Fata din autobuzul douășapte

Nu uitați, români, de lanțurile grele,
De zilele-n genunchi, în întuneric greu,
Când pâinea și cuvântul, sfinte între ele,
Erau strivite-n mâna unui om ateu.

Nu uitați, români, de teama care plângea,
În case reci, sub ochiul ce veghea tăcut,
Când frica de o șoaptă orice suflet frângea
Și adevărul nostru fusese prefăcut.

În Decembrie, sub ploaia de gloanțe,
La Timișoara s-a aprins lumina,
Cei tineri au ieșit, cu piepturi sfărâmate,
Să stingă jugul ce-ngrozea grădina.

Și la București, curajul s-a născut,
Cu sânge scris pe caldarâm fierbinte,
Pe steagul nostru gaura din centru
Spunea o rugă pentru cele sfinte.

Nu uitați, români, cum a căzut tiranul,
Cu glasuri mii strigând: „Jos! Libertate!”
Și cum sub cer, chiar în Ajun, neamul
A rupt o haină grea de nedreptate.

Dar n-a fost pace, ci praf și înșelare,
Cu bâtele venind să spele „vina,”
Minerii din adânc aduseră uitare,
Dar noi știm bine ce-a fost lumina.

Strigați, români, să știe cei ce vin,
Că sângele din piept nu s-a vărsat degeaba!
Pământul nostru-i sacru, cu dor divin,
Și-n amintire arde vie flacăra.

Să nu uitați ce-a fost! Să nu lăsați tăcerea
Să pună iarăși lacăt peste noi!
Să țineți vie-n voi mereu puterea
De-a spune adevărul, fie ce-o fi apoi!

Căci libertatea n-are preț mai mare
Decât un suflet care e curat,
Ea nu-i moștenire ușor de dat,
Ci e o cruce-n timp, dar necesară.

Români, vegheați să nu-și ia loc minciuna,
Să nu se-ntoarcă umbrele din ieri,
E cerul nostru liber, e tot fortuna,
Dar cheia-i doar în voi, spre alte seri.

Într-o noapte fără martori, fără lună,
Am ridicat un zid cu mâna mea,
Și-n piatra rece, surdă și păgână,
Am închis ce încă nu putea tăcea.

N-a fost blestem, nici urlet, nici furtună,
Ci doar un timp ce s-a oprit firesc,
Varul cădea, iar carnea, prea supusă,
Se stingea-n taină, fără să cerșesc.

De-atunci, când casa doarme-n întuneric,
Un ritm adânc pornește din perete,
Nu-i zgomot crud, nici vis isteric,
E vina mea bătând încet, concret.

Căci nu ce-am zidit bate ne-ncetat,
Ci adevărul viu, neîngropat.

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!

La ghișeu e coadă mare,

Aerul e greu, închis,

Secretara n-are stare,

Visul tău e compromis.

Miroase a pufarine și-a cafea amară,

Și-o silă adâncă îi curge prin vine,

Iar când îți aruncă o foaie murdară,

S-ar zice că-i ceri din averea ce-o ține.

„Îți trebuie copie după buletin,

Și adeverința că nu ești străin,

N-ai timbru poștal și nici cerere scrisă,

Iar taxa de procesare-i închisă.”

Tastează cu un singur deget pe tastatură,

Mormăind o mică și sfântă înjurătură,

Iar când dă ștampila pe foaia mată,

Zici că tranșează o țară întreagă, dintr-o dată.

„S-a blocat sistemul”, rostește agale,

Întrerupând brutal visurile tale.

„Avem o eroare, nu e de la noi!

Reveniți marți. Sau mai bine joi.”

Ora decesului: neclară.
Probabil între două mesaje
și o tăcere care a învățat să stea dreaptă.

Cadavrul:
o relație tânără,
fără urme vizibile de violență,
doar o uzură accelerată
în zonele unde se promitea veșnicia.

La deschiderea toracelui
nu s-a găsit inimă,
ci un obicei.
Bate mecanic,
în afara oricărei credințe.

Plămânii
încă miros a rugăciune spusă pe fugă,
genul acela rostit
cu mâinile ocupate.

Pe limbă:
urme de tăcere cronică.
Diagnosticul preliminar:
speranță netratată la timp.

Raport juridic:
niciuna dintre părți
nu recunoaște vina.
Iubirea s-a stins
din cauze naturale, se declară.
Dosarul se închide
din lipsă de martori vii.

Dar trupul minte.

În articulații
s-a depus viitorul amânat.
În stern 
o fisură veche,
probabil din copilărie,
când Dumnezeu era încă o garanție
și nu o clauză ambiguă.

Secțiune lirică (neoficială):

te-am iubit
ca pe un act care trebuia semnat
cu sânge
dar am folosit cerneală.

Ne-am atins
cu precauția unor avocați
care știu
că orice gest poate fi folosit împotriva lor.

Carnea a crezut,
dar sufletul a cerut dovezi.

Concluzie finală:

nu tăcerea a ucis iubirea,
nici speranța.

Ci incapac depunerii jurământului
în fața unui altar gol.

Cauza morții:
comuniune ratată,
într-un organism
care nu mai știa
dacă trupul e templu
sau doar probă la dosar.

Semnat,
medicul legist al inimii,
care a văzut prea multe
și încă mai crede, ilegal
în înviere.

Dorul ăsta nu doarme, domniță,

Stă la fereastră și bate în geam,

Cu degete subțiri, făcute din vise,

Și glasul lui seamănă a Psalm.

Te caut în tot și-n toate, iubito,

În zgomotul frunzelor, în ceasul tăcut,

În felul în care se clatină luna,

În cerul ce cade, dar n-a căzut.

Ești vântul ce bate dinspre icoane,

Ești nume de floare ce n-a înflorit,

Ești gândul ce țipă fără cuvinte,

Ești versul ce-n mine s-a rătăcit.

Mi-e dor de tine când râde lumina,

Și când noaptea se strânge sub piept,

Mi-e dor de tine în toate secundele,

Și-n cele ce vin, și-n cele ce trec.

Dar dorul acesta nu-i rană, ci cântec,

Ce-n trupul meu tremură lin...

Căci dacă dorul e semn că te am,

Apoi, Doamne-ajută! Amin!

Trup de lut

Crăpat și pierdut 

De suflet înstrăinat 

Despicării destinat 

Întristat și fisurat 

În umbră însingurat 

Și crăpat ca o consencință 

A a să eternă suferință.

Cuvinte pline in inimii zbuciumate

Ce bat laolaltă in seri parfumate

Litere legându-se intr-un vals mlădioas

Poezie cu iz primejdios

Fiecare cuvânt aiurit liniștește

Și sufletul necopt înflorește

Asemenea unei flori in miez de primăvara

Ce ridica de pe umeri o povară.

După o iarna grea, plină de zile osândite

Vara aduce slove inedite

Ca intr-o pânza totul se țese frumos

Și viața începe sa prindă sens prețios.

Da-o naibii de zdreanta!

Imi vine sa o lovesc in fata.

Nu pot crede ca o fata

este asa enervanta.

Se comporta de zici ca-i bauta.

Ea singura se face urata.

Se comporta de zici ca-i proasta,

dar cred ca-i prefacuta.

Se comporta ca o maimuta

Vlad Tepes, tu ai fost un brav domn al Valahiei

Prin tactica ta de razboi ai reusit sa nimicesti ostirea otomana

Acesti turci neispraviti si lacomi, care erau pioni ai anarhiei

Ei insusi isi expuneau in lupta privirea hotomana

In lupta sa anticoruptie, eorul Tepes elimina haosul boierilor

Iar trasul in teapa al turcilor era o pedeapsa dura, impunand legea

Astfel faimosul Tepes intruchipa spaima tuturor tarilor

Domul Tarii Romanesti devedea dusman cu faradelegea

Victoria sa pe campul de lupta era acerba

Tragand in teapa acei turci netrebnici

Un tablou sumbru expunea siroaie de sange, Tepes fiind demn de o salba

Si totul exprima cat sunt ai nostri de puternici

Mă uit în jur si, nu-nteleg,

De unde vine, atâta răutate,

Aș vrea s-adun și, să culeg,

Un mic buchet, de bunătate

Ma rog si, zilnic mă închin,

Și îmi doresc, eu, cu ardoare,

Să văd mereu, Cerul senin,

Și Soarele, cum după nor apare

Dar parcă, a mea ruga zboară,

Și-mi pun mereu o întrebare,

De ce norii, mai rar coboară,

Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?

Când mic copil, creșteam în sat,

Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,

Ca ele azi și, omul s-a schimbat,

Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri

Ne punem întrebări, fără răspunsuri,

Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,

Și ne expunem, permanent la riscuri,

Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt

Suntem, din ce în ce, mai mândri,

Și lacomi, fără nicio cumpătare,

Cu toții am uitat, să mai fim tandri,

Și uneori chiar mânioși, fără răbdare

Avem cu toții, iubire mare de arginți,

Si ne lipsește, dragostea aproapelui,

Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,

Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului

Cu cel sărac, nu suntem milostivi,

Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,

În lumea noastră, suntem captivi,

Și adunăm muncind și, zi și noapte

Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,

Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,

Si implorăm mereu, Divinitatea,

Să ne ajute și, să-navem suferințe

Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,

Pe cei ce credem, că ne-au greșit,

Și nici să dăm, din pâinea câștigată,

Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit

Dacă deschidem, bine, ochii minții,

Vedem în clar, când Sus plecăm,

Cum toți suntem egali, în fața morții,

Nimic material, nici bani, noi nu luăm

Așa că pe pământ, cât mai trăim,

Să nu uităm, să facem fapte bune,

Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,

Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Facem schimb de inimi să-ți vezi în ea chipul cel senin?

Cum cuvintele tăioase s-au înfipt ca un cuțit în carne

Sub amintiri de pe retină care-n tăcere îți mai revin?

Orice lacrimă de-a ta a umplut destule oceane...

A.A