Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin
Data postării: 10 iunie
Vizualizări: 41
Poezii din aceiaşi categorie
Patru am...plecat!
Poveste adevărată!
După ani și ani de rătăciri prin lume
Pământul strămoșesc ne cheamă,
Să ne întoarcem la ai noștri acasă
Și viața să n-o trăim ca pe o dramă.
La drum necunoscut noi am pornit
Poate găsim pe undeva de lucru,
Un ban să adunăm pentru o casă
Chiar lopătând din greu balastru.
Din satul natal am plecat patru
Fără a ști prin câte noi vom trece,
Cu gândul la italieni să ajungem
Când în Moldova suflă vântul rece.
Era pe la jumatea lui decembrie
Când lumea îl aștepta pe moșul,
Doar noi înghesuiți într-o mașină
Am demarat pe când cânta cocoșul.
Drumul a fost destul de lung
Până pământul lor să îl călcăm,
Iar noaptea am dormit sub pod
Că bani n-aveam unde să stăm.
Și zile-n șir am căutat de muncă
Până pe-un șantier ne-au ,,angajat ",
Iar de dormit ne-au dat în folosință
Un loc într-o baracă, prost amenajat.
Aici ani buni din greu noi am muncit
Și periodic am trimis un ban acasă,
La cei ce sufereau în țara noastră
Și care ne-ajutau să ridicăm o casă.
Timpul s-a scurs și ani s-au adunat
Munncid din greu prin țări străine,
Aici s-a dus și sănătatea noastră
Strângând cureaua, s-avem un mâine.
După familii, urmașii s-au născut
Care au trebuit limba să învețe,
Și tot ce presupune obicei și viață
Și mai apoi în graiul nost'să se răsfețe.
......................................
Așa s-a întâmplat cu mulți de-ai noștri
După ce țara de comunism s-a vindecat,
Și ne găsim pe an ce trece, tot mai puțini
Că cei plecați nu mai revin...mare păcat!
Fluturi
Nu-mi plac fluturii ,
Cum îmi plăceau odinioară ,
Când primeam plăcere , culoare ,
Nu dureri sfâșietoare.
Nu-mi plac fluturii ,
Acum îi simt în mine ,
Ori de câte ori trec pe lângă tine ,
Și sincer , nu ai merita ,
Nu mi-ai merita fluturii ,
Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,
Pentru ca tu nu poți simți ,
Aripile unui fluture frânt .
Tu nu vrei să simți ,
Aripile unui fluture plăpând ,
Îndurerat , plouat,
Mort de iubire.
Tu?
Tu nu ești doar tu.
Ești foamea mamei tale
când te purta,
și visul bunicului
despre un copil cu ochi limpezi.
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Copilărie
Mamă! Întoarce-mă în copilărie
sa mai copilăresc un pic
Să-mi mai port acea pălărie
din paie făcută de bunic.
Să mai simt încă odată
aerul cald, când visam,
nu ma-m simțit niciodată
așa cum copilă eram.
Mamă! Mai zi-mi din nou
că mă iubești doar pe mine
Atunci când eram ca un ou
credeam că adolescența nu mai vine.
Mai lasă-mă să mă mai joc
Pe puntea de lângă vecinii,
Care mereu cu norok,
făceau cruciuliță pâinii.
Patru am...plecat!
Poveste adevărată!
După ani și ani de rătăciri prin lume
Pământul strămoșesc ne cheamă,
Să ne întoarcem la ai noștri acasă
Și viața să n-o trăim ca pe o dramă.
La drum necunoscut noi am pornit
Poate găsim pe undeva de lucru,
Un ban să adunăm pentru o casă
Chiar lopătând din greu balastru.
Din satul natal am plecat patru
Fără a ști prin câte noi vom trece,
Cu gândul la italieni să ajungem
Când în Moldova suflă vântul rece.
Era pe la jumatea lui decembrie
Când lumea îl aștepta pe moșul,
Doar noi înghesuiți într-o mașină
Am demarat pe când cânta cocoșul.
Drumul a fost destul de lung
Până pământul lor să îl călcăm,
Iar noaptea am dormit sub pod
Că bani n-aveam unde să stăm.
Și zile-n șir am căutat de muncă
Până pe-un șantier ne-au ,,angajat ",
Iar de dormit ne-au dat în folosință
Un loc într-o baracă, prost amenajat.
Aici ani buni din greu noi am muncit
Și periodic am trimis un ban acasă,
La cei ce sufereau în țara noastră
Și care ne-ajutau să ridicăm o casă.
Timpul s-a scurs și ani s-au adunat
Munncid din greu prin țări străine,
Aici s-a dus și sănătatea noastră
Strângând cureaua, s-avem un mâine.
După familii, urmașii s-au născut
Care au trebuit limba să învețe,
Și tot ce presupune obicei și viață
Și mai apoi în graiul nost'să se răsfețe.
......................................
Așa s-a întâmplat cu mulți de-ai noștri
După ce țara de comunism s-a vindecat,
Și ne găsim pe an ce trece, tot mai puțini
Că cei plecați nu mai revin...mare păcat!
Fluturi
Nu-mi plac fluturii ,
Cum îmi plăceau odinioară ,
Când primeam plăcere , culoare ,
Nu dureri sfâșietoare.
Nu-mi plac fluturii ,
Acum îi simt în mine ,
Ori de câte ori trec pe lângă tine ,
Și sincer , nu ai merita ,
Nu mi-ai merita fluturii ,
Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,
Pentru ca tu nu poți simți ,
Aripile unui fluture frânt .
Tu nu vrei să simți ,
Aripile unui fluture plăpând ,
Îndurerat , plouat,
Mort de iubire.
Tu?
Tu nu ești doar tu.
Ești foamea mamei tale
când te purta,
și visul bunicului
despre un copil cu ochi limpezi.
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Copilărie
Mamă! Întoarce-mă în copilărie
sa mai copilăresc un pic
Să-mi mai port acea pălărie
din paie făcută de bunic.
Să mai simt încă odată
aerul cald, când visam,
nu ma-m simțit niciodată
așa cum copilă eram.
Mamă! Mai zi-mi din nou
că mă iubești doar pe mine
Atunci când eram ca un ou
credeam că adolescența nu mai vine.
Mai lasă-mă să mă mai joc
Pe puntea de lângă vecinii,
Care mereu cu norok,
făceau cruciuliță pâinii.
Alte poezii ale autorului
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
Psalmi - LX - Omul nerodnic (Poamele mele sunt acre)
Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.
Am înverzit la vreme,
dar rodul meu a fost otravă.
Poamele mele sunt acre —
nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.
Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.
Mi-ai dat ploaie la rădăcină
și soare pe frunză,
dar eu am rodit mândrie,
am scos frunze de vorbă și flori de aparență,
iar în inimă — viermele!
Sunt omul nerodnic,
acela pe care-l cauți în zori printre vii
și-l găsești dormind între spini.
Am avut vreme,
dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.
Și acum — iată-mă —
în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.
Dacă vrei, taie-mă, Doamne,
să nu mai ocup locul în pământ!
Dar dacă ai milă,
curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,
și dă-mi un an, o zi, o clipă
în care să pot rodi lumină.
Tu ești Grădinarul.
Tu știi unde e măduva strâmbă,
Tu știi dacă în mine mai poate încolți
un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.
Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,
ci fă-mă, prin foc și durere,
o pildă de har.
Chiar de va fi ultima dată
când îmi porți privirea printre ramuri —
fă-mă să nu Te mai întristez,
ci, să-Ți pot dărui
din roadele mele.
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
Psalmi - LX - Omul nerodnic (Poamele mele sunt acre)
Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.
Am înverzit la vreme,
dar rodul meu a fost otravă.
Poamele mele sunt acre —
nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.
Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.
Mi-ai dat ploaie la rădăcină
și soare pe frunză,
dar eu am rodit mândrie,
am scos frunze de vorbă și flori de aparență,
iar în inimă — viermele!
Sunt omul nerodnic,
acela pe care-l cauți în zori printre vii
și-l găsești dormind între spini.
Am avut vreme,
dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.
Și acum — iată-mă —
în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.
Dacă vrei, taie-mă, Doamne,
să nu mai ocup locul în pământ!
Dar dacă ai milă,
curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,
și dă-mi un an, o zi, o clipă
în care să pot rodi lumină.
Tu ești Grădinarul.
Tu știi unde e măduva strâmbă,
Tu știi dacă în mine mai poate încolți
un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.
Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,
ci fă-mă, prin foc și durere,
o pildă de har.
Chiar de va fi ultima dată
când îmi porți privirea printre ramuri —
fă-mă să nu Te mai întristez,
ci, să-Ți pot dărui
din roadele mele.
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.