1  

Psalmi - XXV - Credință fără răspuns

 

Nu-mi da răspunsuri, Doamne…

Cuvintele tale sunt fulgere

pe care n-am ochi să le vad.

Nu le înțeleg,

nu le pot cuprinde,

și totuși… Te cred.

 

Am strigat de atâtea ori: „De ce?”

Dar azi nu Te mai întreb nimic.

Lasă-mi doar inima să ardă,

să Te iubească în tăcere.

 

Nu-mi vorbi în rostiri adânci,

ci în tăcerea care știe

să îmbrățișeze suferința

fără s-o risipească.

 

Fă-mă fiu al Tainei,

nu al înțelesurilor.

Fă-mă să îngenunchez

în fața necunoscutului Tău

și să-l numesc: Tată.

 

Căci nu răspunsul mântuie,

ci încrederea fără dovadă.

Nu dovada mă ține,

ci dorul.

 

Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.

Eu rămân —

și cred.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin poezii.online Psalmi - XXV - Credință fără răspuns

Data postării: 18 iunie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 727

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Psalmi - XLIII - Mi-e rușine să Te chem....

 

Doamne,

mi-e rușine să Te chem,

căci am căzut iar în același loc.

Am promis că nu voi mai greși,

dar am căzut acolo unde știam

că voi cădea din nou.

 

Nu Te-am trădat cu vorbele,

ci cu faptele mele,

cu promisiunile neîmplinite

și cu gândurile care au ajuns

iar la aceeași răscruce.

 

Am uitat de Tine,

nu prin uitare, ci prin alegere,

alegere de a mă întoarce

acolo unde știu că nu Te voi găsi.

 

Mi-e rușine să Te chem, Doamne,

pentru că mă tem că Tu vei vedea

slăbiciunea mea neschimbată,

întoarcerea mea în aceleași locuri

din care am jurat că voi ieși.

 

Dar nu pot trăi fără Tine,

chiar dacă mi-e rușine să Te chem.

Aș vrea să mă ridic

fără să mai cad,

dar știu că am nevoie de Tine

pentru a nu mă pierde iar.

 

Te chem, Doamne,

nu pentru că merit,

ci pentru că nu pot rămâne fără Tine.

În slăbiciunea mea,

găsește-mi puterea să mă ridic

și să nu mai cad.

 

Mai mult...

Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric

 

Doamne,

Tu care ești începutul și sfârșitul,

când mă privesc la față,

văd cum Lumina și Întunericul dansează

în același cerc.

 

Lumina Ta mă cheamă din zori,

dar Întunericul mă atrage în adânc.

Am căutat să înțeleg

ce înseamnă să fiu întru Tine,

dar mă simt prins între cele două,

ca o flacără ce nu știe dacă se stinge

sau arde mai tare.

 

Lumina Ta nu e doar strălucire,

ci o claritate care taie în adânc.

Căci fiecare rază mă descoperă,

și îmi arată umbra mea ascunsă.

Este frică în această lumină

pentru că arată tot ce am ascuns,

toate golurile, toate rănile neînchise.

 

Întunericul, Doamne,

nu este doar întunecare,

ci adâncirea în care mă pierd

ca într-o noapte fără sfârșit.

 

Acolo unde nu sunt judecat,

dar nici mângâiat,

acolo unde caut și totuși nu găsesc

decât ecoul propriilor pași.

 

Dar dacă tu ești în lumină,

și în întuneric ești la fel,

atunci înseamnă că, poate,

lumina nu este fără umbra ei.

Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire

pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.

 

Doamne,

nu mă lăsa să aleg între una și alta,

căci ambele sunt parte din Tine.

Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,

e o fărâmă de lumină

și în fiecare rază,

o adâncire de întuneric.

 

Ori poate adevărata Lumină

nu este cea ce alungă umbra,

ci cea ce învăluie umbra,

ca o parte din tot ce suntem.

 

Și așa, în Tine,

mă învălui în Lumină,

chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,

pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum

spre Tine,

un drum unde nici lumina, nici întunericul

nu mă va părăsi.

Mai mult...

Psalmi - LIII – Ne izbăvire

 

Doamne, mă simt prins,

nu pentru că nu aș vrea să ies,

ci pentru că nu știu unde mă aflu.

Nu sunt legat de lanțuri,

ci de dorul de libertate

care nu mă lasă să respir.

 

Am umblat pe cărări false

și am crezut că mă îndrept spre lumină,

dar m-am rătăcit într-un labirint

de gânduri și visuri neterminate.

Aici, în mijlocul fricii,

nu mai știu dacă voi ieși.

 

Mă doare, nu neputința,

ci durerea de a ști

că nu voi scăpa,

că nu voi fi izbăvit

din mine însumi.

Căci Tu nu iei durerea

ca pe un zid,

ci o lași să crească în mine,

până ce devine locul

în care mă întâlnesc cu Tine.

 

Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,

simt cum mă apropii de Tine

nu pentru că aș fi ieșit

din întuneric,

ci pentru că am înțeles

că Tu stai acolo,

nu la capătul drumului,

ci în fiecare pas rătăcit.

 

Poate că nu există izbăvire

în sensul lumii.

Dar Tu, Doamne,

mă izbăvești

prin prezența Ta

în mijlocul durerii,

în mijlocul pierderii.

 

Aș vrea să fiu liber,

dar mă rog să fiu cu Tine

în fiecare zbucium

și în fiecare neliniște.

Mai mult...

Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde

 

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

 

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

 

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

 

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

 

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Mai mult...

Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută

 

Doamne,

sunt locuri în suflet

unde nu pătrunde nimeni,

nici măcar eu.

Acolo stau tăcerile mele

ca niște fiare care nu dorm,

așteptând ca într-o zi

să nu mai fiu nimic altceva decât ele.

 

Mi-am dorit singurătatea,

am visat-o ca pe o catedrală

fără oameni,

fără zgomot,

fără frică.

 

Dar când m-am așezat în ea,

am auzit cum tăcerea începe să urle.

 

Doamne,

nu știu dacă singurătatea aceasta

e o binecuvântare

sau o pedeapsă.

Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,

dar eu am umplut-o cu absență,

cu îndoială,

cu fugi.

 

E o liniște prea grea,

care nu mângâie,

ci strivește.

E un pustiu unde nu mai știu

dacă vorbesc cu Tine

sau cu umbra mea.

 

Și totuși,

în adâncul acestei singurătăți absolute

simt că ești Tu.

Nu în zgomot, nu în lume,

ci în golul care doare.

 

Poate că ai vrut să mă dezbraci

de tot ce e omenesc,

ca să Te pot găsi

acolo unde nu mai e nimic,

decât Duhul Tău.

 

Doamne,

dacă asta e singurătatea

prin care învăț să Te iubesc curat,

fără măști,

fără lume,

atunci nu mă scoate din ea,

decât atunci când știi

că pot iubi din nou,

fără frică de întoarcere.

Mai mult...

Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii

 

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

 

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

 

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

 

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

 

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

 

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Să fiu ca o taină...

 

Du-mă Doamne-n lume, 

Fără chip și nume, 

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Pune-mă-n pământ, 

Să răsar ca vânt, 

Toarnă-mă-n hârdoaie, 

Să cad ca o ploaie. 

Fă-mă răsărit, 

Să mă știu iubit, 

Ori un bob de rouă, 

Lacrimi să mă plouă, 

Să curg în izvoare, 

Ca o taină mare, 

Să mă bea cu sete, 

Tinerele fete. 

Fă-mă vis subțire,

Dus de amintire,

Să m-ascund în șoapte,

Rostite în noapte,

De-un tânăr fecior,

Ca un cald fior,

Și să duc pe pleoape,

Ale mării ape.

Fă-mă stea de ceară,

Să ard doar o seară,

Ori cuvânt uitat,

Într-un vers curat,

Să mă pierd în lume,

Fără chip și nume,

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Mai mult...

Lacăt la mâhnire

Un gust amar in cerul gurii 

Mi -au lăsat vorbele tale,

Strecurate -n cafeaua mea dulce.

Și mă trezesc în mijlocul pădurii 

Desculță, doar în pijamale;

Năframa nopții mă seduce 

Cu șoapte reci mă pișcă.

Pomii mă leagănă ușor.

Luna tiptil se mișcă printre frunze.

Trilul freamătă -n decor,

Glasu-i picură pe buze.

Se rătăci urma prin codru,

Pitulată -n scorbură de frică.

Șerpuia -n ecoul sumbru 

Umbră hoinară de câine;

De foame lihnit mă adulmecă 

SI mă imploră -n surdină;

Să devin a lui stăpână,

Că mă va păzi de rele 

Și -mi va oferi pe veci iubire,

În schimb de adăpost și hrană,

Mângâiere -n clipele grele..

Și -mi puse lacăt la mâhnire..

Mai mult...

Prieten ori Dușman

Că-i prieten, că-i dușman

Care-i diferența man?

În final toți te vorbesc

Pe la spate te lovesc.

 

Mai mult...

Reîncărcare

 

Fiecare avem o cale, un pustiu de drum, 

Sub aceeași oarbă mângâiere, 

Toți purtăm un foc ce va fi un scrum, 

Și-l va duce vântul ca pe-o adiere. 

 

Printre noi trec spații care nu cer pași,

Și se strâng noi fețe fără-un ideal, 

Din mulțimea toată doar cu cei rămași, 

Vom străbate viața înspre un final. 

 

Ne purtăm în brațe când ne e mai greu,

Și păstrăm lumina ca pe-o lege a firii,

Căci pe fiecare umăr sprijinit mereu, 

Ne va sta de veghe îngerul iubirii.

 

Și-atunci când tăcerea își mai face loc, 

Ne găsim urmașii care vin spre noi, 

Și din scrumul tainic se-nfiripă-un foc, 

Prin care ne-întoarcem iarăși înapoi. 

 

Mai mult...

Păcat nespovedit

 

Gândul îmi doarme sus pe lucarne,

Un ochi mi se zbate rănit și nervos,

Nordul și sudul îmi intră prin carne,

Iar estul și vestul îmi iese prin os,

 

Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,

Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,

Tu stai ca măicuță și citești acatiste,

Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.

 

Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,

Inima-ți bate în ritmuri de toacă,

Pogoară minuni în chilii, mănăstire,

Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.

 

Rămân împietrit ca o statuie uitată,

Iar rănile mele sunt acum cimitir,

Și frunza de toamnă se simte trădată,

Și cred c-am să mor ca un ultim martir.

 

Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,

Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…

Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,

Crucea cum geme și groapa urlând.

Mai mult...

S-au dus prieteniile…

 

S-au dus prieteniile de-a valma, 

S-au rupt din timp mult prea ușor, 

Și sufletul mi-l ține astăzi palma, 

Ce-a strâns cândva dreptate și onor. 

 

S-au dus ca praful cel suflat de vânt, 

Atâtea îmbrățișări și mici favoruri, 

Și astăzi sfântul nostru legământ, 

S-a dus cu-al despărțirii zboruri. 

 

S-au stins în noi promisiuni de ieri,

Ca focul înghițit de propria cenușă, 

Și ne-au rămas tăceri și întrebări,

Ce au sfârșit cu toate-n prag de ușă. 

 

Ne-am rătăcit pe drumuri paralele,

Cu pașii grei de gânduri nerostite,

Privim acum spre vremurile acele, 

Ca înspre-o carte cu file încă necitite. 

 

Și poate chiar nu-i vina nimănui,

Că timpul ne desparte și ne schimbă,

Dar dorul poartă chipul orișicui, 

Iar șoaptele chemării dorm sub limbă.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍