Parfumul unei străine

Cu tine, privesc în taină prin prismele tăcerii, acolo unde vânturile hoinăresc fără hățișuri, dar evită să pătrundă în sanctuarul meu.

Ești esența, suflarea ce-mi hrănește ființa, dar te-ai topit prea devreme în oceanul lacrimilor mele, fără să găsești izbăvire.

În tine trăiam o viață deplină, acum supraviețuiesc doar în aridul pustiu al inimii, plângându-ți numele cu suspine îndurerate.

De ce ai plecat când erai lumina ce îmi lumina iubirea și temeiul în care mă regăseam?

Îmi este tare dor de tine acum, casa mea, căci în reflexiile tale se oglindesc amintiri care mă umplu de dor, fiind tu singurul loc care mă înțelegea pe deplin.

Iar iubirea ta mă apăra de criticii lumii, care mă tachinau neîncetat spunând că tu nu ești adevărata mea iubire și că nu suntem meniți să fim fericiți.

Dar tu nu ai fost doar o casă pentru mine ci singurul meu acasă în această lume străină.

Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,

te-ai învălui în lumina zilelor mele,

fiecare gând ar fi o adiere de dor,

fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.

Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –

neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.

Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,

ai înțelege că iubirea nu cere,

nu cere nimic altceva decât să fie –

simplă, pură, fără forme,

fără ziduri de apărat,

fără măști de purtat.

Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,

și tot ce am fost,

și tot ce voi fi.

Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,

în acele colțuri de lumina dimineții

în care eu mă regăsesc cu tine,

fără cuvinte,

fără planuri,

doar un puls comun între două inimi.

Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea

fără frică, fără teamă de-a pierde.

Dacă ai ține la tine,

ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,

ca un secret păstrat în pielea ta,

ca o fereastră deschisă către lume,

unde doar noi doi știm cum să iubim.

Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros

Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă  pulcritudine a minciunii 

Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând 

Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest  război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate 

Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții

Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi

În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori  ca tu să-mi fi singurul  gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire  

Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru  a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea 

Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea? 

Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele  încă nu ți l-a uitat     

Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,

În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri

Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,

Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină

Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,

Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor

Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,

Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian

Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,

Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles

În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă

De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice

Dacă m-ai iubit atunci,

de ce-ai fost vânt fără cuvânt?

De ce tăceai când focul arde,

când ochii-mi cerșeau răspuns?

Ai fost aproape, dar străin,

o umbră rece-n miez de vară,

te-ai vrut luceafăr clandestin,

dar ai rămas o stea fugară.

Ți-ai pus iubirea sub sigiliu,

în piept ai dus un dor ascuns,

dar ce folos, că timpul, chipiu,

a scuturat ce n-ai răspuns?

Acum e prea târziu să-mi spui

ce nu ți-ai dat curaj să fii,

cuvintele-n tăcere-ți sui,

dar ele mor—nu pot trăi.

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut

Peste inima mea franta, pansamente pun o suta

Dar rana ce mi-ai lasat

E prea adanca sa se fi vindecat.

Si ele se dezlipesc

Cicatrici nu se ivesc

Pentru ca nu s-a vindecat

Durerea ce ai lasat

Cand cu atata usurinta ai plecat.

Momentul potrivit ai zis sa astept

Sincronizarea n-a avut efect

Pentru ca nu te-ai vindecat

De trecutul ce te-a afectat.

Si am fost un pansament

Pe care l-ai dezlipit incet.

N-am putut sa repar ce am ivit

Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.

Suflet misterios, plin de haos si culore

Pentru ca nu te-ai vindecat

Din haos si mie mi-ai dat

Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare

Cum as putea din haos sa-mi revin oare?

Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare

A fost atat de profund

O sa te mai intorci cum zici oare?

Mai multa culoare de mi-ai fi dat

In haos nu m-as fi scufundat.

Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici

Ma gasesti plina de frici.

Rana poate s-a inchis

Haosul l-am depasit

M-am trezit la realitate

M-am schimbat cum nu se poate.

Daca n-ai sa te intorci

Din tot haosul cel mare

Acea pata de culoare

Mi-o voi aminti ca fiind pata

Ce m-a facut sa fiu alta

Iar tie n-o sa iti doresc

Decat bine, iti multumesc

Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata

Ce a-ncercat ca nimeni alta!

Dincolo de-atâtea cuvinte, rămâne tăcerea...

Aceea care doare... fără glas,

Un pas pierdut ce-şi caută alinarea

În visul unei clipe de bun rămas.

Am scris cum am știut căci am simţit prea mult,

În zeci de rânduri fără nume,

Dar dorul nu se stinge când doar scriu

Ce-a fost odată viu, acum... pierdut în lume.

Și dacă într-o zi auzi că nu mai sunt,

Păstrează-mă în gând, fără regrete,

Căci tot ce n-am putut să-ți spun,

Ți-am lăsat scris în poezii...de dor, de sete.. 

Cândva n-am să mai fiu cu tine

Pentru că-mi voi sfârși călătoria

Până atunci încerc să mă conving

Că pe pământ mi-am făcut datoria

E doar așa o vorbă aruncată

Că voi pleca în altă galaxie,

Și precaut cum știu că sunt

Ieri, am contactat o agenție

Cu multe scuze m-au informat

Că au bilete doar pentru dus,

Și dacă pot plăti bani în avans

Pentru anul " 50 au preț redus

Am rezervat biletul pentru dus

Și n-am mai stat să mă gândesc,

Dar mi-am permis o întrebare?

Există opțiunea să-l prelungesc?

O voce blândă în fundal am auzit

Care m-a tulburat în mod nespus,

Precum că ei ar fi o simplă agenție

Iar rezervări se fac la ordin..doar de Sus!

Parfumul tău a rămas pe haina mea ,

Cu momente ce ne veselea .

Dar a rămas doar o amintire,

Și simțeam o împlinire.

Dar aceasta împlinire a dispărut  ,

Și a rămas doar în trecut .

Îți miroseam mereu parfumul ,

Iar acum mă apucă plânsul.

Poate nam fost ce îți doreai,

Dar nici nu plecai .

Langa mine 3 luni ai stat ,

Și pe acestea le-ai lăsat .

Mirosul tau poarta amintiri ,

Și cu acele priviri .

Poate era mai bine daca nu ne cunoașteam,

Și așa poate nici nu te mai iubeam .

Un singur lucru n-am să-ți iert

Ca m-ai silit sa te scot din viata mea 

Și-atât de imatur te-ai purtat

Când sufletul din mine doar a tine răsuna.

M-ai silit să te scot din viața mea

Când te doream cel mai mult

Și nu te-ai oprit din a-mi face rău 

Când doar o ultimă îmbratișare ți-am cerut.

Ai uitat ca sunt femeie și mă doare 

Si cu tăcerea cruntă m-ai judecat mereu

M-am umilit cerându-mi mai mereu iertare

Deși vina nu am purtat-o numai eu.

N-ar trebui să mă mai gândesc stiu bine

Dar mi-ai rămas cicatrice ce o ating și doare

Nu înțeleg de ce încă ceva mă ține 

Probabil, dezamăgirea... e prea mare!

C-am adorat momentele cu noi

Si azi doar ma obișnuiesc cu cele in lipsa noastră 

Oricâte speranțe am lăsat sa înflorească,

S-au izbit de-al tău suflet de gheață. 

M-ai silit să te privesc plecând 

Ca și cum nu am fost nicicând 

Când dorul ardea în mine ca jarul

Și nu-mi doream decât la un vin...finalul.

Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”

Ce să mai fac, să te fac să simți?

Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,

Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?

Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?

Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?

Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?

Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,

Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.

Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,

Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,

Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?

Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?

Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?

Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?

Cum să îți cer să mă iubești acum,

Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?

Și totuși, în adâncul meu, sper că da,

Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,

Ci în acele clipe când inima bate,

Chiar și atunci când nu mai sunt.