Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Maria Spulber
Data postării: 18 aprilie
Vizualizări: 43
Poezii din aceiaşi categorie
Cercetează-mă Doamne
Cearcă-mă de vrei Părinte
Mă cercetează Te rog
Să nu mai fac neajunsuri
Că-s slăbit și-s al Tău rob
Că așa îmi dau silința
Și mă ostenesc mereu
Dar nu pot săvârși lucrul
Fără ajutorul Tău
Să veghem în zi și-n noapte
La glasul Lui cel ceresc
Care spune și mă-ndeamnă
Să-L caut să mă smeresc
De demult din depărtare
Din copilăria mea
Pe El l-am avut aproape
Calea Domnul mi-o păzea
Parcă văd și azi aievea
Din acele depărtări
De prin văi și munți și dealuri
Toate-a Lui bune lucrări
Că prin multele primejdii
Ce-am trecut în a mea viață
Domnul nostru s-a-ndurat
Și mereu mi-a dat speranță
Și m-a scos din curse grele
Și mereu m-a întărit
Ajutor mi-a fost în toate
Duhul mi l-a liniștit
Și când îmi aduc aminte
Drumul ce parcurs-am eu
Gândurile îmi inundă
Ca o apă duhul meu
Văd a mea copilărie
Ce-am avut și am trăit
Și îmi văd și-a mele fapte
Ce pe mine m-au vădit
Îmi aduc aminte bine
Când mică eram de tot
Cum părinții mă-nvătară
Cum în viață să mă port
Și pe Tine să știu bine
Să Te rog și să Te cat
Să fiu trează-n tot momentul
De Tine să nu mă despart
Slavă Ție Domn Preasfinte
Că părinți mie mi-ai dat
Să mă crească și să-mi spună
Lucrul Tău cel minunat
Te rog dă-le-n dar iertare
Pentru ce-au mai făptuit
A mea inimă Te roagă
Căci ca oameni au greșit
A Ta milă Bun Părinte
Cu noi pururea a fost
Și cu drag ne-ai ocrotit
Fiindu-ne Bun adăpost
Cum Te îndurași, o! Doamne
Că știai ce eu voi face
Dar, o! mare-i a Ta milă
Și-ale Tale binefaceri
Mulțumiri trimitem Ție
Pentru sprijinul divin
Acum în această viață
Și-ntru veci de veci amin
Călătoria în trecut...
Călătoresc cu trenul
Prin dulcile amintiri
În ochi le-ngheață gerul
Rămăn ca niște priviri.
Adânc la mine se uită
În ochi, pătrunzător
Oprind pe loc suflarea
Lăsându-mă să mor...
Îmi fac atunci bagajul
Cel mic și imaginar
Să plec , să nu scap zborul
Ce se împrăștie fumar.
Ajung la destinație
Și râd și plâng și simt
Plăcută... acea senzație
Că fericită sunt!
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Sufăr
Clipă risipită
O singură pepită
Doi vânători de amintiri
Prea multe simțiri
Alarma trezește
Realitatea izbește
Lopată de pietriș
Aruncată pieziș
Memoria joacă feste
Căutătorul găsește
Comoara pierduta
O singura pepită
în cufăr
Sufăr
Eu cel ce n-o să mai fiu..
Cerul este acoperit total de nori
Pe câmpuri nu-i nici urmă de flori
Șoaptele din cap îmi dau fiori
Toate-mi zic "ar trebui să mori"
Toate mă blesteamă și m-acuză
Toate-mi fac viața tot mai confuză
Mă uit în jur, parcă totu-i pustiu
Sunt doar eu, cel ce n-o să mai fiu
Totu-n jurul meu se-nvăluie-n ceață
Văd ceva la câțiva pași în față
Este un sicriu acoperit de gheață
Pe el scrie "aici este a ta viață"
Mă străduiesc două ore să-l deschid
După regret dar nu pot să-l mai închid
Am murit sau am doar un vis lucid?
“mai mult decât”
Eu nu-mi sunt carapacea,
Nu-mi sunt cuvertura
Care poartă uzura,
Care nu-mi dă pacea
De a avea liniște.
De a-mi lăsa gândurile să se miște.
Sunt mai mult decât aspectul
Care nu și are efectul,
Decât defectul
Care nu-mi aduce respectul,
Decât imperfectul
Față de care-i invizibil intelectul.
Apar ca fiind un obiect,
Niciodată perfect,
Mereu un poem incomplet
Scris de un defect poet.
Aș vrea să mi se cunoască inteligența,
Să-mi fie vizibilă divergența.
de Beatrice Lotreanu
Cercetează-mă Doamne
Cearcă-mă de vrei Părinte
Mă cercetează Te rog
Să nu mai fac neajunsuri
Că-s slăbit și-s al Tău rob
Că așa îmi dau silința
Și mă ostenesc mereu
Dar nu pot săvârși lucrul
Fără ajutorul Tău
Să veghem în zi și-n noapte
La glasul Lui cel ceresc
Care spune și mă-ndeamnă
Să-L caut să mă smeresc
De demult din depărtare
Din copilăria mea
Pe El l-am avut aproape
Calea Domnul mi-o păzea
Parcă văd și azi aievea
Din acele depărtări
De prin văi și munți și dealuri
Toate-a Lui bune lucrări
Că prin multele primejdii
Ce-am trecut în a mea viață
Domnul nostru s-a-ndurat
Și mereu mi-a dat speranță
Și m-a scos din curse grele
Și mereu m-a întărit
Ajutor mi-a fost în toate
Duhul mi l-a liniștit
Și când îmi aduc aminte
Drumul ce parcurs-am eu
Gândurile îmi inundă
Ca o apă duhul meu
Văd a mea copilărie
Ce-am avut și am trăit
Și îmi văd și-a mele fapte
Ce pe mine m-au vădit
Îmi aduc aminte bine
Când mică eram de tot
Cum părinții mă-nvătară
Cum în viață să mă port
Și pe Tine să știu bine
Să Te rog și să Te cat
Să fiu trează-n tot momentul
De Tine să nu mă despart
Slavă Ție Domn Preasfinte
Că părinți mie mi-ai dat
Să mă crească și să-mi spună
Lucrul Tău cel minunat
Te rog dă-le-n dar iertare
Pentru ce-au mai făptuit
A mea inimă Te roagă
Căci ca oameni au greșit
A Ta milă Bun Părinte
Cu noi pururea a fost
Și cu drag ne-ai ocrotit
Fiindu-ne Bun adăpost
Cum Te îndurași, o! Doamne
Că știai ce eu voi face
Dar, o! mare-i a Ta milă
Și-ale Tale binefaceri
Mulțumiri trimitem Ție
Pentru sprijinul divin
Acum în această viață
Și-ntru veci de veci amin
Călătoria în trecut...
Călătoresc cu trenul
Prin dulcile amintiri
În ochi le-ngheață gerul
Rămăn ca niște priviri.
Adânc la mine se uită
În ochi, pătrunzător
Oprind pe loc suflarea
Lăsându-mă să mor...
Îmi fac atunci bagajul
Cel mic și imaginar
Să plec , să nu scap zborul
Ce se împrăștie fumar.
Ajung la destinație
Și râd și plâng și simt
Plăcută... acea senzație
Că fericită sunt!
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Sufăr
Clipă risipită
O singură pepită
Doi vânători de amintiri
Prea multe simțiri
Alarma trezește
Realitatea izbește
Lopată de pietriș
Aruncată pieziș
Memoria joacă feste
Căutătorul găsește
Comoara pierduta
O singura pepită
în cufăr
Sufăr
Eu cel ce n-o să mai fiu..
Cerul este acoperit total de nori
Pe câmpuri nu-i nici urmă de flori
Șoaptele din cap îmi dau fiori
Toate-mi zic "ar trebui să mori"
Toate mă blesteamă și m-acuză
Toate-mi fac viața tot mai confuză
Mă uit în jur, parcă totu-i pustiu
Sunt doar eu, cel ce n-o să mai fiu
Totu-n jurul meu se-nvăluie-n ceață
Văd ceva la câțiva pași în față
Este un sicriu acoperit de gheață
Pe el scrie "aici este a ta viață"
Mă străduiesc două ore să-l deschid
După regret dar nu pot să-l mai închid
Am murit sau am doar un vis lucid?
“mai mult decât”
Eu nu-mi sunt carapacea,
Nu-mi sunt cuvertura
Care poartă uzura,
Care nu-mi dă pacea
De a avea liniște.
De a-mi lăsa gândurile să se miște.
Sunt mai mult decât aspectul
Care nu și are efectul,
Decât defectul
Care nu-mi aduce respectul,
Decât imperfectul
Față de care-i invizibil intelectul.
Apar ca fiind un obiect,
Niciodată perfect,
Mereu un poem incomplet
Scris de un defect poet.
Aș vrea să mi se cunoască inteligența,
Să-mi fie vizibilă divergența.
de Beatrice Lotreanu
Alte poezii ale autorului
Nu înțeleg iubirea
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci te iubesc, dar te și pierd,
Când mă atingi, îmi pare-a fi
O flacără ce se-ntoarce-n cer.
Nu înțeleg cum, plin de dor,
Mă cauti iar și iar, mereu,
Când eu rămân în fața dorului
Cu ochii pierduți în al tău greu.
Nu înțeleg ce simți când spui
Că dragostea nu moare niciodată,
Dar eu o văd cum se destramă
Sub ploaia timpului, neîmpăcată.
Nu înțeleg de ce îmi zâmbești,
Când ochii tăi, aceleași mari,
Ascund o lume întreagă de întrebări
Și mă uit în ea, dar nu găsesc răspunsuri clare.
Cum poți să iubești un om care se frânge,
Și încă vrea să fie între două lumi?
Cum poți să ierți când totul s-a rupt
Și tot ce am rămas sunt vise sumbre și brumii?
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci ea e ca o mare calmă,
Care adânc în piept mă strânge
Și-mi cere să o urmez, cu frică și dramă.
Dar poate iubirea nu se cere,
Nici nu se explică cu cuvinte grele,
Poate că doar se trăiește,
În tăcere, în dor, în nopți și zile.
Poate iubirea este doar o taină,
Un drum pe care nu-l vedem,
Și totuși, pas cu pas, mă pierd în ea,
În fiecare clipă, eu te iubesc… dar nu înțeleg.
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Cum sa te scot din mintea mea
Cum să te scot din mintea mea,
Când amintirile tale sunt ca un râu,
Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,
Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,
Cum să te scot din mintea mea?
Cum să te scot din mintea mea,
Când numele tău răsună în fiecare silabă,
Ca un ecou ce se îndepărtează,
Dar mereu revine, în fiecare noapte,
În fiecare zi, în fiecare vis?
Cum să te scot din mintea mea,
Când umbrele tale dansează pe pereți,
Când pasul tău încă răsună în inima mea,
Chiar și atunci când încerc să-l ascund,
Când mă pierd în zgomotele lumii?
Cum să te scot din mintea mea,
Când fiecare loc îmi amintește de tine,
Când parfumul tău plutește în aer,
Și în fiecare respirație te simt prezent,
Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești acolo, în toate culorile,
În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,
În fiecare pas pe care îl fac,
În fiecare clipă când mă gândesc la noi?
Cum să te scot din mintea mea,
Când dorul de tine devine un amestec de dorință
Și renunțare, o luptă între ce-a fost
Și ce nu va mai fi niciodată,
Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,
Care nu se vindecă, dar se adaptează,
În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,
Fără să o pot ignora sau șterge?
Cum să te scot din mintea mea,
Când chiar și uitarea are chipul tău,
Și mi-e greu să mă desprind, să te las,
Chiar și atunci când simt că nu mai pot,
Când am învățat, într-un fel sau altul,
Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.
Cum să te scot din mintea mea?
Poate că nu trebuie.
Poate că tu vei fi mereu acolo,
Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,
Pe care o voi purta cu mine,
Până când voi învăța să trăiesc cu tine,
Chiar și când nu te voi mai căuta.
Amor
În miez de noapte, tăcut ca visul,
Te port în gând ca pe-un aprins suspin,
Ești dorul meu, chemarea și abisul,
Ești început și ești și-al meu destin.
Pe buze-mi arde numele tău dulce,
Ca un sărut fugar din alte vieți,
Și timpul stă, și inima se duce
Spre amintiri ce dor și dau poveți.
Amorul tău — o rană și o binecuvântare,
O umbră caldă-n zori de primăvară,
Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,
Fără de tine, viața-i tristă, goală.
Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,
Și pașii grei când nu te știu aproape,
Dar inimii nu-i poți fura visarea —
Te caută-n lumină și-n agape.
Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,
Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,
Și vântul le șoptește printre ele,
Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.
Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul
Ce-ți tremură în zâmbetul timid,
Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,
Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.
Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,
Am scrie veșnicia pe-un sărut,
Căci amorul, când arde și e viu,
Nu piere nici când totul a trecut.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Nu înțeleg iubirea
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci te iubesc, dar te și pierd,
Când mă atingi, îmi pare-a fi
O flacără ce se-ntoarce-n cer.
Nu înțeleg cum, plin de dor,
Mă cauti iar și iar, mereu,
Când eu rămân în fața dorului
Cu ochii pierduți în al tău greu.
Nu înțeleg ce simți când spui
Că dragostea nu moare niciodată,
Dar eu o văd cum se destramă
Sub ploaia timpului, neîmpăcată.
Nu înțeleg de ce îmi zâmbești,
Când ochii tăi, aceleași mari,
Ascund o lume întreagă de întrebări
Și mă uit în ea, dar nu găsesc răspunsuri clare.
Cum poți să iubești un om care se frânge,
Și încă vrea să fie între două lumi?
Cum poți să ierți când totul s-a rupt
Și tot ce am rămas sunt vise sumbre și brumii?
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci ea e ca o mare calmă,
Care adânc în piept mă strânge
Și-mi cere să o urmez, cu frică și dramă.
Dar poate iubirea nu se cere,
Nici nu se explică cu cuvinte grele,
Poate că doar se trăiește,
În tăcere, în dor, în nopți și zile.
Poate iubirea este doar o taină,
Un drum pe care nu-l vedem,
Și totuși, pas cu pas, mă pierd în ea,
În fiecare clipă, eu te iubesc… dar nu înțeleg.
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Cum sa te scot din mintea mea
Cum să te scot din mintea mea,
Când amintirile tale sunt ca un râu,
Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,
Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,
Cum să te scot din mintea mea?
Cum să te scot din mintea mea,
Când numele tău răsună în fiecare silabă,
Ca un ecou ce se îndepărtează,
Dar mereu revine, în fiecare noapte,
În fiecare zi, în fiecare vis?
Cum să te scot din mintea mea,
Când umbrele tale dansează pe pereți,
Când pasul tău încă răsună în inima mea,
Chiar și atunci când încerc să-l ascund,
Când mă pierd în zgomotele lumii?
Cum să te scot din mintea mea,
Când fiecare loc îmi amintește de tine,
Când parfumul tău plutește în aer,
Și în fiecare respirație te simt prezent,
Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești acolo, în toate culorile,
În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,
În fiecare pas pe care îl fac,
În fiecare clipă când mă gândesc la noi?
Cum să te scot din mintea mea,
Când dorul de tine devine un amestec de dorință
Și renunțare, o luptă între ce-a fost
Și ce nu va mai fi niciodată,
Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,
Care nu se vindecă, dar se adaptează,
În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,
Fără să o pot ignora sau șterge?
Cum să te scot din mintea mea,
Când chiar și uitarea are chipul tău,
Și mi-e greu să mă desprind, să te las,
Chiar și atunci când simt că nu mai pot,
Când am învățat, într-un fel sau altul,
Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.
Cum să te scot din mintea mea?
Poate că nu trebuie.
Poate că tu vei fi mereu acolo,
Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,
Pe care o voi purta cu mine,
Până când voi învăța să trăiesc cu tine,
Chiar și când nu te voi mai căuta.
Amor
În miez de noapte, tăcut ca visul,
Te port în gând ca pe-un aprins suspin,
Ești dorul meu, chemarea și abisul,
Ești început și ești și-al meu destin.
Pe buze-mi arde numele tău dulce,
Ca un sărut fugar din alte vieți,
Și timpul stă, și inima se duce
Spre amintiri ce dor și dau poveți.
Amorul tău — o rană și o binecuvântare,
O umbră caldă-n zori de primăvară,
Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,
Fără de tine, viața-i tristă, goală.
Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,
Și pașii grei când nu te știu aproape,
Dar inimii nu-i poți fura visarea —
Te caută-n lumină și-n agape.
Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,
Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,
Și vântul le șoptește printre ele,
Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.
Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul
Ce-ți tremură în zâmbetul timid,
Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,
Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.
Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,
Am scrie veșnicia pe-un sărut,
Căci amorul, când arde și e viu,
Nu piere nici când totul a trecut.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul