Am scris...

N-avem nevoie de frumos,

De lucru bun şi adevărat,

Ne place fructul găunos,

Şi munca stând în pat.

Creem un balamuc multicolor,

Culori livide şi stridente,

Cu lighioane în decor,

Şi personaje indecente.

Pe viermele ce roade-n măr,

Simbol l-am declarat,

Bem apă otrăvită din ciubăr,

În care întâi mizerii am vărsat.

Pe prunc din alăptat l-am rupt,

Vedetă am făcut din mamă,

Venin de cobră noi am supt,

Şi acum muşcăm fără de teamă.

De apocalipsă în fiecare zi vorbim,

Acum i-o ştire neinteresantă,

Pe cel de sus nu-L mai iubim,

Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.

Coboară omule cu mintea,

În inima-ţi de piatră,

Prin foc să-ţi treacă gândul,

Să poţi păşi din nou pe apă.

Îmi bate ploaia-n gânduri rar și stins,

Sunt un străin ce drumul nu-l mai știe,

Dar care-și lasă pașii pentru veșnicie,

Și pleacă apoi în grabă să nu fie prins.

Pe masă stă tăcerea desfăcută,

Ca o scrisoare fără nici un înțeles,

La care toată lumea a avut acces,

Dar nimenea nu știe cine a trimis-o.

Spre cer privesc și-mi pare că tu ești,

Sclipind ca un rubin conturul lunii,

De-un colț atârnă-un leagăn fără funii,

În care stai tăcută și galeș mă privești.

Pe masa nopții ard bolnave stele,

Ca niște ochi ce nu mai știu să plângă,

Și timpul, strâns în ceasuri, vrea să frângă,

Nesomnul meu ce stă între perdele.

Și-așa, absent, privesc fără să știi,

Cum noaptea-ți leagănă întristarea,

Și știu că veșnică îți e plecarea,

Dar gândul tot te-așteptă ca să vii.

Cât moartea încă embrioni cultivă,

Să aibă mai târziu ce secera,

Eu stau cu mâinile-n colivă,

Și plâng la înmormântarea altcuiva.

Căci viața-mi pare-o pâine prea uscată,

Ce mi-e servită la o altă masă,

Și fiecare zi de sus lăsată,

Mereu îmi pare a fi o judecată.

Mă uit la cer și văd cum se sfârșește,

În fiecare nor ce-n sine moare,

Și-mi pare că pământul mă primește,

Doar ca să-mi dea o șansă de salvare.

Dar încă scriu, cu sânge, peste tot,

Sperând că Domnul va citi vreodată,

Și nu-mi închid durerea în chivot,

Ci-o port cu mine drept răsplată.

Eu n-am să vin la catafalc cu flori,

Ci-n miezul palmei cu o cruce arsă,

Și-n ochii mei vor răsări doi sori,

Ce peste oameni focul gheenei varsă.

Pe buze îmi va curge vinul nesfințit,

Din liturghii uitate-n miez de iarnă,

Și voi striga: Of, Doamne, am trăit

Să văd o lume care Te răstoarnă!

Dar nu mă tem, din moartea altcuiva,

Îmi fac altar și voi cânta cu glas de grotă,

Apoi  am să îngrop în cărți de mucava,

Tot drumul meu înspre Golgotă.

Pe celălalt mal al vieţii,

Ca o vită bătută,

În zorii dimineţii,

Şade mama tăcută.

Gândul ei grijile cern,

Pasul ei caută alt drum,

Căci doar instinctul matern,

Ne mai salvează acum.

Vremurile sunt alterate,

Mucegaiul de pâine e trufanda,

Trăieşte cine mai poate,

Şi cine poate lupta.

Teroarea se respiră ca aer,

Somnul e doar aţipiri,

Cu boala în fiecare zi mă încaier,

Durerea o simt la mama-n priviri.

Pe celălalt mal al lumii,

Ca o vită flămândă,

O mamă îşi strigă străbunii,

Undeva în cer s-o ascundă.

Grijile ei se macină-n gând,

Drumul ei cere alt pas,

Fiindcă acum pe pământ,

Doar calea morţii a rămas.

Mi-e pielea încrețită de la ploaie,

De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,

Din brațe-mi curg torent puhoaie,

Spre coapse și-nspre umerii setoși.

În mine lâncezesc oceanele sărate,

Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,

Ca astăzi să botez fecioare necurate,

Să umble despuiate pe carne și pe sânge.

Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,

Când Luna se îmbracă în femeie,

Și toate venele ca un vulcan erup,

Curgând prin păr în valuri și maree.

Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,

Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,

Dar trebuie să plec grăbit spre stele,

Să sting pe Marte-un foc de paie.

Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,

Că voi aduce un nou potop în lume,

Cu veșnicie și săruturi o încarcă,

Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.

Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,

Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,

Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,

Ce le-a condus pe ultimul drum.

Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,

O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,

Iar cuvintele tandre rostite de iubită,

Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.

Privesc fără să văd, ascult fără să aud,

Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,

Aici unde speranţele adorm ori se ascund,

Mustrate de demonii coborâţi din nouri.

Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,

Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,

Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,

Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.

Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,

Vor visa zâmbitori pe oasele mele,

Şi timpul când mama în mijlocul iernii,

Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.

Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.

Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.

Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.

În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.

Iubito, lumea s-a smintit,

Toţi şi-au ieşit din fire,

Vor bogăţii la nesfârşit,

Când totul e iubire!

Vor opulenţă, lux deplin

Şi bani vor în neştire,

Şi mese pline, şi festin,

Când totul e iubire!

Vor aur, diamante vor,

Smaralde şi safire,

Şi mari palate pân' la nori,

Când totul e iubire!

Vor servitori şi vor confort,

Şampanii în potire,

Şi luna de pe cer de pot,

Când totul e iubire!

Şi vor răsfăţ pân' la sfârşit,

Vor fast şi-n cimitire,

Toţi monumente şi-au cioplit,

Când totul e iubire!

Că nu mai cred în ce e sfânt

Şi nici în mântuire,

Iar în iubire nici atât...

Când totul e iubire!

La marginea sufletului meu,

ai sădit, Doamne, un copac

care nu cere apă, ci răbdare.

Și timp.

Și tăcere.

Zi de zi a crescut în mine,

prin toamne de îndoială

și veri de patimă,

prin ierni de uitare

și primăveri abia simțite.

N-am știut că Tu ești rădăcina,

că trunchiul e cruce,

și frunza — rugăciune.

Că fiecare ram

duce către cer

o parte din mine

pe care am vrut s-o păstrez.

Și când am vrut să-l tai,

să-l smulg din adâncuri

pentru că nu dădea rod,

Tu ai șoptit:

„Fructul nu-i pentru azi,

ci pentru ziua

când vei muri pe deplin

ca să trăiești întreg.”

Acum îl privesc —

nu ca pe o podoabă,

ci ca pe o scară vie

între dor și împlinire.

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

Oglinda nu minte, dar tace în fața adevărului.

Reflecția se frânge în mii de fragmente

care caută un chip de recunoscut.

Masca se lipește pe față,

subțire, strălucitoare, aproape invizibilă.

Rolul devine respirație,

și aplauzele, ziduri care îl izolează.

Înăuntru, golul respiră mai tare decât orice sunet,

și întreagă lume aplaudă absența.

Oglinda nu minte, dar tace în fața adevărului.

RUGĂ TĂCUTĂ

Doamne, Te caut

cu pași mici de dor,

nu în furtună

ci în fior.

În pâinea simplă,

în apa ce pică din cer,

în ziua mică

fără mister.

Când inima cade

și totu-i furtună și nor,

nu cer minuni,

ci ajutor.

Să pot ierta

să nu rănesc,

să fiu lumină

când obosesc.

Iar dacă noaptea

va coborâ,

aprinde-n mine

un „voi trăi”.

Primește, Doamne,

acest cuvânt:

puțin, dar sincer

și legământ.