Iubirea
Semnificația iubirii pentru mine?
O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.
O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată însăși de creator.
O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.
Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei
În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.
Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?
Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.
Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.
De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.
Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.
Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 9 august 2024
Vizualizări: 335
Poezii din aceiaşi categorie
Drăguță domnișoară
Multe vorbe și multe întrebări
Am o mie de gânduri și o mie de stări
Toate duc la un singur om, doar unul
Ce ma făcut sa umblu ca nebunul
In fiecare seara in fiecare zi
Dacă-i sti si tu sigur ai înnebuni
O vreau cât mai aproape
Sa o văd și săi vorbesc in șoapte
Aș dori eu intr-o seara
Să văd această domnișoară
Să o privesc necontenit
Domnișoară m-am îndrăgostit
De al tău suflet, de a ta gândire
De al tău glas și a ta privire
Ochii tăi frumoși ca luna
Asemeni tie nu mai e niciuna
Vrei să fi îngerul meu?
Pe mine sădind la tine-n pământ
Renasc din sămânța iubirii mai verde
Sub aripa inimii tale m-ascund
Ferit de arșița lumii inerte
Nu pot să-ți aduc o rază de stea
Căci soare ești tu s-aduci vieții zile
Și luna-i aprinsă de-o rază de-a ta
În noapte pictând cărare prin vise
De vrei să fi cerul pământului meu
Să mă împresori cu aer și apă
Storcându-mi din nori s-aprinzi curcubeu
Să-mi crească spre tine și floare și iarbă
Pe suflet tu aripi de-ai prinde să zbor
În umbra pașilor tăi să m-astâmperi
Pitită sub gene zâmbind să adorm
Zidită în mine te aflu oriunde
Tu unică floare de nu mă uita
Cu mine-ai fi zeul timpului veșnic
Toți demoni-nfrânți se vor apleca
În fața iubirii aprinse de-un înger
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor
Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.
Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.
Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!
FANTEZIE PE ŢĂRM
Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
în leagănul mareelor lunare...
această noapte scurtă se trecu,
ca umbra pescăruşilor în mare.
Acum, pe ţărmul gol încărunţesc
de dorul tău, de dorul cărnii tale...
acesta e destinul meu lumesc,
pândit de plictiseli duminicale.
Aş vrea să dorm aici, cu întristarea
la piept. Culcat pe ţărm ca un artist,
dar din adâncuri, mi te aruncă marea,
ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.
Ce dacă!
Ce dacă ți-ai trimis amorul departe...
Întorcându-ți spatele,plecând
Zâmbind,tăcând!
Vai și ce liniște de mormânt lăsând...
Nemaiputând a-ți spune nimic...
O mulțime de clipe nenăscute
Ce doreau să-ți fie umile le-ai umilit,
Atâtea speranțe închipuite au dispărut înecate subit!
Ce poți face când soarta îți răpește totul necuvenit,ilicit?
Atâtea cuvinte am omorât în gând!
Ce să fac cu atâta iubire devenită otravă acum
Căci nimeni nu-ți poartă chipul
Nici ochii nici glasul nici pasul?
Vai ce blestem e iubirea!
Antidotul e nesimțirea,
Să poți omorî amorul când dezertează, lașul..
Neștiind că iubirea doare mult prea tare când moare,
Si nimeni și nimic nu are alinare de împrumut...
Fericire,
Unde-i dulcele tău sărut?
Efemere și mincinoase au fost promisiunile tale toate,
Visele ți le-am trimis
Sperând și crezând că vei reveni curând,
Și-atât!
(4 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
O frunză pe cărare
Ploaia rece acoperă asfințitul
Descoperit de noi în toamnă
Din frunze ce-și roșeau veșmântul
Ca și obrazul tău timid de doamnă
Te-ai întrebat tu cândva oare
De ce când fructele-s în pârg
Frunzele tac când la picioare
Pun tot ce au trudit cu sârg?
Un fruct e rodul frunzei
Cu tină și lumină plămădit
Din care în dulceața toamnei
Constați... câtă iubire a primit
Da... o frunză e un menestrel
Al dragostei... atât de pură
Copacu-i impresionat și el
De-așa frumoasă aventură
Inima... la fel ca frunza
În pace e bine dispusă
Când agale-și are spuza
Spre lumină larg deschisă
Respirând prin porii frunzei
Viața e simplă și perfectă
Doar noi tot verificăm de-i
Cel puțin un pic defectă
Orice frunză din Pământ
Își are sigur rădăcină
Și se întoarce în pământ
Contopindu-se deplină
O frunză căutăm și noi să fim
Fără să știm când prindem viață
Și apoi ne tot frunzărim
Zilele după dulceață
Când viața ne calcă în picioare
Eu știu... nimic nu-i precum pare
Nici o durere nu-i prea mare
Când ești frunză pe cărare
Drăguță domnișoară
Multe vorbe și multe întrebări
Am o mie de gânduri și o mie de stări
Toate duc la un singur om, doar unul
Ce ma făcut sa umblu ca nebunul
In fiecare seara in fiecare zi
Dacă-i sti si tu sigur ai înnebuni
O vreau cât mai aproape
Sa o văd și săi vorbesc in șoapte
Aș dori eu intr-o seara
Să văd această domnișoară
Să o privesc necontenit
Domnișoară m-am îndrăgostit
De al tău suflet, de a ta gândire
De al tău glas și a ta privire
Ochii tăi frumoși ca luna
Asemeni tie nu mai e niciuna
Vrei să fi îngerul meu?
Pe mine sădind la tine-n pământ
Renasc din sămânța iubirii mai verde
Sub aripa inimii tale m-ascund
Ferit de arșița lumii inerte
Nu pot să-ți aduc o rază de stea
Căci soare ești tu s-aduci vieții zile
Și luna-i aprinsă de-o rază de-a ta
În noapte pictând cărare prin vise
De vrei să fi cerul pământului meu
Să mă împresori cu aer și apă
Storcându-mi din nori s-aprinzi curcubeu
Să-mi crească spre tine și floare și iarbă
Pe suflet tu aripi de-ai prinde să zbor
În umbra pașilor tăi să m-astâmperi
Pitită sub gene zâmbind să adorm
Zidită în mine te aflu oriunde
Tu unică floare de nu mă uita
Cu mine-ai fi zeul timpului veșnic
Toți demoni-nfrânți se vor apleca
În fața iubirii aprinse de-un înger
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor
Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.
Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.
Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!
FANTEZIE PE ŢĂRM
Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
în leagănul mareelor lunare...
această noapte scurtă se trecu,
ca umbra pescăruşilor în mare.
Acum, pe ţărmul gol încărunţesc
de dorul tău, de dorul cărnii tale...
acesta e destinul meu lumesc,
pândit de plictiseli duminicale.
Aş vrea să dorm aici, cu întristarea
la piept. Culcat pe ţărm ca un artist,
dar din adâncuri, mi te aruncă marea,
ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.
Ce dacă!
Ce dacă ți-ai trimis amorul departe...
Întorcându-ți spatele,plecând
Zâmbind,tăcând!
Vai și ce liniște de mormânt lăsând...
Nemaiputând a-ți spune nimic...
O mulțime de clipe nenăscute
Ce doreau să-ți fie umile le-ai umilit,
Atâtea speranțe închipuite au dispărut înecate subit!
Ce poți face când soarta îți răpește totul necuvenit,ilicit?
Atâtea cuvinte am omorât în gând!
Ce să fac cu atâta iubire devenită otravă acum
Căci nimeni nu-ți poartă chipul
Nici ochii nici glasul nici pasul?
Vai ce blestem e iubirea!
Antidotul e nesimțirea,
Să poți omorî amorul când dezertează, lașul..
Neștiind că iubirea doare mult prea tare când moare,
Si nimeni și nimic nu are alinare de împrumut...
Fericire,
Unde-i dulcele tău sărut?
Efemere și mincinoase au fost promisiunile tale toate,
Visele ți le-am trimis
Sperând și crezând că vei reveni curând,
Și-atât!
(4 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
O frunză pe cărare
Ploaia rece acoperă asfințitul
Descoperit de noi în toamnă
Din frunze ce-și roșeau veșmântul
Ca și obrazul tău timid de doamnă
Te-ai întrebat tu cândva oare
De ce când fructele-s în pârg
Frunzele tac când la picioare
Pun tot ce au trudit cu sârg?
Un fruct e rodul frunzei
Cu tină și lumină plămădit
Din care în dulceața toamnei
Constați... câtă iubire a primit
Da... o frunză e un menestrel
Al dragostei... atât de pură
Copacu-i impresionat și el
De-așa frumoasă aventură
Inima... la fel ca frunza
În pace e bine dispusă
Când agale-și are spuza
Spre lumină larg deschisă
Respirând prin porii frunzei
Viața e simplă și perfectă
Doar noi tot verificăm de-i
Cel puțin un pic defectă
Orice frunză din Pământ
Își are sigur rădăcină
Și se întoarce în pământ
Contopindu-se deplină
O frunză căutăm și noi să fim
Fără să știm când prindem viață
Și apoi ne tot frunzărim
Zilele după dulceață
Când viața ne calcă în picioare
Eu știu... nimic nu-i precum pare
Nici o durere nu-i prea mare
Când ești frunză pe cărare
Alte poezii ale autorului
Nu vreau să fie ea
Nu vreau să fie „ea” în viața ta,
Să-ți umple golul ce-am fost cândva.
Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,
Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.
Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,
Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.
Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,
Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.
Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,
E că, într-o zi, în altă viață,
Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,
Și-n el te voi vedea, te voi simți.
Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,
Un ecou al trecutului, o rană adâncă.
Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,
Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?
Viitorul meu, te rog, fii curat,
Fii lumină nouă, nu urme de păcat.
Să nu-l văd pe el în ochii tăi,
Să fii doar tu, iubirea de după ploi.
Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:
De ce „ea” în locul meu?
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Pentru tine, nu pentru ei
Trăiește-ți viața, nu după ce vor alții,
Căci gurile lumii mereu vor șopti,
Când ești liber, te vor numi straniu,
Când taci, te vor zice rece și pustiu.
Când hainele largi îți dau un sentiment de pace,
Ei te vor privi cu ochi critici și reci,
Dar când alegi să te îmbraci altfel,
Te vor judeca pentru cum îți stau formele.
Ești prea mult sau prea puțin,
Niciodată nu vor ști ce e în tine,
Iar când alegi să te ascunzi,
Vor spune că ești schimbată, altfel.
Îți spui că poate e mai bine așa,
Să urmezi tiparele ce nu îți sunt tale,
Dar în adâncul tău știi prea bine,
Că nu poți trăi decât pentru tine,
Chiar dacă restul te vor judeca.
Frumusețea visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Iubirea mea
Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,
nu ar exista colțuri de întuneric,
doar lumina unei iubiri nemărginite,
care curge din adâncuri, fără sfârșit.
Aș oferi fără să aștept,
fără să mă întrebi, fără să mă întrebi,
fără teama de a rămâne gol,
pentru că iubirea mea nu se măsoară în ceea ce dau,
ci în ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.
Aș iubi în liniște, ca vântul pe câmpuri,
cu acea blândețe care știe să mângâie,
dar care nu lasă niciodată golul nemângâiat.
Aș iubi ca o mare ce nu cunoaște țărmuri,
împingându-se necontenit în fiecare fărâmă de pământ,
acoperindu-te cu valuri de încredere.
Iubirea mea nu e o poveste,
e o adiere de foc, ce se stinge și reapare,
o flacără ce arde de milioane de ori,
dar niciodată nu se consumă.
E acel „înainte” ce nu a fost spus încă,
dar totuși e acolo, în fiecare respirație.
Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,
lumea ar fi un loc fără granițe,
fără frici și fără regrete,
în care doar iubirea ar dicta ritmul zilelor,
și ar înflori din fiecare fereastră,
din fiecare pas, din fiecare gest.
Iubirea mea este acel loc în care
nu trebuie să te schimbi,
pentru că tot ceea ce ești este suficient,
pentru că iubirea mea te cuprinde
fără condiții, fără „dar”-uri,
fără „poate”.
Dormim ca să nu murim
Și când ne doare, închidem ochii sa simți adâncimea durerii sau pentru a ne spune proprii minții să dăm totul uitării?
Când doare atât de tare, ce ne face să nu putem închide niciun măcar un ochi, faptul că oricum meritam să îndureram acesta durere sau nu merită nici măcar să trăim cu ceva atat de dur și adanc-n al nostru suflet, cu ceva ce nici măcar nu putem explica?
Sau cum e atunci când nici măcar nu vrei sa dormi, pentrucă nici măcar numai vrei sa continui viața care ți s-a pus în pale de nicăieri s-o trăiești? Cum e când vrei sa treci în neființă oare? Și de ce, pentru ce sau pentru cine mai cu corectitudine spus?
Pentru cineva care nici nu e om, nici nu iubește, nici nu stă.
Nu simte prin ce treci și nici nu i-ar păsa pentrucă nu degeaba te vrea doar suferind și pleacă când îți este lumea cea mai dragă
Deoarece acești oamenii nu stau cu zile nedormite, ei doar îți consumă timpul prin iluzia prezenței, îți torturează viața cu cea mai dulce-cruda minciună:" Eu nu o sa te părăsesc niciodată. "
Nu vreau să fie ea
Nu vreau să fie „ea” în viața ta,
Să-ți umple golul ce-am fost cândva.
Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,
Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.
Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,
Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.
Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,
Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.
Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,
E că, într-o zi, în altă viață,
Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,
Și-n el te voi vedea, te voi simți.
Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,
Un ecou al trecutului, o rană adâncă.
Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,
Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?
Viitorul meu, te rog, fii curat,
Fii lumină nouă, nu urme de păcat.
Să nu-l văd pe el în ochii tăi,
Să fii doar tu, iubirea de după ploi.
Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:
De ce „ea” în locul meu?
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Pentru tine, nu pentru ei
Trăiește-ți viața, nu după ce vor alții,
Căci gurile lumii mereu vor șopti,
Când ești liber, te vor numi straniu,
Când taci, te vor zice rece și pustiu.
Când hainele largi îți dau un sentiment de pace,
Ei te vor privi cu ochi critici și reci,
Dar când alegi să te îmbraci altfel,
Te vor judeca pentru cum îți stau formele.
Ești prea mult sau prea puțin,
Niciodată nu vor ști ce e în tine,
Iar când alegi să te ascunzi,
Vor spune că ești schimbată, altfel.
Îți spui că poate e mai bine așa,
Să urmezi tiparele ce nu îți sunt tale,
Dar în adâncul tău știi prea bine,
Că nu poți trăi decât pentru tine,
Chiar dacă restul te vor judeca.
Frumusețea visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Iubirea mea
Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,
nu ar exista colțuri de întuneric,
doar lumina unei iubiri nemărginite,
care curge din adâncuri, fără sfârșit.
Aș oferi fără să aștept,
fără să mă întrebi, fără să mă întrebi,
fără teama de a rămâne gol,
pentru că iubirea mea nu se măsoară în ceea ce dau,
ci în ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.
Aș iubi în liniște, ca vântul pe câmpuri,
cu acea blândețe care știe să mângâie,
dar care nu lasă niciodată golul nemângâiat.
Aș iubi ca o mare ce nu cunoaște țărmuri,
împingându-se necontenit în fiecare fărâmă de pământ,
acoperindu-te cu valuri de încredere.
Iubirea mea nu e o poveste,
e o adiere de foc, ce se stinge și reapare,
o flacără ce arde de milioane de ori,
dar niciodată nu se consumă.
E acel „înainte” ce nu a fost spus încă,
dar totuși e acolo, în fiecare respirație.
Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,
lumea ar fi un loc fără granițe,
fără frici și fără regrete,
în care doar iubirea ar dicta ritmul zilelor,
și ar înflori din fiecare fereastră,
din fiecare pas, din fiecare gest.
Iubirea mea este acel loc în care
nu trebuie să te schimbi,
pentru că tot ceea ce ești este suficient,
pentru că iubirea mea te cuprinde
fără condiții, fără „dar”-uri,
fără „poate”.
Dormim ca să nu murim
Și când ne doare, închidem ochii sa simți adâncimea durerii sau pentru a ne spune proprii minții să dăm totul uitării?
Când doare atât de tare, ce ne face să nu putem închide niciun măcar un ochi, faptul că oricum meritam să îndureram acesta durere sau nu merită nici măcar să trăim cu ceva atat de dur și adanc-n al nostru suflet, cu ceva ce nici măcar nu putem explica?
Sau cum e atunci când nici măcar nu vrei sa dormi, pentrucă nici măcar numai vrei sa continui viața care ți s-a pus în pale de nicăieri s-o trăiești? Cum e când vrei sa treci în neființă oare? Și de ce, pentru ce sau pentru cine mai cu corectitudine spus?
Pentru cineva care nici nu e om, nici nu iubește, nici nu stă.
Nu simte prin ce treci și nici nu i-ar păsa pentrucă nu degeaba te vrea doar suferind și pleacă când îți este lumea cea mai dragă
Deoarece acești oamenii nu stau cu zile nedormite, ei doar îți consumă timpul prin iluzia prezenței, îți torturează viața cu cea mai dulce-cruda minciună:" Eu nu o sa te părăsesc niciodată. "