Pe veci aproape

O sete mă usucă,
Cînd rândul ți-l citesc
Si parc-un dor de ducă,
În inimă, îmi cresc.

Veghez, la steaua rece,
A cerului senin.
Viața, care trece,
Mi-e plină de venin.

Afara, bate vântul
Si norii se- întâlnesc,
Iar eu, îmi spulber gândul
În dorul ce-l tot cresc.

De mi-ar fi dat în viață
S-ating privirea ta -
O tânără speranță
Aș fi putut avea

Si moartea, ca o rază,
N-ar fost să mă înghețe,
De cînd mă tot veghează
În cele mai dragi fețe.

De mi-ar fost dat destinul
Să văd a ta privire,
Poate întreg pelinul
Ce la-m băut, ca vinul,
M-ar dus spre nemurire.

Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc 
Printre liniştea eternă care tremură în pini, 
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc 
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini. 

Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii. 
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt, 
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii, 
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ. 

Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit, 
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat, 
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit, 
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.

Ascult tăcerea ta fierbinte
ce-ascunde mii de nebunii.
Ce maladii purtam în suflet
eu nam să știu, tu nai să știi.

Departe sunetul se stinge
și ochii mei nu mai zâmbesc.
Sunt sentimente de-ntrebare
mă mai iubești, te mai iubesc?

Mă supăr că au fost prea multe,
în cablul inimii ce o ai.
Ce să te rog cu voce tare:
să pleci acum, or să mai stai?

Tu esti asemeni bradului în zile de An Nou!
Cu sufletul împodobit de stele,
De-o frumusețe fără de egal
Întipărită în visele mele.

În ochii tai s-a strîns întreg pământul
Cu toată lumea bună de pe el
Pe chipul tău nicicând nu bate vintul
Si viscole nu suflă-n nici un fel.

Mă mir, cum ai atîta viu în tine,
Cum mă trezești pe mine către soare,
Asemeni crengilor de verde pline,
Asemeni bradului în zi de sărbătoare.

...Imi pare rău, că astăzi, în ajun
n-am reușit în casă mea să-l pun.

Din tăcerea dureroasă
o să ies, c-așa putere,
că nici piatra n-o să țină -
o să crape-n mii de stele;
și-o să vin, cu vânt de iarnă,
și cu ploaie, cu zăpadă,
că în urma mea nici zorii
n-or dori pămînt să vadă.
O să merg ca o cometă
care mii de ani se pierde,
și-o să spăl, acea suflare,
care-n calea mea purcede.
Am să tai și am să -njunghii,
ca o lamă lucitoare,
doar cu vârful unei unghii -
degetului cel mai mare.
Si am să cutremur munții,
văile au să vuiască,
tot ce a fost născut în lume -
mâina mea, o să topească.
Mările vor arde-n spume
și vulcani or să se stingă -
tot ce talpa mea, de-aproape,
cu furie, o să atingă.
Sub picior și cu durere
dintre glasuri unu, doi,
vor rosti cu pocăință
Rugăciunea de apoi.

Pe pămînt, ca scrumul rece,
tot ce a fost - eu voi petrece,

iar în ceruri numai Duhul 
își va da sălășluire;
să înceap -o lume nouă
mult mai plină de iubire!!!

Mi-s roși creieri și prin vine curge-un sânge otrăvit
E țărâna care geme pe pământul moștenit.
E ca palma cea bătută, care mângâie râzând
Să innece cu smintire doru-ntreg într -un cuvânt.

Nu mă spală nici o apă de durerea tainei mute
Si de cei ce-mi stau în preajmă, neștiind să mă asculte
Si de cei ce-mi spun istorii, tot cercând să mă încerce,
Presurând cu forța raze, peste inima mea rece.

Nu mă-ncântă nici un cîntec, nici un glas nu mă dezmiardă,
Nici un foc nu-mi pune flăcări, care sufletul să-mi ardă,
Căci cenușa nepăsării o tot port de multă vreme
Ca soluție măreață la durere și probleme.

Si în iarna care vine și în toamna care trece
Nu-ncălzește nici o boare de lumină viața-mi rece.
Nici un dor nu mă supune și nimic nu mă-nrobește,
Mă mai pișcă doar veninul ce din rană-mi izvorăște.

Trecătorii îmi vor spune c-am trecut ca un strigoi
Si am mers, cum merge racul, doar cu pașii înapoi,
Sau ca piatra șlefuită eu nimic nu am simțit -
Neștiind că a mea viață din amar s-a plămădit -

Au s-o caute, au s-o rupă, au s-o critice-n cuvinte,
Ca de taină s-o lipsească precum ei-s lipsiți de minte,
Dar eu știu că a lor vorbă -i vânt ce frunza o petrece
Si-a lor vreme este scurtă, dar a mea nu se va trece.

In final 

Copacii au inverzit

Aud al pasarilor ciripit

Natura inverzeste

Ea Domnului multumeste

Si din nou reinvie

Cantand a Domnului marinimie

Precum natura viata a primit

Asa am fost si eu mantuit

Eram mort in pacat

Dar Isus,m-a reinviat

Vazduhul isi curata norii

Patruzandu-l cu entuziasm cocorii

Trandifirii isi deschid petalele

Iar pasarile,aripile

Vreau sa modelat

De Duhul Sfant ce m-a curatat

Natura se transforma mereu

Sa ne transforme si pe noi

Vesnicul Dumnezeu

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,

Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?

Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,

Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?

Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,

Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?

Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,

Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?

Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,

Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?

Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,

Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?

Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..

nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității

alăturarea cuvântelor „lege” și  „relativitate”

îmi apare ca o contradicție în termeni

toate legile sunt

după câte știm

absolute

ceva „relativ” exprimă o incertitudine

(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)

Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii

în mecanica Marelui Univers

mai târziu aflăm că neutrinii se pot  mișcă mai repede decât lumina

mult mai repede

ba chiar pot face drumul înapoi

pot reveni

și termina cursa pe locul întâi

ei sunt efectul care precede cauza

un fel de mașină a timpului

tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa

proporțional cu viteza luminii în vid

E = mc²

posibil

eu însă constat că raportul acesta se schimbă

direct proporțional cu avansarea în vârstă

la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere

să țin pasul cu lumina

încă un mit spulberat

la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu

și timpul

privite ca un tot unitar

savanții ne spun că spațiul ne este accesibil

prin cele trei elemente alle unui romb

înălțime

lățime și lungime

numai că retina noastră reține doar două dintre ele

ignorând

în plus

adâncimea

care ar fi timpul

ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane

eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren

în care încap zece oameni

la prima stație urcă încă o sută

dar nu mai sunt locuri

spațiu

oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni

în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră

spre infinit

vagonul nu se curbează

ca în celebra teorie a relativității

aici lucrurile sunt mult mai clare

spațiul acesta e doar pentru zece oameni

și nu are nicio legătură cu timpul…

Urasc când visez frumos: că iubirea mă atinge, că fericirea mă privește sau cum sufletul se simte împlinit.

Fiindcă mă face să mă simt mai viu, iar eu, sunt doar o carcasă goală ce ține o umbră, care cândva se numea suflet.