M-ai lasat pentru ea
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o șoaptă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.
Pe mine m-ai lăsat cu umbre,
Cu amintiri ce dor și-n somn,
Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,
Cu vise moarte, fără domn.
Ea… ce are? Poate zâmbește
Mai larg, mai dulce, mai firesc.
Dar știe ea cum tu vorbești
Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?
Nu-i vină-n dragoste, nici lege,
Dar doare când devii uitare,
Când tot ce-a fost se risipește
Ca fumul alb dintr-o visare.
Și totuși, n-am să te blestem,
N-am să-ți doresc ce-am îndurat —
Dar să nu uiți: ce-a fost între noi
A fost odată… și-a contat.
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o vorbă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai bună.
Timpul a trecut și m-am pierdut
Într-o lume ce nu mai era a mea,
Căutând un rost, un drum, un început,
Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.
Ea te ține acum cu mâna-i blândă,
Te-a luat acolo unde nu ajungeam,
Dar știi tu oare că în mine încă plângă
Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.
Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,
Că fiecare pas al tău mă doare,
Și chiar de-aș pleca, în orice zi,
Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Maria Spulber
Data postării: 17 aprilie
Vizualizări: 43
Poezii din aceiaşi categorie
Deja vu
Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?
„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.
Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?
Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.
Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?
E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.
Tu ai aruncat acea păpușă.
Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață
chiar dacă tu nu îți doresti asta.
Mi ai spus să mă gândesc la tine
ca la o experiență frumoasă
care nu a durat mult.
Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,
dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?
aberez.
Gânduri de noapte
Plâng și mă gândesc la tine
Cât de minunat a fost timpul
Și după tot eu îmi amintesc
Că eu tot am sfâșiat
Încerc să fug și să te uit
Și așa plâng neputincios
Și mă gândesc la tine i-ar și i-ar
Și gândul mi-e de prisos
Am greșit de multe ori
Am greșit extrem de mult
I-ar tu m-ai iertat mereu
Și m-ai iubit nespus
Am dat cu piciorul la tot
Și nu pot repara
Și chiar dacă mi-aș cere scuze
Tu nu m-ai credea
Poem
Pe masă o scrumieră,
Arucand cu nervi acea tigară,
Și dorul meu de tine te tot cheamă,
Amețit de alcoolul amar,
Ți-am zis că despre tine nu mai am niciun habar.
A fost singur.
Este singur în miez de noapte,
Este singur, dar tot aude șoapte
Este singur, se gândește la moarte
Mereu singur a trecut prin toate
Se simțea mereu singur dar acum simte că nu mai poate
Acum își caută cu extaz sfârșitul, nu se mai teme de moarte.
Știe că va veni și clipa în care va pleca
Dar niciodată clipa în care o va uita,
Niciodată clipa în care el va renunța
La cea pe care niciodată n-o va înbrățișa.
Nu va renunța la fata pe care o iubește
Renunță la viață, pentru că iubire nu cerșește
Pământul tău
Genele respiră cu un gând
Întins pe verdele de pe pământ
Ca ramura, dansând în vânt,
Și eu te văd chiar și închisă în mormânt,
Iar irisul ascunde-nvolburat
Tornada ce se-ndreaptă înspăimântat
Spre casa mea sădită-n mintea ta -
E întuneric și-i speranța mea!
Și lacrima șterge nori domoli,
Ei scurg iubirea, provocând fiori,
Îi șterge de cenușa risipită,
Suflată de pe amintirea negăsită.
Iar trupul îți pulsează îngrozitor,
Fiind scheletul printre flori de dor,
Scheletul slab ce ține tot pământul,
Iar lava-ți e ca sângele cu gândul.
Tu cazi și te zdrobești
De propriul univers
Făcut să danseze pe ultimul meu vers,
Unde aerul e doar speranța ta,
Iar moartea e o viață - tu și ea.
Unde lumina e regina
Glasului morților, frumoasă și divină...
Omagiu!
Anul l-am încheiat plângând
Că l-am pierdut de tot pe tata,
Chemat fiind la Cer, de Domnul
Și așezat va fi, cum i-a fost fapta.
Acum s-a întâlnit cu mama
Ce-l aștepta de ceva vreme,
Să fie amândoi iară perechea
Și poate uită de-a lui probleme.
Cu toții am știut că își dorea
Să părăsească această lume,
Că a fi singur e destul de greu
Iar durerea ta n-ai cui o spune.
Ducea cu el o mare suferință
A trupului de lut uzat de ani,
În suflet purta mare credință
Venită de la părinții lui țărani.
Nu e ușor să-ți pierzi ambii părinți
Care ți-au dat o viață pe pământ,
Și lacrima să nu-ți inunde ochii
Când trist tu vizitezi..a lor mormânt!
Deja vu
Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?
„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.
Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?
Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.
Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?
E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.
Tu ai aruncat acea păpușă.
Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață
chiar dacă tu nu îți doresti asta.
Mi ai spus să mă gândesc la tine
ca la o experiență frumoasă
care nu a durat mult.
Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,
dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?
aberez.
Gânduri de noapte
Plâng și mă gândesc la tine
Cât de minunat a fost timpul
Și după tot eu îmi amintesc
Că eu tot am sfâșiat
Încerc să fug și să te uit
Și așa plâng neputincios
Și mă gândesc la tine i-ar și i-ar
Și gândul mi-e de prisos
Am greșit de multe ori
Am greșit extrem de mult
I-ar tu m-ai iertat mereu
Și m-ai iubit nespus
Am dat cu piciorul la tot
Și nu pot repara
Și chiar dacă mi-aș cere scuze
Tu nu m-ai credea
Poem
Pe masă o scrumieră,
Arucand cu nervi acea tigară,
Și dorul meu de tine te tot cheamă,
Amețit de alcoolul amar,
Ți-am zis că despre tine nu mai am niciun habar.
A fost singur.
Este singur în miez de noapte,
Este singur, dar tot aude șoapte
Este singur, se gândește la moarte
Mereu singur a trecut prin toate
Se simțea mereu singur dar acum simte că nu mai poate
Acum își caută cu extaz sfârșitul, nu se mai teme de moarte.
Știe că va veni și clipa în care va pleca
Dar niciodată clipa în care o va uita,
Niciodată clipa în care el va renunța
La cea pe care niciodată n-o va înbrățișa.
Nu va renunța la fata pe care o iubește
Renunță la viață, pentru că iubire nu cerșește
Pământul tău
Genele respiră cu un gând
Întins pe verdele de pe pământ
Ca ramura, dansând în vânt,
Și eu te văd chiar și închisă în mormânt,
Iar irisul ascunde-nvolburat
Tornada ce se-ndreaptă înspăimântat
Spre casa mea sădită-n mintea ta -
E întuneric și-i speranța mea!
Și lacrima șterge nori domoli,
Ei scurg iubirea, provocând fiori,
Îi șterge de cenușa risipită,
Suflată de pe amintirea negăsită.
Iar trupul îți pulsează îngrozitor,
Fiind scheletul printre flori de dor,
Scheletul slab ce ține tot pământul,
Iar lava-ți e ca sângele cu gândul.
Tu cazi și te zdrobești
De propriul univers
Făcut să danseze pe ultimul meu vers,
Unde aerul e doar speranța ta,
Iar moartea e o viață - tu și ea.
Unde lumina e regina
Glasului morților, frumoasă și divină...
Omagiu!
Anul l-am încheiat plângând
Că l-am pierdut de tot pe tata,
Chemat fiind la Cer, de Domnul
Și așezat va fi, cum i-a fost fapta.
Acum s-a întâlnit cu mama
Ce-l aștepta de ceva vreme,
Să fie amândoi iară perechea
Și poate uită de-a lui probleme.
Cu toții am știut că își dorea
Să părăsească această lume,
Că a fi singur e destul de greu
Iar durerea ta n-ai cui o spune.
Ducea cu el o mare suferință
A trupului de lut uzat de ani,
În suflet purta mare credință
Venită de la părinții lui țărani.
Nu e ușor să-ți pierzi ambii părinți
Care ți-au dat o viață pe pământ,
Și lacrima să nu-ți inunde ochii
Când trist tu vizitezi..a lor mormânt!
Alte poezii ale autorului
Știu ce o să se întâmple, dar amân încontinuu.
Amân cuvintele ce dor,
Întârzii tot ce-i aproape,
Știu că timpul mă așteaptă,
Dar mă pierd în fuga lui,
Într-o clipă fără scop.
Răsuflarea-mi se frânge,
Cu fiecare pas făcut,
Știu că am să ajung, dar oare
Cât voi mai amâna, ce-am pierdut?
Fiecare gând mă cheamă,
Dar îmi răspunde ecoul gol.
Amân, dar ce vreau să spun
E ascuns, tăcut, sub zăvor.
Voi înfrunta sau mă voi ascunde?
Poate e prea târziu să aleg,
Dar știu că o să se întâmple,
Chiar și atunci când mă voi teme să privesc.
Amân și visul ce se scufundă,
Sub valuri de incertitudine,
Sunt prizonier al unui "poate",
Căci nu știu cum să dau drumul la temeri.
Într-o lume care nu mă așteaptă,
Mă pierd în adâncuri tăcute,
Știu că va veni ziua schimbării,
Dar nu știu dacă voi fi acolo, complet.
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Vreau sa te uit,dar nu pot
Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,
Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.
Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,
Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.
Mi-e dor și când plouă, și când e senin,
Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.
Te simt când pășesc prin orașul pustiu,
Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.
Vreau să te uit, dar mi-e plin universul
De tine – de râsul, de pașii, de versul
Pe care-l rosteam când eram amândoi,
Când timpul curgea fără teamă, în doi.
Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,
Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.
Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,
În gesturi străine și-n simple povețe.
Te port într-un colț, acolo, în piept,
Unde dorul se face un cântec nedrept.
Unde inima bate, dar sună ciudat –
Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.
Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri
În liniștea serii, în vechi amintiri.
Ai fost visul meu, și e greu să te-alung
Când toate din mine spre tine se strâng.
Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,
Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.
Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,
Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.
Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,
Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.
Ai fost răsăritul din toate apusuri,
Ai fost alinarea din mii de supusuri.
Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…
Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.
Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –
O luptă ce arde și-aduce nevoi.
Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,
În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.
Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,
Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.
Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,
Rămân tatuaje sub piele, sub semne.
Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,
Dar inima strigă ce mintea apasă.
Vreau să te uit… dar poate-i mai bine
Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.
Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –
Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Timpul, ecou al veșniciei
Timpul, un râu ce nu se oprește,
Curge din trecut și-n viitor se pierde,
Fiecare clipă, o adiere ușoară,
Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.
Ne naștem în zori de zi, ca un vis,
Fără să știm cum și când vom sfârși,
În brațele lui, suntem doar niște frunze
Ce plutesc pe ape, fără destinație.
Cu fiecare pas, ne pierdem,
Nu în sensul morții, ci al deveniri,
Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,
Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.
Ne uităm în oglindă și nu mai știm
Cine eram ieri și cine suntem azi,
Timpul ne adâncește în această enigmă,
Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.
Dar ce este timpul, cu adevărat?
O minciună, un vis, o simplă iluzie?
Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,
Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.
Timpul nu iartă, nu așteaptă,
Nu ține cont de dorințele noastre,
El ne curge prin vene ca un foc nemilos,
Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.
Totuși, în adâncul nostru, simțim
Că timpul nu este dușmanul nostru,
Ci un acompaniament tăcut al existenței,
Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.
Căci poate că nu suntem doar niște trupuri
Ce se pierd în fața timpului,
Poate suntem ecouri ale veșniciei,
Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.
Cum putem măsura o viață întreagă,
Când timpul nu are măsură, nu are margini?
Fiecare moment este un infinit,
Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.
În fața timpului, nu suntem mici sau mari,
Nu suntem nici buni, nici răi,
Suntem doar trecători pe această planetă,
Căutând să înțelegem cum să trăim.
Și poate, în final, nu este important
Cât timp avem, ci cum îl trăim,
Căci timpul se măsoară nu în clipe,
Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.
Știu ce o să se întâmple, dar amân încontinuu.
Amân cuvintele ce dor,
Întârzii tot ce-i aproape,
Știu că timpul mă așteaptă,
Dar mă pierd în fuga lui,
Într-o clipă fără scop.
Răsuflarea-mi se frânge,
Cu fiecare pas făcut,
Știu că am să ajung, dar oare
Cât voi mai amâna, ce-am pierdut?
Fiecare gând mă cheamă,
Dar îmi răspunde ecoul gol.
Amân, dar ce vreau să spun
E ascuns, tăcut, sub zăvor.
Voi înfrunta sau mă voi ascunde?
Poate e prea târziu să aleg,
Dar știu că o să se întâmple,
Chiar și atunci când mă voi teme să privesc.
Amân și visul ce se scufundă,
Sub valuri de incertitudine,
Sunt prizonier al unui "poate",
Căci nu știu cum să dau drumul la temeri.
Într-o lume care nu mă așteaptă,
Mă pierd în adâncuri tăcute,
Știu că va veni ziua schimbării,
Dar nu știu dacă voi fi acolo, complet.
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Vreau sa te uit,dar nu pot
Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,
Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.
Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,
Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.
Mi-e dor și când plouă, și când e senin,
Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.
Te simt când pășesc prin orașul pustiu,
Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.
Vreau să te uit, dar mi-e plin universul
De tine – de râsul, de pașii, de versul
Pe care-l rosteam când eram amândoi,
Când timpul curgea fără teamă, în doi.
Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,
Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.
Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,
În gesturi străine și-n simple povețe.
Te port într-un colț, acolo, în piept,
Unde dorul se face un cântec nedrept.
Unde inima bate, dar sună ciudat –
Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.
Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri
În liniștea serii, în vechi amintiri.
Ai fost visul meu, și e greu să te-alung
Când toate din mine spre tine se strâng.
Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,
Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.
Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,
Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.
Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,
Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.
Ai fost răsăritul din toate apusuri,
Ai fost alinarea din mii de supusuri.
Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…
Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.
Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –
O luptă ce arde și-aduce nevoi.
Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,
În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.
Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,
Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.
Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,
Rămân tatuaje sub piele, sub semne.
Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,
Dar inima strigă ce mintea apasă.
Vreau să te uit… dar poate-i mai bine
Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.
Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –
Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Timpul, ecou al veșniciei
Timpul, un râu ce nu se oprește,
Curge din trecut și-n viitor se pierde,
Fiecare clipă, o adiere ușoară,
Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.
Ne naștem în zori de zi, ca un vis,
Fără să știm cum și când vom sfârși,
În brațele lui, suntem doar niște frunze
Ce plutesc pe ape, fără destinație.
Cu fiecare pas, ne pierdem,
Nu în sensul morții, ci al deveniri,
Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,
Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.
Ne uităm în oglindă și nu mai știm
Cine eram ieri și cine suntem azi,
Timpul ne adâncește în această enigmă,
Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.
Dar ce este timpul, cu adevărat?
O minciună, un vis, o simplă iluzie?
Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,
Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.
Timpul nu iartă, nu așteaptă,
Nu ține cont de dorințele noastre,
El ne curge prin vene ca un foc nemilos,
Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.
Totuși, în adâncul nostru, simțim
Că timpul nu este dușmanul nostru,
Ci un acompaniament tăcut al existenței,
Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.
Căci poate că nu suntem doar niște trupuri
Ce se pierd în fața timpului,
Poate suntem ecouri ale veșniciei,
Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.
Cum putem măsura o viață întreagă,
Când timpul nu are măsură, nu are margini?
Fiecare moment este un infinit,
Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.
În fața timpului, nu suntem mici sau mari,
Nu suntem nici buni, nici răi,
Suntem doar trecători pe această planetă,
Căutând să înțelegem cum să trăim.
Și poate, în final, nu este important
Cât timp avem, ci cum îl trăim,
Căci timpul se măsoară nu în clipe,
Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.