De ce Viață!?

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Dar ochiul treaz privește înspre ea.

Și îmi atârn de grindă ștreangul,

Călău fiindu-mi chiar absența sa,

O ploaie rece îmi susține hangul,

Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.

Exact ca urșii nu-mi văd umbra,

Și simt că sufletul mi-e mort demult,

Iar demonii se dau de-a tumba,

Și-n urma lor doar vaiete se-aud.

Ți-am scris scrisori cu multe pagini,

Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,

Și trist mai caut pierdutele imagini,

Cu lungi lunete ca vechii astrologi.

Dar asta a fost dorința cea mai mare,

Ca pasul tău să-l simt în urma mea,

Cât mersul meu trăi-va sub picioare,

Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.

Dar singur merg și urma-n spate-i goală,

Și nu mai am nici cale, nici destin,

Pășesc agonic cu pasul plin de boală,

Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.

Absența ta-mi întunecă treptat privirea,

Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,

Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,

Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.

Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,

La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,

Sub ștreang un gând mă paște să amân,

Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.

Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii

Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici

Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici

Nu trece-o zi fără un strop de poezie

Mă vărs cu totul pe-o coală de hârtie,

Albă... impregnată cu melancolie,

În versuri, toate cu gândul la tine...

Și îmi scriu visul despărțirii în poeme

Privirii tale îi dau culoare de apus

Pierdută in tăcere, tristețea mea se teme

De umbra fericirii... ce visul mi-a adus.

Și mă agăț de dor și de soartă 

De timpul care trece, de cruntele tăceri

Oricât am încercat... odată și înc-odată

N-am reușit să schimb nimic mai multe, decât ieri.

Din funiile dorului îmi țes așteptarea

Dorințele pe toate mi le frâng 

Îți simt privirea cum mă cheamă 

Și mă cuprinde-o teamă.... in mine se stârnește vânt.

Mi-e frig de tine și-n astă noapte

Mi-e dor de glasul tău stingher 

Dar... lumea merge mai departe,

Iar tu... tu nu mai ești nicăieri...

N-am nevoie de un glob de cristal 

Ca să știu c-ai să-mi lași un gust amar 

Nici n-am început dar ne-ndreptăm spre final 

Cel mai frumos vis se transformă întrun coșmar 

La început credeam că poate o să fie diferit 

La început credeam că însfârșit voi fi iubit 

Însă acum știu că urmează să fiu dezamăgit 

Deci nare sens să mai încerc și să mă agit 

Nare sens să-mi pun speranța într-o fată falsă 

Nare sens să aștept să dai tu cărțile pe față 

Se vede de la distanță că nu ești fată de casă 

Nu ești genul alături de care vreau să trec prin viață

Nu-mi dau cu părerea însă asta mi-e impresia 

Nu repet aceiași greșeală, mi-am învățat lecția 

Nu-ți cer să-mi demonstrezi că n-am dreptate 

N-are sens să te stresezi...oricum te las în spate

Și așteptarea tare îmi chinuie inima

Și dorul tare mi-o sfâșie

Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima

Când înec toată agonia sub esența toxică  a răbdării

Și oare va mai veni odată sau măcar 

o dată? 

Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?

E sub caldura altor brațe știu asta sigur

Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...

Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit? 

Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului

De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea  de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința

Muzica îmi cântă în căști,

Ochii îmi par triști,

Liniștea curge în plânsetul meu rău,

Lumea merge și nu stă pe un loc,

Am multe gânduri 

Și toate-s diferite.

Dar...

Luna bate-n geam

Și de a câta oară eu nu ies? 

Cred că ei,

Parcă îi este milă de mine.

Lui nu i-a fost milă, deloc 

A uitat de mine, de parcă 

Nu am existat măcar odată.

Autor Zamurca Alina 

Poezia compusă pe 26.12.2025

E sfârșit de octombrie

Și-as vrea să te beau

Dintr-un pahar de vin

Rosu, cum buzele-ți erau.

Sfârşit de octombrie

Altă lună fără de noi

Visele-mi miros a-nceput

Tăcerea ta .doar a ploi...

Acuș ne ajunge brumarul

Și gol tu fmi tiipaharul

De simţi ce dor mi-e de voi

la seamă și.. vino inapoi.

Azi, ne-am întâmplat neprevăzut 

Pentru o clipă.... pe mut...

Privirea ta m-a înghețat 

Sufletul mi-a săgetat...

Am trecut cu pasul tremurând 

Ochii mi se înecau lăcrimând 

Înapoi un moment am vrut să privesc

Pe bărbatul de altă dată sperând să-l găsesc.

Mi-am continuat de drum mai departe

Deși tremura totul în mine... un chin!...

O clipă simțeam că lipsește 

Să nu mă prăbușesc... să leșin.

Un văl negru mi-a-ntunecat privirea

Am simțit cum de tot mă pierd

Dar poate, ca să mă regăsesc, adesea,

E nevoie... să mă pierd complet.

Azi ne-am întâmplat neprevăzut 

Ca doi străini... cândva o poveste

Pentru o clipă... pe mut,

SFÂRȘIT....

Noaptea cu al ei aspu si rece oftat 

Îmi aduce in gând bărbatul de altă dat'

Raza ce îmi încălzește sufletul trist

Deși și azi, vei rămâne o iluzie la răsărit..

Luna mi-e plină...stelele sclipesc a rece

Simt cum dorul ar vrea să mă înece 

Dar vântul în taină îmi șoptește 

C-ai fost doar un vis, ce-n suflet mai trăiește.

Privesc spre cer, e tot ce pot să fac

E locul unde dorul te poartă solitar

Departe de gândul fără leac

Ce caută dulceața-ți roșie în pahar...

Și-l umplu cu versuri scrise profund 

În tăcerea de ceară ce arde mocnit

Cuvintele se aprind mai mult ca oricând

Intr-un alt poem al nopților fără sfârșit.

Te scriu și azi când mai aprig când mai domol

Din amintiri... dintr-o poveste

Te-aș fi strigat dar glasul îmi e gol

Ca un foșnet de toamnă... ce nu mai este.

Te am printre rânduri fără cusur 

Deși mi-ești visul zdrențuit de stele,

Din dor...speranța dă să prindă mugur

Că-ntr-o zi la un vin vom mai sta, cu plăcere.

Ti-am dăruit cu drag bucăți din suflet

Crezând în timp ca vei aprecia

Și ca vei vrea când ne-o veni sfarsitul

C-un vin în doi sa incheiem povestea,

 Mi-erati altarul meu de armonie

Neștiind ce va urma sa fie..

Ca vei alege să mă închizi in vesnicie

Sa ma abandonezi intr-o eternă mâhnire..

Mi-ai spus atât de sec ca nu ești pentru mine

Uitând de tot si toate peste noapte

Sperand sa pot uita si eu de tine..

Ai gândit rău...mai rău de-atata nU se poate.

Sunt zile...luni...un an....de când port doliu

După o poveste-n doi ucisa din orgoliu

Cu sentimente rosé puse la zid

Si-o durere ce-n mine o-nchid.

Și azi, ca alta data, pe-o foaie de lacrimi

udată

Rescriu povestea noastra încă o dată

Și cine stie câte pagini or plânge..câte foi.

Sfârșitul fără recurs ce l-ai dorit pentru noi.

Știu femeie... că de el ți-e dor

Știu că nu-i deloc ușor 

Să ți-l scoți din a ta minte

Doar scriind pe foi, cuvinte...

Știu femeie... te-ai obișnuit cu el

Și cu vinul lui la fel

Dezvoltând un sentiment

De dor... permanent.

Știu femeie... 

L-ai visat și zi și noapte

Așteptând să te gândească,

Ți-a fost rugă printre șoapte 

Așteptând să te găsească...

Știu femeie...

Vrei să-l ții la piept cu dor

Să te simtă cum respiri

Trupul să-ți îmbrace ușor 

În parfumul lui de vin...

Dar spune-mi, tu femeie,

Tu flacără ce arzi etern!

Cum as putea să mi te sting?

El, nu mai este cel de ieri!

...Nu vreau durerea să-ți încing...

Azi femeie...

Ți-e taina ce-o porți in suflet

Și-l simți în orice răsuflet,

Femeie...

Tot ce-ai visat cândva să-ți fie

Ți-e azi... un pahar de poezie!

Ma plimb pe-aleea rece și pustie

Copacii din umbră mă privesc mirați 

Pe cer strălucește luna plină,

Doar ea-mi mai bucură ochii întristați.

Imi port cu mine trecutul și pasul mi-e greu,

Caut s-o întâlnesc pe vechea "eu"

Mă frâng încercând din urmă s-o ajung

E departe... și-o privesc îndelung.

E beznă pe alee...sunt doar eu,

Și-mi inăbuș lacrimile ce vor să-mi iasă 

Le stăpânesc să nu cadă, cu greu...

E frig...și mă gândesc să fac cale-ntoarsă.

Pe -o bancă mă asez visând 

Deși speranțele mi-s la pământ,

Visez la pieptul tău obrazul să mi-l culc,

Si-un vin să beau, sub ochii tăi căprui...

Știu mi-e visul plin de dor

Ce-mi amintește cât de mult te ador

Și ma face să sper, să rezist fără a plânge 

Ca-ntr-o zi un vin, și-o-mbrățisare mă vor ajunge..