fost pentru ea?
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezie compusă pe 18.10.2024
N-am putut fi
Un dor apăsător
Și lacrimi nu mai cad,
Trăiesc în propriul meu iad
Mă usuc și mor...
Mă sting,
Mă doboară durerea
Îți caut mângâierea,
Dar nu mai pot să te ating.
Din tot ce îmi plăcea odată
Azi nu-mi mai pare a fi nimic
Căci nu mai vreau să mă implic
Și nu o să mai doresc vreodată.
Tristețea mea e molipsitoare
Și mă ascund de orișicine
Ca să nu ajungă ca mine.
Să nu se simtă cât mă doare.
Sunt vie dar mă simt moartă,
Și-aș da orice ca tu să știi
Că ai putea ca să mă învii
Că ai putea să schimbi o soartă.
Dar tu nu știi,
Ești prea departe
Ne desparte
Tot ce n-am putut fi.
Cel mai greu ADIO
Ai fost cel mai greu ADIO spus vreodată
De fapt singurul... Și-am fost forțată
De-aceea m-am întors mereu din drum
Mereu câte ceva simțind că ar mai scoate fum...
Un ADIO ...ce nu l-am simțit... niciodată!
Căci pleoapele imi poartă promisiunea ta
Și pe obraji ți-am uitat un apus de soare
Îmbrățișați, cu un vin bun din crama ta...
Un ADIO ce sufletul nu-l recunoaște
Căci am uitat pe tâmpla ta un colț de vis
Și uneori speranța parcă imi renaște
Că ai păstrat și pentru mine...vinul promis.
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Alte poezii ale autorului
Diagnosticul: Tu
M-au deschis cu un cuțit de lumină,
Au desfăcut pielea cu degete sterpe,
Au căutat rugina, oase străine,
Dar n-au găsit decât un singur nume.
Era scris în vene, gravat în tăcere,
Între coastele mele îi crescuseră umbre,
Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,
Ai fost țipatul mut din gândurile surde.
Medicii au tăcut, au privit făra teamă
Sufletul meu? O catedrală goală.
În loc de sânge, curgea o poveste,
În loc de inimă, doar o voce uitată.
Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,
Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.
"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,
"Aici e un suflet...dar altul îl ține."
Că poate că, dacă mă vor închide la loc,
Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,
Încă te voi simți, în carnea uitării,
Înca îmi vei fi cicatricea bună.
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Dansul Universului Închis
Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.
Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,
o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.
Universul e o închisoare de lumină,
iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.
Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.
Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,
înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.
Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea
asteroizilor care explodează în apocalipse mici,
doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.
Și tu, cititorule, ești o celulă
într-un plămân cosmic care respiră întuneric.
Inspiri universuri, expiri coliziuni.
Între coastele tale, gravitația cântă o melodie
pe care doar găurile negre o înțeleg:
"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."
Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.
Dar nu atinge niciodată pământul.
Căci pământul e un mit inventat de suflete,
iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.
Ce e poezia asta? Tu întrebi.
E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.
Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,
până când a creat o oglindă.
Iar în oglindă era totul.
Dar totul nu era nimic.
Și din nimic, o altă palmă s-a întins,
scuturând iarăși timpul ca pe o minge.
Universul începe din nou,
dar tu n-ai să știi vreodată
că ești doar un ecou al unei idei
uitate.
Diagnosticul: Tu
M-au deschis cu un cuțit de lumină,
Au desfăcut pielea cu degete sterpe,
Au căutat rugina, oase străine,
Dar n-au găsit decât un singur nume.
Era scris în vene, gravat în tăcere,
Între coastele mele îi crescuseră umbre,
Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,
Ai fost țipatul mut din gândurile surde.
Medicii au tăcut, au privit făra teamă
Sufletul meu? O catedrală goală.
În loc de sânge, curgea o poveste,
În loc de inimă, doar o voce uitată.
Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,
Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.
"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,
"Aici e un suflet...dar altul îl ține."
Că poate că, dacă mă vor închide la loc,
Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,
Încă te voi simți, în carnea uitării,
Înca îmi vei fi cicatricea bună.
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Dansul Universului Închis
Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.
Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,
o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.
Universul e o închisoare de lumină,
iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.
Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.
Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,
înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.
Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea
asteroizilor care explodează în apocalipse mici,
doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.
Și tu, cititorule, ești o celulă
într-un plămân cosmic care respiră întuneric.
Inspiri universuri, expiri coliziuni.
Între coastele tale, gravitația cântă o melodie
pe care doar găurile negre o înțeleg:
"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."
Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.
Dar nu atinge niciodată pământul.
Căci pământul e un mit inventat de suflete,
iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.
Ce e poezia asta? Tu întrebi.
E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.
Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,
până când a creat o oglindă.
Iar în oglindă era totul.
Dar totul nu era nimic.
Și din nimic, o altă palmă s-a întins,
scuturând iarăși timpul ca pe o minge.
Universul începe din nou,
dar tu n-ai să știi vreodată
că ești doar un ecou al unei idei
uitate.