Am scris...

Din lacrimă fierbinte și din sânge,

Se-nalță-un plâns amar și nepătat,

Că-i prea puțin un trup ce-a înviat,

Când sufletul, în lanțuri, încă plânge.

Pe fruntea timpului curg semne grele,

Un stigmat vechi, în carne ars și scris,

Iar sângele din cuie nu s-a stins,

El strigă-n noi din ceruri paralele.

Ce cruce ne mai scapă de-ntuneric,

Când lemnul răstignirii s-a tocit,

Iar trupul de păcate e pocit,

Și cere dreptul de a fi angelic?

Se-aprinde-n lut o taină neumblată,

Un fir de aur dintr-un veac tăcut,

Nu-i moartea cea din care ne-am pierdut,

Ci chinul că ne-am depărtat de Tată.

Prin nervii firii curge-ncet o rugă,

Ca o lumină dintr-un alt apus,

Iar îngerii, cu toții s-au ascuns,

Ori poartă peste aripi câte-o glugă.

Hai cântă mutule că-s surd,

Să-mi crească păpădia în ureche,

Afară-i soare, eu sunt ud,

Și beau cu mine în pereche.

Păzea că vine viața acasă,

Și moartea mi-i metresă,

Ascunde târfa pe sub masă,

Ori plimbă îngerul în lesă.

Hai cântă mutule întruna,

Pe moarte bag-o în vioară,

Ciupește corzile ca-ntodeauna,

Ca ea să geamă iar viața să mă doară.

Deschide ușa mamă,

Că lungă-i depărtarea,

Aștept, și bag de seamă,

Că n-ai primit scrisoarea.

Deschide odată mumă,

Căci ușa stă să frângă,

Tot podul casei sună,

Fereastra dă să plângă.

Deschide mamă dragă,

Căci bat de dimineață,

Și-oi bate noaptea-ntreagă,

Doar să te știu în viață.

Deschide maică sfântă,

Căci ziua e cam dusă,

Deja cocoșul cântă,

Iar eu adorm pe ușă.

Deschise bucuroasă,

Iar eu acum aflai,

Nu ușa de la casă,

Ci ușa de la rai…

Căci moartea fu la ea,

C-o zi-naintea mea,

Iar ea ducându-mi dorul,

Crezu că e feciorul.

Ne prăbușim sub vechile lumini,

Iar amintirile ne fac străini,

Din trup se smulge carnea fără vină,

Lăsând un suflet gol, fără lumină.

E numai noapte în privirea mea,

Iar ochii triști își caută o stea,

Dar sumbru și-nnorat e cerul,

Și peste pleoape mi se lasă gerul.

Nu poți opri ce nici n-a început,

Și nu-mi doresc ce încă nu s-a vrut,

Că-n ochii tăi se sting povești de-argint,

Pe buze reci ce încă știu să mint.

În trupu-ți zvelt iubirea astăzi plânge,

Iar mângâierea mea încet se frânge,

Ne-nvăluie un jurământ de cununie,

Ne curge-n sânge cânt și poezie...

Dar tu îmbraci al nepăsării lung veșmânt,

Cu glasul frânt în ultimul cuvânt,

Și-arunci ușor priviri ocolitoare,

Spre cel ce-ți cere îmbrățișare.

Din palme-ți cresc dureri tăcute,

Iar dorurile ard neîncepute,

Să lege tainic clipa de departe,

De pe-un tărâm de dincolo de moarte.

Se rupe viața-n umbre și în vânt,

Iar strigătul se duce în pământ,

Ne-mparte soarta-n "veche și străveche",

De parc-am fi străini, și nu pereche.

Ne rătăcim prin răni nevinovate,

Ne regăsim doar în singurătate,

Spășit, din fiecare clipă, tot mai grea,

Încerc să mai salvez câte ceva...

Apoi, iar plâng, la fel ca la-nceput,

Cu mâna-n mâna ta, pierdut,

Dar ochiul tău rămâne tot uscat,

La suferința mea de june înamorat.

Și am jurat că am să te iubesc,

Chiar dacă ție nu-ți pare că-i firesc,

E drama mea rescrisă din vecii,

Un legământ ce nu mai vrei să-l știi.

De vei uita ce te-a strivit cândva,

Din răni de foc poți iarăși învia,

Și-n brațele ce tremură de dor,

Putea-va-i strânge-un infinit amor.

Dar tu, iubirea mea pustie,

Tu mi-ai trimis singurătatea drept soție,

Iar azi în brațe țin cerul și pământul,

Să nu-mi încalc cu voie jurământul.

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Dă gândul afară din minte,

Ca inima să-ți poată șopti,

Acele divine cuvinte,

Ce gura nu le poate rosti.

Dă ura afară din suflet,

Și lasă să intre lumina,

În tine totul e umed,

Și colcăie minciuna și vina.

Dă-ți mama afară din tine,

Și lasă să râdă copilul,

Și-n lacrima pură ce vine,

Acolo să-ți fie exilul.

Peisaj dezolant.

Blocuri triste ce adapostesc oameni si mai tristi, printre ganduri si conceptii comuniste.

Unde sunt?

Si unde-i fericirea noastra neprefacuta?

Condamnati la o viata anosta,

plina de regrete si te intrebi:

De ce?

Pentru ca pasii trecutului inca iti indruma calea,

iar bratele lui nu te slabesc din imbratisarea ce si-a pus amprenta

pe coloana.

In minte infloreste o evolutie,

dar printre spini si buruieni necuratate.

Si cand incearca sa se intinda

spre alte simturi

o confrunta ganduri vechi, imprimate

intr-o minte seaca si confuza

care nu intelege ce e o schimbare.

Si ii intorci spatele ghidat

de-un spirit greu al vremurilor stinse.

Si ghearele lui au sfasiat orice dorinta

de inaintare.

Privesti pe geam.

Un peisaj dezolant,

cu blocuri triste si suflete

captive in corpuri si mai triste.

Tu nu ești doar tu.
Ești foamea mamei tale
când te purta,
și visul bunicului
despre un copil cu ochi limpezi.

Plămânii scuipă întruna promoroacă,

Și-nghit la prânz forțat câte-un ghețar,

Mi-e noaptea și mai lungă parcă,

De când în ochii tăi, înzăpezit apar.

Mi-a înghețat și îngerul pe umăr,

Și nimeni cum e bine nu-mi șoptește,

Trec urși polari puțini la număr,

Și văd zăpada cum în urma lor albește.

Aș da un urs pentr-o cafea fierbinte,

Și-un înger înghețat pentr-un culcuș,

Aștept pe o banchiză o focă să m-alinte,

Cu labele întoarse sub formă de căuș.

La Pol spun vorbe reci pământului turtit,

Și pescuiesc la copcă citate despre viață,

Și-aștept iubita mea profund înzăpezit,

Să vii să mă salvezi c-un spărgător de gheață.

Ceasuri bate într-un ceas,

Ceasul se oprește într-un ceas.

Ceasul ne vestește noaptea

Ceasul ne vestește ziua.

Ceasul ne spune ora de sculare,

Ceasul ne vestește ora de culcare,

Ceasul ne vestește tinerețea,

Ceasul ne vestește bătrânețea.

Ceasul ne vestește, o noutate bună,

Ceasul ne vestește, o noutate rea. 

Ceasul este în viața noastră 

ce ne conduce în drum,

și spre o potecă

El ne este conducător 

în viață slujitor.

Autor Alina Zamurca 🤍