Parfumul Tău În Suflet
Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,
O esență ce mă leagă, mă ține de greu.
Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,
Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.
Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,
Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.
În fiecare clipă, în fiecare drum,
Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.
Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,
Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.
Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,
Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Iancu Cristina
Data postării: 13 martie
Vizualizări: 119
Poezii din aceiaşi categorie
Geneza iubirii care a fost
În umbra timpului, unde cuvintele apun,
Te caut în doruri ce-n mine răspund.
Eram începutul, o lume-nflorită,
Tu zeu al privirii, eu stea adormită.
Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,
Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?
Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,
Un haos frumos, un cântec, reversul.
Dar timpul, hainul sculptor al vieții,
A rupt din noi bucuria dimineții.
Am devenit străini în propria poveste,
Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.
Și totuși te chem, o, dor al trecutului,
Să m-atingi ca la începutul începutului.
Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,
Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.
Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,
Suflete flamânde, dansând fără rost.
Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,
Iubirea e geneza unui paradis.
Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Bună,străine!
-Bună,străine!deja te-am uitat
În amintiri trecute te-am lăsat
Să-ți trăiești viața că ai cedat,
Uitând,lacrimile ce le-ai vărsat...
-Bună,străine!nu pot să și sper
Că într-o zi poate o să te întorci
Fiindcă și așa deja viața e super,
Când greșeala nu ți-o reîntorci...
-Bună,străine!un alt nou început
Încerc să-l mențin și să-l trăiesc
Rămâi deja acolo uitat în trecut,
O lecție care să nu mi-o amintesc...
Blestemul iubirii
Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare
Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare
Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste?
De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare
Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă
N-am putut fi
Un dor apăsător
Și lacrimi nu mai cad,
Trăiesc în propriul meu iad
Mă usuc și mor...
Mă sting,
Mă doboară durerea
Îți caut mângâierea,
Dar nu mai pot să te ating.
Din tot ce îmi plăcea odată
Azi nu-mi mai pare a fi nimic
Căci nu mai vreau să mă implic
Și nu o să mai doresc vreodată.
Tristețea mea e molipsitoare
Și mă ascund de orișicine
Ca să nu ajungă ca mine.
Să nu se simtă cât mă doare.
Sunt vie dar mă simt moartă,
Și-aș da orice ca tu să știi
Că ai putea ca să mă învii
Că ai putea să schimbi o soartă.
Dar tu nu știi,
Ești prea departe
Ne desparte
Tot ce n-am putut fi.
Geneza iubirii care a fost
În umbra timpului, unde cuvintele apun,
Te caut în doruri ce-n mine răspund.
Eram începutul, o lume-nflorită,
Tu zeu al privirii, eu stea adormită.
Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,
Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?
Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,
Un haos frumos, un cântec, reversul.
Dar timpul, hainul sculptor al vieții,
A rupt din noi bucuria dimineții.
Am devenit străini în propria poveste,
Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.
Și totuși te chem, o, dor al trecutului,
Să m-atingi ca la începutul începutului.
Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,
Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.
Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,
Suflete flamânde, dansând fără rost.
Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,
Iubirea e geneza unui paradis.
Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Bună,străine!
-Bună,străine!deja te-am uitat
În amintiri trecute te-am lăsat
Să-ți trăiești viața că ai cedat,
Uitând,lacrimile ce le-ai vărsat...
-Bună,străine!nu pot să și sper
Că într-o zi poate o să te întorci
Fiindcă și așa deja viața e super,
Când greșeala nu ți-o reîntorci...
-Bună,străine!un alt nou început
Încerc să-l mențin și să-l trăiesc
Rămâi deja acolo uitat în trecut,
O lecție care să nu mi-o amintesc...
Blestemul iubirii
Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare
Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare
Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste?
De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare
Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă
N-am putut fi
Un dor apăsător
Și lacrimi nu mai cad,
Trăiesc în propriul meu iad
Mă usuc și mor...
Mă sting,
Mă doboară durerea
Îți caut mângâierea,
Dar nu mai pot să te ating.
Din tot ce îmi plăcea odată
Azi nu-mi mai pare a fi nimic
Căci nu mai vreau să mă implic
Și nu o să mai doresc vreodată.
Tristețea mea e molipsitoare
Și mă ascund de orișicine
Ca să nu ajungă ca mine.
Să nu se simtă cât mă doare.
Sunt vie dar mă simt moartă,
Și-aș da orice ca tu să știi
Că ai putea ca să mă învii
Că ai putea să schimbi o soartă.
Dar tu nu știi,
Ești prea departe
Ne desparte
Tot ce n-am putut fi.
Alte poezii ale autorului
În brațele tale
În brațele tale m-am regăsit,
Ca marea ce-și află limanul dorit.
Privirea ta blândă mă poartă departe,
Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.
Te caut în noapte, te chem în tăcere,
Ești focul ce arde în a mea durere.
Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,
Și dorul ce naște din vechi jurăminte.
O clipă cu tine e viață întreagă,
E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.
Iar inima mea, prizonieră, tresare
Când tu mă atingi și iubirea mă doare.
Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,
Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.
Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,
Două suflete arse de-o dragoste-n lume.
Umbra timpului
Timpul trece ca o boare,
Ca un vis fără hotar,
Șterge urme, lasă soare,
Leagă doruri în altar.
Curge-n orele tăcute,
Sculptează-n noi ce n-am știut,
Frunze cad, izvoare ascultă
Pașii celor ce-au trecut.
L-aș prinde-n palme să rămână,
Dar fuge-n vânt, fuge în zori,
Ne dă aripi, ne îndrumă,
Ne topește ca pe nori.
Timpul vine, timpul pleacă,
Numai clipa e a ta,
Fă din ea o stea ce veșnic
Într-un suflet va dura.
În brațele tale
În brațele tale m-am regăsit,
Ca marea ce-și află limanul dorit.
Privirea ta blândă mă poartă departe,
Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.
Te caut în noapte, te chem în tăcere,
Ești focul ce arde în a mea durere.
Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,
Și dorul ce naște din vechi jurăminte.
O clipă cu tine e viață întreagă,
E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.
Iar inima mea, prizonieră, tresare
Când tu mă atingi și iubirea mă doare.
Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,
Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.
Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,
Două suflete arse de-o dragoste-n lume.
Umbra timpului
Timpul trece ca o boare,
Ca un vis fără hotar,
Șterge urme, lasă soare,
Leagă doruri în altar.
Curge-n orele tăcute,
Sculptează-n noi ce n-am știut,
Frunze cad, izvoare ascultă
Pașii celor ce-au trecut.
L-aș prinde-n palme să rămână,
Dar fuge-n vânt, fuge în zori,
Ne dă aripi, ne îndrumă,
Ne topește ca pe nori.
Timpul vine, timpul pleacă,
Numai clipa e a ta,
Fă din ea o stea ce veșnic
Într-un suflet va dura.
În brațele tale
În brațele tale m-am regăsit,
Ca marea ce-și află limanul dorit.
Privirea ta blândă mă poartă departe,
Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.
Te caut în noapte, te chem în tăcere,
Ești focul ce arde în a mea durere.
Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,
Și dorul ce naște din vechi jurăminte.
O clipă cu tine e viață întreagă,
E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.
Iar inima mea, prizonieră, tresare
Când tu mă atingi și iubirea mă doare.
Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,
Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.
Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,
Două suflete arse de-o dragoste-n lume.
Umbra timpului
Timpul trece ca o boare,
Ca un vis fără hotar,
Șterge urme, lasă soare,
Leagă doruri în altar.
Curge-n orele tăcute,
Sculptează-n noi ce n-am știut,
Frunze cad, izvoare ascultă
Pașii celor ce-au trecut.
L-aș prinde-n palme să rămână,
Dar fuge-n vânt, fuge în zori,
Ne dă aripi, ne îndrumă,
Ne topește ca pe nori.
Timpul vine, timpul pleacă,
Numai clipa e a ta,
Fă din ea o stea ce veșnic
Într-un suflet va dura.
În brațele tale
În brațele tale m-am regăsit,
Ca marea ce-și află limanul dorit.
Privirea ta blândă mă poartă departe,
Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.
Te caut în noapte, te chem în tăcere,
Ești focul ce arde în a mea durere.
Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,
Și dorul ce naște din vechi jurăminte.
O clipă cu tine e viață întreagă,
E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.
Iar inima mea, prizonieră, tresare
Când tu mă atingi și iubirea mă doare.
Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,
Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.
Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,
Două suflete arse de-o dragoste-n lume.
Umbra timpului
Timpul trece ca o boare,
Ca un vis fără hotar,
Șterge urme, lasă soare,
Leagă doruri în altar.
Curge-n orele tăcute,
Sculptează-n noi ce n-am știut,
Frunze cad, izvoare ascultă
Pașii celor ce-au trecut.
L-aș prinde-n palme să rămână,
Dar fuge-n vânt, fuge în zori,
Ne dă aripi, ne îndrumă,
Ne topește ca pe nori.
Timpul vine, timpul pleacă,
Numai clipa e a ta,
Fă din ea o stea ce veșnic
Într-un suflet va dura.