El, copacul ce-și reneagă rădăcina
El stă ca un stejar sub vânturi grele,
cu scoarța rece, fără glas,
dar seva lui poartă printre stele
ecoul unui vechi popas.
A vrut să taie dintr-o dată
rădăcinile ce-l țineau,
dar orice rană-n trunchi se-arată,
și foile șoptit oftau.
Căci pomul care-și neagă seva
și vrea să creadă că-i uscat,
tot în pământ își lasă cheia-
și n-are unde alt loc stat.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 3 martie
Vizualizări: 108
Poezii din aceiaşi categorie
Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Dor
Umbre reci și voci amare,
Se tot simt in al meu jur...
Vântul zăpada-nvâltoare,
Totu-i zgomotos și dur.
A lumânării lumină,
Mai sclipește-ncetișor
N-așteptam iarna să vină...
Însă a venit cu dor
Cu dor de copilărie
Și de casa ce-o aveam
De- a mea mică jucărie
Și de mama ce-o iubeam
A plecat ,s-a dus în zare...
Nu știu dac-o s-o mai vad
În urmă lăsând dor mare
Și în inimă, prăpăd....
<3
Suflet ranit BV
Ah! atit de dor âmi e de tine.
Îmi pare rau ca team perdud.
Ai fost tu prima mea iubire .
Si vreau sa stii ,ca team iubit.
Am multe amintiri cu tine .
Care din cap nu sau perdut .
As vrea atit de mult ,sa vin la tine .
Si sati spun cit ma durut!
Dar stim ca asa ,a fost sa fie .
Si Nu putem face nimik.
Doream eu sa mai fiu cu tine .
Sa o luam dela inceput.
Cu bune si cu rele in tine .
Îmi pare bine ca ai fost .
Imi pare bine ca existi .
Sii mulțumesk lui Dumnezeu .
Ca mai apari la mine-n vis.
Dar au trecut multi ani de-a tunci,
Si stiu ca mai-e doar posibil.
Sa te mai vad eu doar aici,
Sa te mai vad la mine -n vis.
Tu vii cind vrei si pleci cind vrei ,
Dar cu tine nu ma ei!
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Singurul vinovat!
Inima încet îți moare,
Pierderea iubiri doare,
Cuvintele nu mai au valoare
Acum sunt doar vorbe goale.
Orice ai face timpul nu-l poți da-napoi
Stai și plângi seară de seară cu ochi goi
În suflet ai mereu furtuni și ploi
Oare se opresc dacă se întoarce înapoi?
Oare o să fie bine dacă lângă tine o s-o vezi
N-o să-ți fie teamă zi de zi că ai s-o pierzi?
Nu ți-e teamă căci la nervi ai să cedezi
Și fără să vrei fapte grave o să-i reproșezi?
Crezi c-ai să poți trece atât de ușor peste tot
Poți trece peste fapta ce ți-a făcut sufletul mort?
Sunt convins că o iubești, dar te rog gândeștete
Nopțile în care ai plâns nu le poți număra pe degete.
Te cred că o vrei înapoi, știu că te doare
Dar nu uita că inima din cauza ei îți moare
Nu uita că tot ce te-a dărâmat a fost a ei trădare
Ce sens ar putea avea acum încă o încercare?
Nu uita că nu v-ați despărțit doar o singură dată
Cred că a sosit momentul să-ți alegi altă fată
Opreștete acum cât timp n-ai inima complet moartă
Îmi pare rău însă n-am cum să mă opresc
Ști destul de bine că doar pe ea o iubesc
Ști destul de bine , doar pe ea mi-o doresc
Ști destul de bine că fără ea înebunesc
Mereu ne-am despărțit doar din vina mea
Ea este cea care mereu uita și mă ierta
Ea era singura care absolut oricând mă susținea
Ultima dată m-a lăsat pentru că nu mai putea
Lângă un prost ca mine n-avea cum rezista
Eu sunt singurul vinovat în toată povestea
Așa că nu știu despre ce trădare vorbești
Știu că și tu la fel de mult ca mine ți-o dorești
Tu ești singururul care a trădat cu adevărat
De asta acum intri în război dezarmat
Ști destul de bine că tu ești singurul vinovat
Ști că noi iubire nu am meritat
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Dor
Umbre reci și voci amare,
Se tot simt in al meu jur...
Vântul zăpada-nvâltoare,
Totu-i zgomotos și dur.
A lumânării lumină,
Mai sclipește-ncetișor
N-așteptam iarna să vină...
Însă a venit cu dor
Cu dor de copilărie
Și de casa ce-o aveam
De- a mea mică jucărie
Și de mama ce-o iubeam
A plecat ,s-a dus în zare...
Nu știu dac-o s-o mai vad
În urmă lăsând dor mare
Și în inimă, prăpăd....
<3
Suflet ranit BV
Ah! atit de dor âmi e de tine.
Îmi pare rau ca team perdud.
Ai fost tu prima mea iubire .
Si vreau sa stii ,ca team iubit.
Am multe amintiri cu tine .
Care din cap nu sau perdut .
As vrea atit de mult ,sa vin la tine .
Si sati spun cit ma durut!
Dar stim ca asa ,a fost sa fie .
Si Nu putem face nimik.
Doream eu sa mai fiu cu tine .
Sa o luam dela inceput.
Cu bune si cu rele in tine .
Îmi pare bine ca ai fost .
Imi pare bine ca existi .
Sii mulțumesk lui Dumnezeu .
Ca mai apari la mine-n vis.
Dar au trecut multi ani de-a tunci,
Si stiu ca mai-e doar posibil.
Sa te mai vad eu doar aici,
Sa te mai vad la mine -n vis.
Tu vii cind vrei si pleci cind vrei ,
Dar cu tine nu ma ei!
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Singurul vinovat!
Inima încet îți moare,
Pierderea iubiri doare,
Cuvintele nu mai au valoare
Acum sunt doar vorbe goale.
Orice ai face timpul nu-l poți da-napoi
Stai și plângi seară de seară cu ochi goi
În suflet ai mereu furtuni și ploi
Oare se opresc dacă se întoarce înapoi?
Oare o să fie bine dacă lângă tine o s-o vezi
N-o să-ți fie teamă zi de zi că ai s-o pierzi?
Nu ți-e teamă căci la nervi ai să cedezi
Și fără să vrei fapte grave o să-i reproșezi?
Crezi c-ai să poți trece atât de ușor peste tot
Poți trece peste fapta ce ți-a făcut sufletul mort?
Sunt convins că o iubești, dar te rog gândeștete
Nopțile în care ai plâns nu le poți număra pe degete.
Te cred că o vrei înapoi, știu că te doare
Dar nu uita că inima din cauza ei îți moare
Nu uita că tot ce te-a dărâmat a fost a ei trădare
Ce sens ar putea avea acum încă o încercare?
Nu uita că nu v-ați despărțit doar o singură dată
Cred că a sosit momentul să-ți alegi altă fată
Opreștete acum cât timp n-ai inima complet moartă
Îmi pare rău însă n-am cum să mă opresc
Ști destul de bine că doar pe ea o iubesc
Ști destul de bine , doar pe ea mi-o doresc
Ști destul de bine că fără ea înebunesc
Mereu ne-am despărțit doar din vina mea
Ea este cea care mereu uita și mă ierta
Ea era singura care absolut oricând mă susținea
Ultima dată m-a lăsat pentru că nu mai putea
Lângă un prost ca mine n-avea cum rezista
Eu sunt singurul vinovat în toată povestea
Așa că nu știu despre ce trădare vorbești
Știu că și tu la fel de mult ca mine ți-o dorești
Tu ești singururul care a trădat cu adevărat
De asta acum intri în război dezarmat
Ști destul de bine că tu ești singurul vinovat
Ști că noi iubire nu am meritat
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Alte poezii ale autorului
O zare îndurerată
Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri
Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute
Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat
Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu
De ce eu am devenit acea ființă?
Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte
Umbra Frumuseții
Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.
Ce văd e o mască, o simplă hârtie,
O umbră ce-și poartă conturul străin,
Un trup desenat fără vreun destin.
Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,
Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.
O iluzie prinsă în ochi de străini,
Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.
Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,
Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.
Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,
Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.
Am sădit flori în părul meu,
Am pus soarele drept colier, mereu,
Dar nici lumina, nici floarea de gheață
Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.
Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,
Un portret șters pe coala durerii.
Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne
E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.
Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?
Un haos ascuns sub linii prea fine?
Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,
Frumos într-un mod ce nu s-a născut?
Dar poate frumusețea nu e de găsit,
Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.
Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,
Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.
Adevărul credinței
Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,
Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.
Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,
Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.
Nu vreau o religie ce desparte și frânge,
Ce pune hotare și suflarea o stinge.
Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,
Ce nu judecă omul după haina purtată.
Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,
Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?
Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,
Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.
Voi, ce scuipați venin în numele Lui,
Ce faceți din rai doar un club pentru voi,
Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,
El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.
Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,
Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.
Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,
Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.
Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,
Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.
Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,
El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Hoinar fără acasă
Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,
stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.
Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,
pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.
N-am unde să mă întorc,
acasă nu-i decât o idee răsuflată,
un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.
Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?
Mă gândesc să merg spre nord,
unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,
sau poate spre sud,
unde soarele e o cruce ce arde visătorii.
Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,
un gol ce nu se umple niciodată.
Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,
să ridic pereți din aer
și ferestre din tăceri,
să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.
Dar cui să-i spun „bun venit”
într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?
Vreau să plec, dar plec degeaba.
Drumurile-s doar iluzii,
un puzzle lipsit de margini.
Poate că locul meu nu există.
Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.
Eclipsa inversă
Am stins soarele cu palmele mele,
M-am săturat de lumină, de adevăr,
Am vrut întuneric, dar, în spatele pleoapelor,
Erai tu, ardent, ca o fantomă solară.
Tu ești tot ce nu se poate atinge.
Te plimbi prin marginile existenței mele,
Un zeu al absenței,
Un sculptor al golului din piept.
Cuvintele pe care nu ți le-am spus
S-au transformat în pietre,
Le car în stomac, grele și mute,
Un mormânt pe care-l port în mine.
Mă sufoc în fiecare răsărit,
Îngropată de promisiunea luminii.
Îmi e dor de tine ca de o eclipsă –
De întunericul perfect în mijlocul zilei.
Când respir, trag aer care a fost al tău,
Fiecare moleculă e un ecou
Al ființei tale,
Al plecării tale.
Și mă gândesc, într-un colț absurd al minții mele,
Că poate nici n-ai fost.
Poate te-am inventat din frica
De a nu avea pe cine să pierd.
Dar și dacă e așa, te iubesc și mai mult.
Pentru că doar un geniu poate să-și scrie
Propriul sfârșit,
Și să creadă că l-a trăit.
O zare îndurerată
Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri
Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute
Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat
Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu
De ce eu am devenit acea ființă?
Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte
Umbra Frumuseții
Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.
Ce văd e o mască, o simplă hârtie,
O umbră ce-și poartă conturul străin,
Un trup desenat fără vreun destin.
Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,
Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.
O iluzie prinsă în ochi de străini,
Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.
Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,
Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.
Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,
Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.
Am sădit flori în părul meu,
Am pus soarele drept colier, mereu,
Dar nici lumina, nici floarea de gheață
Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.
Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,
Un portret șters pe coala durerii.
Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne
E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.
Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?
Un haos ascuns sub linii prea fine?
Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,
Frumos într-un mod ce nu s-a născut?
Dar poate frumusețea nu e de găsit,
Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.
Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,
Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.
Adevărul credinței
Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,
Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.
Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,
Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.
Nu vreau o religie ce desparte și frânge,
Ce pune hotare și suflarea o stinge.
Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,
Ce nu judecă omul după haina purtată.
Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,
Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?
Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,
Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.
Voi, ce scuipați venin în numele Lui,
Ce faceți din rai doar un club pentru voi,
Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,
El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.
Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,
Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.
Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,
Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.
Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,
Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.
Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,
El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Hoinar fără acasă
Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,
stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.
Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,
pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.
N-am unde să mă întorc,
acasă nu-i decât o idee răsuflată,
un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.
Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?
Mă gândesc să merg spre nord,
unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,
sau poate spre sud,
unde soarele e o cruce ce arde visătorii.
Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,
un gol ce nu se umple niciodată.
Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,
să ridic pereți din aer
și ferestre din tăceri,
să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.
Dar cui să-i spun „bun venit”
într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?
Vreau să plec, dar plec degeaba.
Drumurile-s doar iluzii,
un puzzle lipsit de margini.
Poate că locul meu nu există.
Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.
Eclipsa inversă
Am stins soarele cu palmele mele,
M-am săturat de lumină, de adevăr,
Am vrut întuneric, dar, în spatele pleoapelor,
Erai tu, ardent, ca o fantomă solară.
Tu ești tot ce nu se poate atinge.
Te plimbi prin marginile existenței mele,
Un zeu al absenței,
Un sculptor al golului din piept.
Cuvintele pe care nu ți le-am spus
S-au transformat în pietre,
Le car în stomac, grele și mute,
Un mormânt pe care-l port în mine.
Mă sufoc în fiecare răsărit,
Îngropată de promisiunea luminii.
Îmi e dor de tine ca de o eclipsă –
De întunericul perfect în mijlocul zilei.
Când respir, trag aer care a fost al tău,
Fiecare moleculă e un ecou
Al ființei tale,
Al plecării tale.
Și mă gândesc, într-un colț absurd al minții mele,
Că poate nici n-ai fost.
Poate te-am inventat din frica
De a nu avea pe cine să pierd.
Dar și dacă e așa, te iubesc și mai mult.
Pentru că doar un geniu poate să-și scrie
Propriul sfârșit,
Și să creadă că l-a trăit.