Parfumul unei străine
Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul
Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri
Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său
Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii
A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare
Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 23 august 2024
Vizualizări: 327
Poezii din aceiaşi categorie
Te iert
Te iert ca m-ai lasat in agonie
Cand cu tacerea m-ai crucificat de-atatea ori
Te iert ca m-ai scaldat în ură și manie
Te iert cu inima curata... de-o 1000 de ori.
Iti iert nepăsarea cu care m-ai îngenunchiat
Cand imi doream o ultima imbratisare
Te iert ca in graba m-ai judecat
Lasand în urma atâta disperare.
Te iert pentru ce ai greșit odată
Trădarea m-o las sa-mi tulbure gandul
Te iert... caci viata sa ne-mpace nu mai poate
Te iert si-astept sa ne împace pamantul...
Amintire
Te văd plecând în amintire,
Ferice sinceră-n privire
Aveai atunci și eu la fel,
Speranță scrie-n bilețel.
Speranță ce-aducea pietate,
Zâmbete-n rânduri repetate,
În suflet pacea păstorea
Și sentimente noi creștea.
Sentimente către tine,
Viață însemnai pentru mine,
Doar la tine mă gandeam,
Lângă tine doar doream.
Atunci strîns te-mbrățișam
Și-n brațe te ridicam,
Inima în piept zvâcni,
Timpul în loc se opri.
Timp ce-mi era foarta drag,
Nu voiam să mă retrag
De la al tău chip și ochi verzi
Ce nu-i uiți dacă îi pierzi.
Apoi o mesiță trecea,
Al tău gând se prefăcea,
Nu mai era de voioșie,
A șaptea așteptare în regie.
...
Te văd plecând în amintire,
Se zbate trist inima-n mine,
De când tu nu îmi mai vii
Drumurile îmi sunt pustii.
(În a șaptea așteptare/ part 1)
Poezie
Te-am pus în tabloul inimii mele,
Şi cuvintele mele sunt acum la superlativ,
Te-am iubit şi fără un cuvânt de spus
Ţi-am citit ochii căprui fără să mă acuz,
Am râs subit într-o casă goală,
Şi m-a luat un gând de-atunci
Cum am uitat tot
Si doar de zis , regret nespus că te-am întâlnit.
Nopții-n eter nedormite
În noaptea-aceasta grea, mă pierd,
Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,
Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,
Iar trupul meu în doruri adânci plânge.
Cu ochii deschiși, în abis mă simt,
Fără răspunsuri, fără alinare,
În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,
O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.
Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,
Îmi sug din viață, din puterea mea,
Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,
Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.
În clipe grele, când nimic nu mai vine,
Sufletul meu se frânge sub greul lor,
Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,
Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.
Vise nu vin, doar umbre mă apasă,
Un ceas ce bate fără milă-n piept,
În tăcerea lui, se scurge viața,
Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.
Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,
Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,
Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,
Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.
Fiecare ceas îmi frânge speranța,
Boala mă toacă cu pași de înger răi,
Viața mea e o luptă fără balanță,
O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.
În adâncuri de noapte, fără alinare,
Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,
Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,
Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.
Căci noaptea-mi e prietena tăcută,
Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,
Și-n fiecare minut mă simt ruptă,
De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.
Pe dos
Lucrurile merg pe dos...
Tu m-ai iubit cu toata ființa și m-ai strigat
Iar eu orb și surd nu am surprins chemarea
Ai insistat, mi-ai desenat, mi-ai scris...
Eu nu mi-am deschis ochii să vad fericirea
Te-ai suparat și eu nu stiam de ce
Ne-am îndepartat, nimic nu era lafel
Viața și-a facut treaba și ai pe cineva
Iar eu speram să pot reveni la ce eram...
Iar când mă gândeam cel mai mult la tine
Ne-am întalnit în lumina nopții pe o trecere de pietoni
Tu aveai un suflet pereche, eu doar la tine ma gândeam
Și în lumina nopții ți-am răpit o clipă
Ce s-a simțit ca mulți ani de liceu pierduți
Mă uitam în ochii tăi ce straluceau pe fond întunecat
Dar am trecut fără a mă opri
Un simplu "salut" nu e îndeajuns
Vreau să știu tot ce ai mai făcut
Nu conteaza că iubesti pe altul
Tot esti acea fată perfectă din inima mea
Poem
Îți mai miros hainele a Dior Sauvage
Mai îmi porți dorul meu după tine?
Sau tot cu el te mai îmbraci....
Nu te-aș întreba ce faci,
Că e o întrebare retorică,
Te-aș întreba altceva,
Când ne vom revedea, când o să bem o cafea.
Să-ți reamintesc că mi-ai zis că ne vom căsători..
Sa fim la casa noastră cu ai noștri proprii copii..
Hmmm, Să mai zic , că ai vrut să-ți fiu?
Nu ți-am fost,
Și nici nu vom fii
Totuși, am rămas doi foști,
Rar se mai uită înapoi,
Iubind cu pătimă alți doi ochi.
Te iert
Te iert ca m-ai lasat in agonie
Cand cu tacerea m-ai crucificat de-atatea ori
Te iert ca m-ai scaldat în ură și manie
Te iert cu inima curata... de-o 1000 de ori.
Iti iert nepăsarea cu care m-ai îngenunchiat
Cand imi doream o ultima imbratisare
Te iert ca in graba m-ai judecat
Lasand în urma atâta disperare.
Te iert pentru ce ai greșit odată
Trădarea m-o las sa-mi tulbure gandul
Te iert... caci viata sa ne-mpace nu mai poate
Te iert si-astept sa ne împace pamantul...
Amintire
Te văd plecând în amintire,
Ferice sinceră-n privire
Aveai atunci și eu la fel,
Speranță scrie-n bilețel.
Speranță ce-aducea pietate,
Zâmbete-n rânduri repetate,
În suflet pacea păstorea
Și sentimente noi creștea.
Sentimente către tine,
Viață însemnai pentru mine,
Doar la tine mă gandeam,
Lângă tine doar doream.
Atunci strîns te-mbrățișam
Și-n brațe te ridicam,
Inima în piept zvâcni,
Timpul în loc se opri.
Timp ce-mi era foarta drag,
Nu voiam să mă retrag
De la al tău chip și ochi verzi
Ce nu-i uiți dacă îi pierzi.
Apoi o mesiță trecea,
Al tău gând se prefăcea,
Nu mai era de voioșie,
A șaptea așteptare în regie.
...
Te văd plecând în amintire,
Se zbate trist inima-n mine,
De când tu nu îmi mai vii
Drumurile îmi sunt pustii.
(În a șaptea așteptare/ part 1)
Poezie
Te-am pus în tabloul inimii mele,
Şi cuvintele mele sunt acum la superlativ,
Te-am iubit şi fără un cuvânt de spus
Ţi-am citit ochii căprui fără să mă acuz,
Am râs subit într-o casă goală,
Şi m-a luat un gând de-atunci
Cum am uitat tot
Si doar de zis , regret nespus că te-am întâlnit.
Nopții-n eter nedormite
În noaptea-aceasta grea, mă pierd,
Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,
Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,
Iar trupul meu în doruri adânci plânge.
Cu ochii deschiși, în abis mă simt,
Fără răspunsuri, fără alinare,
În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,
O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.
Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,
Îmi sug din viață, din puterea mea,
Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,
Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.
În clipe grele, când nimic nu mai vine,
Sufletul meu se frânge sub greul lor,
Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,
Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.
Vise nu vin, doar umbre mă apasă,
Un ceas ce bate fără milă-n piept,
În tăcerea lui, se scurge viața,
Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.
Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,
Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,
Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,
Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.
Fiecare ceas îmi frânge speranța,
Boala mă toacă cu pași de înger răi,
Viața mea e o luptă fără balanță,
O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.
În adâncuri de noapte, fără alinare,
Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,
Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,
Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.
Căci noaptea-mi e prietena tăcută,
Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,
Și-n fiecare minut mă simt ruptă,
De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.
Pe dos
Lucrurile merg pe dos...
Tu m-ai iubit cu toata ființa și m-ai strigat
Iar eu orb și surd nu am surprins chemarea
Ai insistat, mi-ai desenat, mi-ai scris...
Eu nu mi-am deschis ochii să vad fericirea
Te-ai suparat și eu nu stiam de ce
Ne-am îndepartat, nimic nu era lafel
Viața și-a facut treaba și ai pe cineva
Iar eu speram să pot reveni la ce eram...
Iar când mă gândeam cel mai mult la tine
Ne-am întalnit în lumina nopții pe o trecere de pietoni
Tu aveai un suflet pereche, eu doar la tine ma gândeam
Și în lumina nopții ți-am răpit o clipă
Ce s-a simțit ca mulți ani de liceu pierduți
Mă uitam în ochii tăi ce straluceau pe fond întunecat
Dar am trecut fără a mă opri
Un simplu "salut" nu e îndeajuns
Vreau să știu tot ce ai mai făcut
Nu conteaza că iubesti pe altul
Tot esti acea fată perfectă din inima mea
Poem
Îți mai miros hainele a Dior Sauvage
Mai îmi porți dorul meu după tine?
Sau tot cu el te mai îmbraci....
Nu te-aș întreba ce faci,
Că e o întrebare retorică,
Te-aș întreba altceva,
Când ne vom revedea, când o să bem o cafea.
Să-ți reamintesc că mi-ai zis că ne vom căsători..
Sa fim la casa noastră cu ai noștri proprii copii..
Hmmm, Să mai zic , că ai vrut să-ți fiu?
Nu ți-am fost,
Și nici nu vom fii
Totuși, am rămas doi foști,
Rar se mai uită înapoi,
Iubind cu pătimă alți doi ochi.
Alte poezii ale autorului
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Peregrin serafic
Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel
Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel
Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură
Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere
De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?
Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață
Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt
Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită
Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.
Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.
Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.
"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.
"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.
Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.
"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.
"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.
"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.
"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.
"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.
"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.
Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori
Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin
Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea
Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini
Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste
Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești
Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun
Iluzie și euforie
Am căzut iarăși în visare, am căzut în adâncurile inimii tale, dulce cădere spre pierzanie
Și ti-am iubit toată ființa cu închinare, ca mai apoi să îngenunchez în fața proprii mele spânzurare
Te-am purtat pe sufletul cerului împovărat de gloria lacrimilor mele, ce au răsturnat întreg pământul spre disperare
Am vrut doar să te privești pe tine însuți in oglindă, ca drept răspuns al întrebării tale la care îmi este amarul meu ce-l port-n suflet, dar am pierit cu dorul meu de tine doar tremurând în speranța nemuririi
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Peregrin serafic
Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel
Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel
Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură
Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere
De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?
Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață
Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt
Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită
Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.
Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.
Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.
"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.
"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.
Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.
"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.
"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.
"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.
"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.
"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.
"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.
Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori
Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin
Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea
Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini
Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste
Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești
Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun
Iluzie și euforie
Am căzut iarăși în visare, am căzut în adâncurile inimii tale, dulce cădere spre pierzanie
Și ti-am iubit toată ființa cu închinare, ca mai apoi să îngenunchez în fața proprii mele spânzurare
Te-am purtat pe sufletul cerului împovărat de gloria lacrimilor mele, ce au răsturnat întreg pământul spre disperare
Am vrut doar să te privești pe tine însuți in oglindă, ca drept răspuns al întrebării tale la care îmi este amarul meu ce-l port-n suflet, dar am pierit cu dorul meu de tine doar tremurând în speranța nemuririi