Schimb...

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

Pe lungi alei întunecate,

Stau băncuțele posace,

Și suspină întreaga noapte,

Că de oameni sunt sărace.

Eu mă plimb de-a lungul lor,

Aș pleca, dar aș mai sta,

Că de tine îmi este dor,

De ochii tăi, de gura ta...

Să stăm singuri pe-o băncuță,

Îngânați de glas de greieri,

Să-ți ating mâna călduță,

Ochii mari să ți-i cutreier.

Să plutim în vis pe stele,

Luna să ne fie nună,

S-aud glasul dragei mele,

Cum mă strigă, cum răsună.

Să cădem într-o poveste,

Plini de farmec și iubire,

Apoi să le dăm de veste,

Tu mireasă și eu mire.

Dar nu ești...și singuratic,

Mă cufund în noaptea grea,

Bate-un vânt ușor molatic,

Aș pleca, dar aș mai sta...

Dezastrul meu vă ține în picioare, 

Căderea mea v-a ridicat, 

Căci ea v-a dat la fiecare, 

Tot ce cu chin am adunat. 

Voi v-ați hrănit din rană vie,

Din ce-am tăcut și n-am strigat,

Din rugă mută și pustie,

Din plânsul meu îngenuncheat.

Ați rupt din mine fără să se știe,

Că sângele-mi era cuvânt,

Și-ați îmbrăcat a mea robie,

Cu vorbe aruncate-n vânt.

Dar nu-i blestem în suferință,

Nici foc ce-n gol să fi murit,

E-un har să arzi cu umilință,

Și să renaști din ce-ai pierit.

Am fost trădat de soră și de frate,

De mâini ce le-am spălat cu dor,

Și-n ochii lor, plini de păcate,

Mi-am căutat al meu izvor.

Dar n-am murit, ci din cădere,

Am învățat să fiu întreg,

Să port în suflet cu tăcere,

Tot ce urăsc și nu-nțeleg.

Din pomul vieții m-am desfrunzit, 

Și-am înroșit pământul, numai rană. 

De pe ramurile uscate anii strigau, 

Of toamnă, mi-ai ciuntit din coroană. 

Rodul ce l-am dat s-a stafidit, 

N-a avut mână să îl culeagă, 

Apă să-l spele, gură să-l muște,

Să-i simtă aroma dulceagă. 

Mi-am purtat pârgul ca pe-o povară,

În sevă având ierni și zăpezi, 

Te-am așteptat frumoasa mea primăvară, 

Să vii ca un mugur, cu frunzele verzi. 

Din tine să cresc, adierea să-ți mângâi, 

Să-mi cânți la ureche un cântec de dor, 

Să vină și păsări, prin cuib să mă râzgâi, 

În brațele tale înflorite, verde să mor. 

Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,

Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,

Apoi am strâns în suflet toți poeții,

Ca să-ți aprind o stea în univers.

Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,

Și le-am purtat cu teamă și suspin,

Sub pielea mea s-au adunat toți muții,

Și-am devenit treptat un pantomim.

Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,

Plutind pe râuri repezi fără mal,

Iar apa toată izvora doar din durere,

Și-un urlet se-auzea din fiecare val.

Cu patos ți-am zidit o mănăstire,

Și-n mijloc ți-am făcut altar,

Ca să te rogi spre veșnică iubire,

Iubita mea cu sufletul precar.

Rămân pierdut în umbre și lumină,

În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,

Și-am să te port cu mine-n rădăcină,

Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.

Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame

Scriind îți pierzi umoru,

Căci te exprimi extrem de rău,

De aia nu te cheamă Scriitoru,

Ci, te numeşti Gurău…

Unui agronom

Pe al nostru agronom,

De-l întrebi de zarzavate,

Îţi răspunde pe alt ton,

Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.

Unui candidat

S-a dus la examen “moşu”,

De şofer, pe maşinuţă.

Dar, dacă a trecut pe roşu,

A rămas tot la căruţă.

Gospodina

I-am dat vecinei de la doi,

Cartea de Bucate odată…

Şi mi-a adus-o înapoi,

Jumătate feliată.

Unei badante

             a venit din Italia să-şi mărite fata

Venind acasă, fata să-şi mărite,

Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,

Fără măcar o clipă să ezite,

Îl prinse şi-l spălă la fund.                                                 

Visul unui tâmplar

Poartă diva o comoară,

Mândră blană, alb-verzui

Şi gândea aşa-ntr-o doară,

Cum să-i bată şi el un cui.

Onorariu

Un onorariu ieri eu am primit,

Pe munca ce o lună ţi-am prestat,

Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.

Concluzia: e-o sumă de rahat.

Unui soldat ce visează la o decoraţie

Am visat c-o albă stea,

Mi-a căzut, dintr-un consemn,

Peste piept, dar nu aş vrea

Ca să fie…post mortem.

Unor supăraţi pe epigramele mele

S-a făcut mare tam-tam,

Epigrame că am scris,

Unii din acelaşi neam,

S-au simţit, şi m-au proscris.

Amicului fomist

Toată ziua a ospătat,

Şi îmi spune cu sperjur:

-Eu de poftă am mâncat,

Că de foame eram sătul.

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Vremelnice posturi avem,

Iar ele ne oferă putere,

Uităm ce… şi cine suntem,

Iubim doar a noastră părere.

Ne credem neclintiţii titani,

Beţia puterii e oarbă,

Colegii acuma-s duşmani,

A început viclenia să fiarbă.

Ne pare de aicea de sus,

Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,

Şefia punând mai presus,

I-am trădat mişelesc pe amici.

Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,

Fiorul izolării o să apară,

Aroganţa a aşternut peste noi,

O răutate amară.

Omul de vrei să-l testezi,

Oferă-i puţină putere,

Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,

Cum transformă iubirea-n durere.

Mănânc pământ și nu mă satur,

Miros ca un Adam la început,

Cu moartea împart adesea patul,

Și-mi face împachetări cu lut.

Mă scald etern în apă vie,

Apoi îngurgitez din nou pământ,

Și fac aceeași veșnică prostie,

La zei mă-nchin prin legământ.

Îmi cresc pe spate aripi plate,

Cu care doar abisul să-l ating,

Nicicând de ceruri să am parte,

Ci în pământ cu ele să mă-nfing.

Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,

Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,

Dar doar pământ am dreptul a mânca,

Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.

Mănânc pământ și sunt îndestulat,

Miros ca un Adam demult trecut,

Și singur mă foiesc plângând în pat,

Căci moartea nu mai are lut.

Nu te strădui

Doar încearcă

Apă

Apă-apușoară

Apă

De asta iubim noi ploaia

Telefonul vibrează,

dar eu nu răspund.

Cafeaua se răcește,

iar gândurile mele

aleargă prin oraș fără hartă.

Străzile orașului

sunt pline de oameni

care nu se văd între ei,

dar fiecare crede

că își duce propria luptă singur.

Mă uit pe fereastră

și văd lumini care nu mă ating.

Încerc să strig,

dar vocea mea se pierde

între claxoane și reclame.

Totuși, ceva rămâne:

un zâmbet întâmplător,

o mână întinsă,

un mesaj care spune:

„nu ești singur”.

Și poate că asta e salvarea:

în lucrurile mici,

în atenția neplanificată,

în fragmentul de viață

care se oprește pentru o clipă

și ne face să respărăm.

De-atâta zile ploaia curge, 

Pământu-i pân' la lut în apă, 

Nor pe nor încet se mulge, 

Iar cerul e secat și crapă. 

Se-aude-n streșini plâns de apă,

Un ritm adânc, aproape mut,

Ca o chemare ce îngroapă,

Hotarul dintre viu și lut.

Iar eu privesc cum timpul curge,

Prin ochii tulburi ai fântânii,

Și tot trecutul mi se frânge,

În locul unde-au pătimit străbunii.

Și poate ploaia nu e plânsul,

Ci mâna rece-a unui legământ,

Ce spală-n toate neajunsul,

Ce l-am purtat cu toții pe pământ.