El, copacul ce-și reneagă rădăcina
El stă ca un stejar sub vânturi grele,
cu scoarța rece, fără glas,
dar seva lui poartă printre stele
ecoul unui vechi popas.
A vrut să taie dintr-o dată
rădăcinile ce-l țineau,
dar orice rană-n trunchi se-arată,
și foile șoptit oftau.
Căci pomul care-și neagă seva
și vrea să creadă că-i uscat,
tot în pământ își lasă cheia-
și n-are unde alt loc stat.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 3 martie
Vizualizări: 120
Poezii din aceiaşi categorie
Amor de plâns
Versuri de plâns sunt în poezia mea,
Inimi rănite, de unde strânge curge.
Emoțiile și sentimentele au luat
un foc fierbinte.
O mică greșeală a distrus iubirea,
amorul frumos.
Ea.Își cere iertare în genunchi,
El nu o aude,
O rănește în continuare
Sentimentele ei pentru el,
Sunt doar o jucărie.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 24.08.2024
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Mister
De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut
Peste inima mea franta, pansamente pun o suta
Dar rana ce mi-ai lasat
E prea adanca sa se fi vindecat.
Si ele se dezlipesc
Cicatrici nu se ivesc
Pentru ca nu s-a vindecat
Durerea ce ai lasat
Cand cu atata usurinta ai plecat.
Momentul potrivit ai zis sa astept
Sincronizarea n-a avut efect
Pentru ca nu te-ai vindecat
De trecutul ce te-a afectat.
Si am fost un pansament
Pe care l-ai dezlipit incet.
N-am putut sa repar ce am ivit
Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.
Suflet misterios, plin de haos si culore
Pentru ca nu te-ai vindecat
Din haos si mie mi-ai dat
Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare
Cum as putea din haos sa-mi revin oare?
Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare
A fost atat de profund
O sa te mai intorci cum zici oare?
Mai multa culoare de mi-ai fi dat
In haos nu m-as fi scufundat.
Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici
Ma gasesti plina de frici.
Rana poate s-a inchis
Haosul l-am depasit
M-am trezit la realitate
M-am schimbat cum nu se poate.
Daca n-ai sa te intorci
Din tot haosul cel mare
Acea pata de culoare
Mi-o voi aminti ca fiind pata
Ce m-a facut sa fiu alta
Iar tie n-o sa iti doresc
Decat bine, iti multumesc
Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata
Ce a-ncercat ca nimeni alta!
Dansul regretului
Ca o balerină ea dansa
Pe scena ce viața ne-o oferea
Captura privirea la toată lumea
Fără ca ea măcar a încerca
Cu o față,de Piccaso pictată
Cu ochii verzi ca smaraldele
Cu mâinile ei primitoare
Și cu un corp,care ar stârni valurile
Eu ca un mielușel în capcană am căzut
Și prețul pe care la cerut
Pentru un dans ce o viață eu am vrut
Va fi mult prea scump
Dar pentru un moment nu am realizat
Modul în care dansa era prea captivant
Mă interesa doar cum ea ma făcea a simți
Un foc în locul inimii
Cu o maionetă ziceai că se juca
Când ea cu mine dansa
În încercarea mea de a menține ritmul fără a cădea
Eu în prăpastia din care nu am mai ieșit voi intra
Când sfoara începea și se rupea
Eu tot rugam a încerca
Să o mențină puternică pentru a nu cădea
Dar parcă din adins ea o slăbea fără ai păsa de viața mea
Și când sfoara la un moment dat s-a rupt
Eu în abisul rece și negru am căutat
O singurătate dureroasă
Pe care ea nu o interesează
Și când mă întrebi acum dacă sunt bine
Eu râd și mă întreb pe sine
Dacă tu cvhiar vrei să ști cât de rău îmi e fără tine
Sau e doar o prostie pentru a arăta simpatie
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
Vreau sa te uit,dar nu pot
Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,
Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.
Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,
Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.
Mi-e dor și când plouă, și când e senin,
Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.
Te simt când pășesc prin orașul pustiu,
Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.
Vreau să te uit, dar mi-e plin universul
De tine – de râsul, de pașii, de versul
Pe care-l rosteam când eram amândoi,
Când timpul curgea fără teamă, în doi.
Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,
Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.
Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,
În gesturi străine și-n simple povețe.
Te port într-un colț, acolo, în piept,
Unde dorul se face un cântec nedrept.
Unde inima bate, dar sună ciudat –
Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.
Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri
În liniștea serii, în vechi amintiri.
Ai fost visul meu, și e greu să te-alung
Când toate din mine spre tine se strâng.
Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,
Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.
Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,
Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.
Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,
Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.
Ai fost răsăritul din toate apusuri,
Ai fost alinarea din mii de supusuri.
Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…
Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.
Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –
O luptă ce arde și-aduce nevoi.
Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,
În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.
Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,
Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.
Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,
Rămân tatuaje sub piele, sub semne.
Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,
Dar inima strigă ce mintea apasă.
Vreau să te uit… dar poate-i mai bine
Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.
Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –
Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.
Amor de plâns
Versuri de plâns sunt în poezia mea,
Inimi rănite, de unde strânge curge.
Emoțiile și sentimentele au luat
un foc fierbinte.
O mică greșeală a distrus iubirea,
amorul frumos.
Ea.Își cere iertare în genunchi,
El nu o aude,
O rănește în continuare
Sentimentele ei pentru el,
Sunt doar o jucărie.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 24.08.2024
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Mister
De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut
Peste inima mea franta, pansamente pun o suta
Dar rana ce mi-ai lasat
E prea adanca sa se fi vindecat.
Si ele se dezlipesc
Cicatrici nu se ivesc
Pentru ca nu s-a vindecat
Durerea ce ai lasat
Cand cu atata usurinta ai plecat.
Momentul potrivit ai zis sa astept
Sincronizarea n-a avut efect
Pentru ca nu te-ai vindecat
De trecutul ce te-a afectat.
Si am fost un pansament
Pe care l-ai dezlipit incet.
N-am putut sa repar ce am ivit
Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.
Suflet misterios, plin de haos si culore
Pentru ca nu te-ai vindecat
Din haos si mie mi-ai dat
Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare
Cum as putea din haos sa-mi revin oare?
Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare
A fost atat de profund
O sa te mai intorci cum zici oare?
Mai multa culoare de mi-ai fi dat
In haos nu m-as fi scufundat.
Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici
Ma gasesti plina de frici.
Rana poate s-a inchis
Haosul l-am depasit
M-am trezit la realitate
M-am schimbat cum nu se poate.
Daca n-ai sa te intorci
Din tot haosul cel mare
Acea pata de culoare
Mi-o voi aminti ca fiind pata
Ce m-a facut sa fiu alta
Iar tie n-o sa iti doresc
Decat bine, iti multumesc
Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata
Ce a-ncercat ca nimeni alta!
Dansul regretului
Ca o balerină ea dansa
Pe scena ce viața ne-o oferea
Captura privirea la toată lumea
Fără ca ea măcar a încerca
Cu o față,de Piccaso pictată
Cu ochii verzi ca smaraldele
Cu mâinile ei primitoare
Și cu un corp,care ar stârni valurile
Eu ca un mielușel în capcană am căzut
Și prețul pe care la cerut
Pentru un dans ce o viață eu am vrut
Va fi mult prea scump
Dar pentru un moment nu am realizat
Modul în care dansa era prea captivant
Mă interesa doar cum ea ma făcea a simți
Un foc în locul inimii
Cu o maionetă ziceai că se juca
Când ea cu mine dansa
În încercarea mea de a menține ritmul fără a cădea
Eu în prăpastia din care nu am mai ieșit voi intra
Când sfoara începea și se rupea
Eu tot rugam a încerca
Să o mențină puternică pentru a nu cădea
Dar parcă din adins ea o slăbea fără ai păsa de viața mea
Și când sfoara la un moment dat s-a rupt
Eu în abisul rece și negru am căutat
O singurătate dureroasă
Pe care ea nu o interesează
Și când mă întrebi acum dacă sunt bine
Eu râd și mă întreb pe sine
Dacă tu cvhiar vrei să ști cât de rău îmi e fără tine
Sau e doar o prostie pentru a arăta simpatie
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
Vreau sa te uit,dar nu pot
Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,
Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.
Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,
Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.
Mi-e dor și când plouă, și când e senin,
Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.
Te simt când pășesc prin orașul pustiu,
Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.
Vreau să te uit, dar mi-e plin universul
De tine – de râsul, de pașii, de versul
Pe care-l rosteam când eram amândoi,
Când timpul curgea fără teamă, în doi.
Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,
Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.
Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,
În gesturi străine și-n simple povețe.
Te port într-un colț, acolo, în piept,
Unde dorul se face un cântec nedrept.
Unde inima bate, dar sună ciudat –
Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.
Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri
În liniștea serii, în vechi amintiri.
Ai fost visul meu, și e greu să te-alung
Când toate din mine spre tine se strâng.
Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,
Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.
Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,
Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.
Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,
Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.
Ai fost răsăritul din toate apusuri,
Ai fost alinarea din mii de supusuri.
Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…
Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.
Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –
O luptă ce arde și-aduce nevoi.
Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,
În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.
Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,
Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.
Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,
Rămân tatuaje sub piele, sub semne.
Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,
Dar inima strigă ce mintea apasă.
Vreau să te uit… dar poate-i mai bine
Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.
Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –
Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.
Alte poezii ale autorului
Dormim ca să nu murim
Și când ne doare, închidem ochii sa simți adâncimea durerii sau pentru a ne spune proprii minții să dăm totul uitării?
Când doare atât de tare, ce ne face să nu putem închide niciun măcar un ochi, faptul că oricum meritam să îndureram acesta durere sau nu merită nici măcar să trăim cu ceva atat de dur și adanc-n al nostru suflet, cu ceva ce nici măcar nu putem explica?
Sau cum e atunci când nici măcar nu vrei sa dormi, pentrucă nici măcar numai vrei sa continui viața care ți s-a pus în pale de nicăieri s-o trăiești? Cum e când vrei sa treci în neființă oare? Și de ce, pentru ce sau pentru cine mai cu corectitudine spus?
Pentru cineva care nici nu e om, nici nu iubește, nici nu stă.
Nu simte prin ce treci și nici nu i-ar păsa pentrucă nu degeaba te vrea doar suferind și pleacă când îți este lumea cea mai dragă
Deoarece acești oamenii nu stau cu zile nedormite, ei doar îți consumă timpul prin iluzia prezenței, îți torturează viața cu cea mai dulce-cruda minciună:" Eu nu o sa te părăsesc niciodată. "
Cenușa Strălucitoare a Decepției
Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?
Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?
Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă
Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască
El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece
El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam
"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame
Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet
Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie
I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?
Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire"
A patra dimensiune
Am ieșit din timp ca dintr-o haină veche,
Cusăturile zilelor m-au strâns prea tare.
Am vrut să te găsesc într-un loc unde orele nu se mai numără,
Dar acolo erai doar un contur, fără trup.
M-am gândit că poate te-ai ascuns în spațiu,
Așa că am deschis ușile lumii.
Am mers prin orașe, prin case care respirau
Cu ferestrele aburite de dorul tău,
Dar tu nu erai nicăieri, nici măcar în reflexii.
Apoi mi-am amintit că tu nu mai exiști.
Nu aici. Nu acum.
Poate în alt univers, unul în care
N-am fost prea fragilă să te păstrez,
Unde sărutul nostru n-a fost o greșeală cosmică,
Un eveniment singular care s-a prăbușit în sine.
M-am urcat pe linia timpului
Și am tras de capete, am vrut să le împletesc.
Am cusut trecutul de prezent, dar firul s-a rupt,
Și m-am tăiat în marginile realității.
Te caut acum în a patra dimensiune,
Acolo unde nimic nu moare, dar nimic nu trăiește cu adevărat.
Ești un ecou elastic,
Un paradox care vibrează,
Un punct infinit, care mă atrage și mă sfâșie.
Și dacă nu te mai găsesc nicicând,
Știu că, măcar pentru o clipă,
Am existat cu tine într-un loc
Unde timpul, spațiul și iubirea
Au fost una.
Metamorfoza tăcerii
Într-o noapte, tăcerea a prins viață.
S-a ridicat din umbra pereților,
Întinsă și fluidă, un animal fără formă,
Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute
În miezul unui timp care nu mai curge.
Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,
Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.
Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,
De fraze pe care nu le-am rostit niciodată
Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.
Tăcerea mea s-a lipit de mine,
Ca un al doilea strat de piele.
A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,
Despre stele care ard în vid și nu se sting,
Despre oameni care iubesc ca să se piardă,
Nu ca să se găsească.
Am întrebat-o unde ești tu,
Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul
Care vibra ca un fir subțire de lumină
Într-o cameră întunecată.
Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,
Un punct pe o hartă care se șterge
De fiecare dată când încerc să-l ating.
M-am ascuns în mine, încercând să fug,
Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,
Și am început să mă dizolv în ea,
Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,
Un fel de poezie care își uită începutul
Și se repetă până devine cântec.
În final, nu mai eram decât o idee,
Un fragment dintr-o poveste
Pe care tăcerea o rostea în locul meu.
Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,
Am înțeles că te-am pierdut de mult.
Că nu tu lipseai, ci eu,
Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult
Ca să mă lase să vorbesc.
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Arme și durere
Imi spui ca sunt puternică, ca o sa mi treacă
Ma alini cu a ta falsă durere de inima, știind prea bine ca, cunoscându-te singura durere e de a nu te pierde pe tine și atât
Căci mi-ai ucide și sufletul doar ca tu să poți trai
Imi aduc chiar și acum aminte
Cum și câtă durere am mai indurat, doar ca tu să fi-n umbra armelor de iubire
Și sa îmi iei sufletul în palme, când odată ma iubeai, dar am uită că iubirea ta constă în a distruge ceea ce iubești, fiind slab să poți iubim autentic
M-ai iubit purtându-mi pe brațe moartea, iar cu un simplu glonț de iubire, m-ai adus-n pragurile agoniei
Dormim ca să nu murim
Și când ne doare, închidem ochii sa simți adâncimea durerii sau pentru a ne spune proprii minții să dăm totul uitării?
Când doare atât de tare, ce ne face să nu putem închide niciun măcar un ochi, faptul că oricum meritam să îndureram acesta durere sau nu merită nici măcar să trăim cu ceva atat de dur și adanc-n al nostru suflet, cu ceva ce nici măcar nu putem explica?
Sau cum e atunci când nici măcar nu vrei sa dormi, pentrucă nici măcar numai vrei sa continui viața care ți s-a pus în pale de nicăieri s-o trăiești? Cum e când vrei sa treci în neființă oare? Și de ce, pentru ce sau pentru cine mai cu corectitudine spus?
Pentru cineva care nici nu e om, nici nu iubește, nici nu stă.
Nu simte prin ce treci și nici nu i-ar păsa pentrucă nu degeaba te vrea doar suferind și pleacă când îți este lumea cea mai dragă
Deoarece acești oamenii nu stau cu zile nedormite, ei doar îți consumă timpul prin iluzia prezenței, îți torturează viața cu cea mai dulce-cruda minciună:" Eu nu o sa te părăsesc niciodată. "
Cenușa Strălucitoare a Decepției
Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?
Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?
Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă
Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască
El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece
El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam
"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame
Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet
Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie
I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?
Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire"
A patra dimensiune
Am ieșit din timp ca dintr-o haină veche,
Cusăturile zilelor m-au strâns prea tare.
Am vrut să te găsesc într-un loc unde orele nu se mai numără,
Dar acolo erai doar un contur, fără trup.
M-am gândit că poate te-ai ascuns în spațiu,
Așa că am deschis ușile lumii.
Am mers prin orașe, prin case care respirau
Cu ferestrele aburite de dorul tău,
Dar tu nu erai nicăieri, nici măcar în reflexii.
Apoi mi-am amintit că tu nu mai exiști.
Nu aici. Nu acum.
Poate în alt univers, unul în care
N-am fost prea fragilă să te păstrez,
Unde sărutul nostru n-a fost o greșeală cosmică,
Un eveniment singular care s-a prăbușit în sine.
M-am urcat pe linia timpului
Și am tras de capete, am vrut să le împletesc.
Am cusut trecutul de prezent, dar firul s-a rupt,
Și m-am tăiat în marginile realității.
Te caut acum în a patra dimensiune,
Acolo unde nimic nu moare, dar nimic nu trăiește cu adevărat.
Ești un ecou elastic,
Un paradox care vibrează,
Un punct infinit, care mă atrage și mă sfâșie.
Și dacă nu te mai găsesc nicicând,
Știu că, măcar pentru o clipă,
Am existat cu tine într-un loc
Unde timpul, spațiul și iubirea
Au fost una.
Metamorfoza tăcerii
Într-o noapte, tăcerea a prins viață.
S-a ridicat din umbra pereților,
Întinsă și fluidă, un animal fără formă,
Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute
În miezul unui timp care nu mai curge.
Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,
Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.
Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,
De fraze pe care nu le-am rostit niciodată
Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.
Tăcerea mea s-a lipit de mine,
Ca un al doilea strat de piele.
A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,
Despre stele care ard în vid și nu se sting,
Despre oameni care iubesc ca să se piardă,
Nu ca să se găsească.
Am întrebat-o unde ești tu,
Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul
Care vibra ca un fir subțire de lumină
Într-o cameră întunecată.
Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,
Un punct pe o hartă care se șterge
De fiecare dată când încerc să-l ating.
M-am ascuns în mine, încercând să fug,
Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,
Și am început să mă dizolv în ea,
Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,
Un fel de poezie care își uită începutul
Și se repetă până devine cântec.
În final, nu mai eram decât o idee,
Un fragment dintr-o poveste
Pe care tăcerea o rostea în locul meu.
Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,
Am înțeles că te-am pierdut de mult.
Că nu tu lipseai, ci eu,
Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult
Ca să mă lase să vorbesc.
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Arme și durere
Imi spui ca sunt puternică, ca o sa mi treacă
Ma alini cu a ta falsă durere de inima, știind prea bine ca, cunoscându-te singura durere e de a nu te pierde pe tine și atât
Căci mi-ai ucide și sufletul doar ca tu să poți trai
Imi aduc chiar și acum aminte
Cum și câtă durere am mai indurat, doar ca tu să fi-n umbra armelor de iubire
Și sa îmi iei sufletul în palme, când odată ma iubeai, dar am uită că iubirea ta constă în a distruge ceea ce iubești, fiind slab să poți iubim autentic
M-ai iubit purtându-mi pe brațe moartea, iar cu un simplu glonț de iubire, m-ai adus-n pragurile agoniei