Casa pustie
Am fost astăzi la mine acasă,
Şi-am avut doar părere de rău
În inima-mi tristă şi arsă,
Că nu l-am găsit pe fratele meu.
Am păşit apoi nostalgic prin casă,
Şi brusc m-a cuprins teama,
Că-n tăcerea ce amarnic apasă,
Nicăieri nu am găsit-o pe mama.
Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,
Mustrându-mă din nou prejudecata,
Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,
Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.
Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,
Adresând întrebări tuturora,
De ce soarta mi-e crudă şi laşă,
De ce mai trăiesc, şi unde mi-i sora?
Mistuit în piept de dorul de-ai mei,
De tot ce a fost şi n-o să mai fie,
Înalţ rugăminţi înfierat către zei,
Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Vizualizări: 471
Poezii din aceiaşi categorie
Irigaţi Sahara sufletului meu
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Plantaţi copaci şi daţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.
Precum copiii faceţi castele,
Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Râuri să fie fericiri şi iubire,
Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,
Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.
Toamna
Toamna este doamna vopsită-n roșu care-ți zâmbește-n fugă!
Nu te cunoaște dar îți vorbește în timp ce-și lasă să-i cadă agale câte o frunză....
(Horia Stanicel 24oct 2019-Irepetabila iubire)
Primește în inima ta
Primește în inima ta,
Pe cel care-ți poate da...
El este acela care ,
Îți poate da.., nencetat..
Tot ce vrei cu adevărat.
Ne poartă o grijă mare,
Este bunul Dumnezeu.
Nu se supără pe noi,
Este gata de-a ierta..
Orice cerem el va da..
Ne așteaptă în turma lui,
In RAI este casa lui.
Vrea să ne scape de rău,
De aceea tot mereu,
Ne așteaptă să-l primim,
Din inimă sa-l iubim,
Și să-i cerem nencetat,
Toate sa i-le dăm lui,
Să avem pacea Domnului.
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
Iluzii!
De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,
De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.
Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,
Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.
Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,
Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.
Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,
Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.
L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,
Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.
Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,
Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.
Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,
Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.
La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,
De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.
Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,
Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.
Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,
Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Alte poezii ale autorului
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Acuzații
M-am săturat să fiu discret,
Și nu mai am nici o speranță,
Și anunț aici fără regret,
Că-mi chem iubirile-n instanță.
M-am tot lăsat purtat de val,
Mereu, la fel, și altădată...
Și-mi chem, profund sentimental,
Chiar inima la judecată.
O vină aduc și la privire,
Că prea adânc s-a tot uitat,
Și slab fiind mereu de fire,
Iubirii nu am rezistat.
În culpă a fost doar mângâierea,
Căci a răspuns la mângâieri,
Iar martoră i-a fost chiar pielea,
C-a suportat senzații și dureri.
Dar cea mai mare vină-o are,
Sărutul dulce al ispitei,
Că-n ziua aceea pe-nserare,
A adormit pe buzele iubitei.
Instanța rog cu adânc regret,
Să ierte un biet amorezat,
Şi în același mod discret,
Eu retractez ce-am acuzat.
Vis alb
Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,
la volanul unui literomobil poetic,
ce se alimentează cu poeme, ode, doine,
şi goneşte nebun pe pistele frumosului
trecând printre coline de metafore,
peste dealuri de epitete şi comparaţii.
Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,
acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.
O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,
dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,
care mi-au controlat permisul de geniu nebun,
şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.
Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,
şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa
consumului de poezii.
Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …
Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,
şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.
Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii
căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …
Prietenul
Dacă vrei să-mparţi cu mine,
Negreşit a ta durere,
Am un umăr care ţine,
Doar amar şi clipe grele.
Iar atunci când o întristare,
Te apasă şi te doare,
Îţi ofer o îmbrăţişare,
Ruptă de la soare.
Iar când lacrimile amare,
Îţi curg râuri pe obraz,
Am la inimă o licoare,
Ce te scoate din necaz.
Prinde mâna ce se-ntinde,
Să te sprijine la greu,
E prietenul ce-ţi simte,
Sufletul şi oful său.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Epigrame VII
Astronom
Telescop şi-a cumpărat,
Însă nu să cate-n stele,
Ci să vadă de sub pat,
De-a plecat a sa muiere.
Unui astronom
Sus pe cerul înstelat,
Cată întruna cu luneta,
Însă alăturea-i în pat,
Găuri negre îl atrag.
Unui astronom
Astronom vrând să se facă,
Şi-a luat ochean de clasă,
Dar l-a lepădat de îndată,
Văzând gaura de-acasă.
Examen de angajare secretară
Proba scrisă stă să-nceapă,
Dar o blondă din fundal:
- Voi sări această etapă,
Mă pricep doar la oral...
Corona virusul
M-a atins cu degetul, m-a pipăit,
Şi-am zis că iau Corona negreşit,
Dar până boala o să - mi vină,
Eu, m-am mutat la e în carantină.
Atac de poantă
M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,
Chiar am făcut o mare dramă,
Dar nu a fost atac de cord,
Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.
Atac
M-a insultat c-o vorbă dură,
Şi mă ataca mereu în plen,
Dar i-am pus lacătul la gură,
Când i-am răspuns cu un catren.
Apocalipsa
Toţi se plâng că-i bate Domnul,
Că-i omoară cu “Corona” …
Dar din zori, până-i ia somnul,
Ei petrec doar cu Mamona.
Genetică – epidemia de Corona virus în Italia
Cei mai bravi au fost romanii,
Au creat chiar mari imperii,
Azi s-ascund ca şobolanii,
Le e frică de bacterii.
La terasă în pandemie
O Corona a comandat,
Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,
Vine băiatu’… a strigat,
Şi înspre el a strănutat.