Plumb sub piele

Pe ruina cu veacuri sub pașii târzii,
ne-am stat ca doi regi fără țară-n pustii.
Sub umbra Copacului, vechi și tăcut,
ne-am spus ce doar inima știe sărut.

Tu, cu o rochie plină de zori,
eu, cu un dor ce străpunge fiori.
Cetatea tăcea. Dar nu era moartă.
Respira prin noi, vie și-n poartă.

Ai râs, și frunzele s-au scuturat,
de parcă toamna s-a recules în sat.
Eu te priveam ca un tainic altar,
cu pașii desculți, ușori, pe hotar.

Vorbeam de idei și de noi,
de oameni cu minți ca noroi,
dar timpul părea să se-oprească
în palma ta mică, firească.

Am râs, am făcut și poze cu soare,
iar parcul părea o sărbătoare.
Oh...o priveam. cu o foame de stea,
și tot ce vedeam era... ea.

Tu-ai zâmbit, și s-a luminat cetatea,
eu te priveam ca pe vinul și cartea.
Fiecare cuvânt era cald, era viu,
și fiecare privire spunea „te mai știu”.

Ne-am săturat. dar nu de iubire,
ci de tot ce e fals, de tot ce e fire.
De zgomot, de haos, de ce nu contează,
și ne-am pierdut în clipa ce arde, și-ntr-una visează.

Pozele ne-au prins în veșmânt de lumină,
dar ochii tăi, iubire, au fost rădăcină.
Acolo, sub crengile grele de timp,
eu ți-am fost gând, tu mi-ai fost anotimp.

Am dansat. Nu cu trupul, cu inima toată,
și ruina părea a vibra înc-odată.
Un altar dintr-o lume ce încă mai știe
că iubirea adevărată n-are veșnicie...
...dar are clipa...Și clipa a fost....Noi doi.

Am dansat pe o piatră tocită,
unde altădată stătea o vestită
dragoste veche, uitată, strivită,
noi am reaprins-o, noi: tu și clipa.

Iar copacul, bătrân și atent,
ne-a legat pe amândoi în ciment.
Și jur, dacă vreodată vei uita
ziua când ne-am născut ca iubirea...
să te duci iar acolo, sub ram,
unde vântul îți șoptește: "te am."

Într-o noapte fără martori, fără lună,
Am ridicat un zid cu mâna mea,
Și-n piatra rece, surdă și păgână,
Am închis ce încă nu putea tăcea.

N-a fost blestem, nici urlet, nici furtună,
Ci doar un timp ce s-a oprit firesc,
Varul cădea, iar carnea, prea supusă,
Se stingea-n taină, fără să cerșesc.

De-atunci, când casa doarme-n întuneric,
Un ritm adânc pornește din perete,
Nu-i zgomot crud, nici vis isteric,
E vina mea bătând încet, concret.

Căci nu ce-am zidit bate ne-ncetat,
Ci adevărul viu, neîngropat.

Eram un câmp sub cerul de amurg,
Cu spicele plecate spre lumină,
Iar tu, o stea ce cobora prea scurt
Să creadă-n mine, dar nu să rămână.

Te-am așteptat ca pomul primăvara,
Cu seva-nchisă-n trunchi, tremurător,
Și te-am visat venind pe sub ninsoarea
Unui destin prea rece, prea ușor.

Dar stelele nu știu de rădăcini,
Ele doar ard și cad, fără păcat,
Iar eu, legat de lut și de suspini,
Am ars tăcut, dar n-am plecat.

În urma ta s-a stins o apă vie,
Un izvor vechi, ce nu mai știe drum,
Și dorul meu, ca o pustie târzie,
A învățat să fie fără nume-acum.

Nu te mai chem, căci vântul nu se-ntoarce,
Nici luna nu coboară la pământ,
Dar port în mine urma unei toamne
Ce m-a iubit o clipă… și m-a frânt.

Și dacă-ntr-o tăcere viitoare
Vei simți un frig, o umbră, un fior,
Să știi: e dragostea ce n-are soare
Și încă arde-n mine, muritor.

Să nu te temi de dorul meu,

e pașnic, cum e țipătul de seară

al frunzei care cade greu

pe umbra ta, încet, dar clară.

Nu-ți cer să-mi spui ce simți acum,

ci doar să lași o geană-aprinsă

să-mi lumineze drumul scrum

din gândul tău, din piept, din visă.

Ți-aș fi o seară cu vin roș,

cu mărțișor legat pe tâmplă,

să-ți fiu tăcerea care mișcă,

când toată lumea stă și cântă.

Și dacă tot nu-ți vine-a spune

ce-n piept ți-e floare și furtună,

atunci iubește-mă în taină,

și n-o să plec. Rămân… devoțiune.

În odaia lui tataie, timpul e beteag.
Ceasul ticăie doar când plâng.
În rest, tace.
Tace ca un bătrân care-a văzut tot
și nu mai vrea să comenteze.
Pe dulap, o fotografie cu el,
tânăr, în cămașă albă,
cu ochi limpezi
și palme care-au ținut volanul
și viața noastră, deodată.
Azi, totul e praf.
Numai amintirea se mai așază pe scaun
și mă-ntreabă:
„Mai vii?”
Eu zic da, dar mințind.
Nu mai vin.
Nu mai pot.

Ceasul bate când nu-l privesc.
Poate și tataie plânge din când în când,
dar tăcut, ca-n stilul lui.
Fără scandal. Fără moarte teatrală.
Doar plecat. Pentru totdeauna.

Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,

Ca vântul ce n-are hotar,

Se duc fără urme, fără șoapte,

Și lasă tăcerea amar’.

Pe umeri duc umbre și ploi,

În palme, doar visul trecut,

În ochi, doar lumina din noi

Ce arde, dar n-a mai durut.

Și-i strigă pământul pe nume,

Dar glasul li-i piatră și scrum,

Rămân doar icoane postume

Pe ziduri uitate de drum.

Se duc… și ce frig e-n odaie,

Și ce pustiu în priviri!

Rugina din suflet mai taie

Un dor fără amintiri.

Nu te iubesc cu vorbe, ci cu flăcări,

cu nopți în care pieptul mi-e cuptor,

te scriu în mine-n alfabet de patimi,

cu sângele topit în fiecare dor.

Te vreau în toate sensurile lumii,

în aer, în tăceri, în ce nu spui,

ești focul ce nu mistuie, dar arde,

și mă topește-n timp, și nu se-ncheie, nu-i.

Nu-mi ești femeie, îmi ești poezie,

răspunsul unui vers nespus, dar viu,

și dacă-ntr-o zi taci sau dispari în umbră,

rămân cu tine-n mine… și nu mai știu.

Răsună din străfunduri,

Din suflet, din mănunchiuri,

Din eu-l meu profund,

Suferințe ce se ascund.

Oftat și mângâiere,

Și bucurii ca o refugiere,

În griji împletite,

Cu greu stăpânite.

Eu,tu,noi!

Fericirea este în doi!

Apoi noutatea zilei este ea...

Dragostea ce-i răspândită pretutindeni !

Ai vazut albina cum sărută florile,

Culegând aroma parcă interminabil în zborul ei?

Soarele îi este prieten!

Ea fiind bucuria și clipa sau hărnicia

Zumzăie melodia aceea

Ce-o știm amândoi!

Eu,tu,noi!

Același refren,aceleași promisiuni

Ce pleacă și vin!

Nu-mi lua iubirea promisă,

Căci e absurd să-mi iei ce încă nu mi-ai dat..

Eu,tu,noi!

Fericirea este în doi!

Privește pescărușii cum își traiesc jocul,

Lacul este al lor decând lumea

Nu le pasă de noi,

Își șoptesc magice cuvinte,

A iubirii sonoră culoare ce zboară ca un nor,

Povești spuse timid,

Poate-și fac suave declarații de amor nebun,

De unde poți știi ce-și spun?

Eu,tu,noi

Existăm oare în ochii lor?

Știu ei că dragostea doare când moare,

Că există tristețe și lacrimi

Și disperare?

Sau speranțe deșarte luate de vânt,

Gânduri ce se rotesc nebunește și pleacă departe?

Oare nu vorbește fiecare floare

Fiecare culoare,fiecare rază de soare,

Cu mine,cu tine,cu noi?

Eu,tu,noi cu toții respirăm sperând că niciodată nimeni nu moare...

Apoi moartea apare cu veșmântul ei negru și trist!

Eu,tu,noi...

Cum să nu mai fim?

Să ne pierdem veșnic ca un praf risipit de vânt...

Și dacă totuși moartea e cea care moare

Și nu are ultimul cuvânt?

Cred că-i mai potrivit un final optimist,

Tu o să-mi spui că mă iubești infinit,

Iar eu te voi ține strâns

Parfumul magic să-ți simt

Și-ți voi spune că nu-i vis!

Eu,tu,noi

Iubito,fericirea este în doi!

(25 februarie 2023-Irepetabila iubire)

Am fugit cu tine-n seară,
Pe-o plajă fără nume,
Sub lumina lunii clară,
Ne topeam, ca marea-n lume.

Ai zâmbit și s-a topit
Umbra nopții pe cărare,
Pe nisipul aurit
Ne-am iubit fără hotare.

O vară cât o viață
Să fim, să nu regret,
Cu tine, în speranță,
E totul mai complet.
Nu-mi trebuie avere,
Doar pașii tăi desculți –
Și valul care cere
Săruturi dulci… mai mulți.

Adâncimea ochilor tăi este încă tipărită în mintea mea,

Sclipirea lor mă face să mă gândesc la valurile din marea grea.

Ezit, pentru că mi-e frică de necunoscut,

Dar văd frământarea ta.

De ce rămâi tăcut?

Vreau să simt îmbrățișarea ta, să mă simt din nou acasă,

Însă gândul din mintea mea nu mă lasă.

Ești ca un val pe un țărm necunoscut,

Ce-mi atinge inima, dar rămâne tăcut.

Te caut iar în adâncul ochilor tăi,

Caut inima ta, la iazul unde ți-ai lăsat-o odată.

    Iubito, ochii tăi-s izvor,
    sclipind argint sub pleoape de stâncă,
    şi-i simt adânci şi negri,
    ca două nestemate mari,
    desprinse, parcă din coroana Shebei...
    
    Şi aurul miroase-a primăvară, 
    şi-i tot turnat în părul tău, 
    iar vântul, mare meşter sculptor, 
    l-a-ncremenit în zare, 
    ca pescăruşi să joace-n el...
    
    Iubito, trupul tău-i delfin,
    de bronz, ce-nnoată-n mare,
    şi-i caut disperat, sclipirea printre valuri,
    e un blestem, e un păcat de moarte,
    şi în ispită am căzut...
    
    Şi nu mă pot întoarce...