Pe veci aproape

Atît de drag mi-ai fost odată și - atât gândeam la tine,
Că șapte vieți să uit aceasta și tot ar fi puține.
Acum cînd tu o strângi de mâina, sau poate ea te strânge,
Eu văd sub masca de placere, cum inima îți plînge,

Si văd, cum liber ca un flutur, în gânduri, zbori spre mine-
Noi șapte vieți să stam în doi și tot ar fi puține.
Nu te ascunde-n ochii mei și nu-ți ascunde visul;
Cu tine încă mai doresc să caut Paradisul,

Căci dacă mă ascund și eu, în ochi străini, ca tine-
Tu șapte vieți vei căuta … și tot vor fi puține.

Văd flori în perechi la picioare - 
Cu mâina mai ieri le strângeam 
Şi-abia ofilite de soare 
Copilului meu le duceam. 

(Făcut-am din ele coroana 
Pe cap fetei mele s-aşez; 
Lăsând-o în lume cu dorul 
Din flori, eu, de sus , să veghez.) 

De tot ce-am lăsat pe pământuri, 
Ce stă-ntre fântână şi nor, 
De toate mă las fără grijă - 
De dânsa - mie straşnic să mor! 

De dânsa - nu vreau să mă rupă 
Nici Duhul, nici omul păgân 
Şi fac legământ între spirit - 
Alături mereu să-i rămân… 

Copila mă strânge de mâină; 
Copila ar merge cu mine, 
Dar eu îi şoptesc printre vânturi: 
“- Devreme-i acum pentru tine! 

Mai stai, să te ştiu fericită , 
Primită de lumea străină.” 
“- Amar este dorul de tată 
Şi –o lume-i atât de puţină!” 

Nici moartea, blestem peste viaţă, 
Ca zidu-ntre noi nu va sta; 
Iubirea ne este că marea- 
Mă spulber, te spulberi de ea.

Te- aruncă viața -n calea mea precum pe-un val de mare
Si mă privești cu ochi de foc, dar plini de disperare-
Mai strânge -n brațe poate iar, mai aprig și fierbinte,
Dar te oprești ca un copil la pieptul, ei, cuminte,,,


Si o urăști poate atunci, că stă -ntre noi ca piatra,
Dar eu îți spun prin zîmbet trist - “Așa ne este soarta”!
Poate-o urăsc și eu atunci, că-n mâini îți ține fața,
Dar tu-mi faci semn de ea ascuns - “Așa ne este viața”!

Roua caldă, curgătoare ce-o înșir pe fața mea,
Cînd pe foia ca mătasea, mă încrunt cuvînt să pun,
E din suflet, ca izvorul, amețit de-o stinsă stea,
Ce e mut și nu mă lasă gândurile să-mi adun.

Mă tot umple de imagini și mă face să tresar,
Dar stiloul mi se rupe și nu pot nimic a scri,
Iar creionul, undeva, e pierdut într -un sertar
Si un altu-n loc de dânsul, astăzi, nu voi mai găsi.

Vântul geme în fereastră, focu-n sobă mă mângâie,
Iar pe fruntea mea se lasă umbre slabe și pustii,
Unde zboar-a mele vise, nime-n lume, n-o să știe;
Numai ție-ți spun - de vii.

Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate, 
De aerul ce-mbibă fire de mucegai, 
De tragedii umane, de oceane sparte 
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai. 

Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum, 
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt, 
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum 
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ. 

El - baza lumii mele, destinului calic 
Cu care m-a lăsat să lupt învingător, 
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic 
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor. 

Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă! 
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie, 
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă 
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie. 

Am scris despre furtuni și porumbei.

Am scris despre cei buni și despre răi.

Am scris despre copacii dați în floare.

N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔

Am scris despre noroc și soartă crudă.

Am scris să bucur și să fac în ciudă.

Am scris despre dorințe și visare.

N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔

Am scris în rânduri lungi și repetate

Despre oricine și am scris de toate.

Între memorii și între uitare

N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔

Ma chinui de ceva timp,viata imi da de gandit

Daca totul mai are rost sau va merge pentru totdeauna prost

Zambesc,dar mintea imi rasuna 

Nu e ceea ce pare,sufletu imi plange de durere in continuare

Fericirea n-o gasesc,a disparut din nou si incep sa obosesc

Cand se va termina oare?

Aceasta ceata densa in zare

Negrul nor de deasupra mea 

Sper ca va pleca

Si regele ceresc din noua va aparea pe strada mea

Nici macar nu pot explica,cat ma doare inima

Sufletul meu de fericire a secat 

De cand m-am nascut a fost spintecat

Inchizand ochii ma gandesc

Oare daca o sa ma odihnesc 

Va fi somn pasnic sau tulburat?

Dac o sa mor macar a meritat 

Daca nu eu,macar cei din jur,cei la care tin

Sa aiba un somn lin

Dacă zilele ar fi ca nopțile,

Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.

Dacă vocea ar fi mută,

Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.

Dacă sentimentele nu ar exista,

S-ar așterne o tăcere rece.

Dacă nu ar exista o clipă tandră,

Sufletul ar îngheța în neant.

Dacă nu ar exista culorile,

Totul s-ar adânci în umbră.

Dacă forme nu ar exista,

Fondul nu ar mai avea sens.

Dacă omul din noi n-ar exista,

Omenia ar fi îngropată-n nefast,

Și sălbăticia sentimentelor

Ar dezvălui monstrul uman.

Sunt oameni în fața cărora 

Sufletul meu trebuie sa poarte armura.

Mi-e teama de săgețile ochilor lor,

Otrăvite de ura..

Și sunt oameni pentru care 

Inima mea își deschide porțile toate ,

Și blânda strălucire din privirea lor 

O umplu cu lumini atât de minunate..

cam рaisрrezece ani am asteрtat,

ca sa cresc eu mare, 

copilaria a trecut

si atat de tare doare.

timрul a zburat,

si eu regret nesрus, 

sa fiu mare m-am rugat

copilaria mea sa dus.

daca a vrut sa fie o cale,

sa рlec eu in trecut

sa uit de toate ce a fost,

s-o i-au de la inceрut.

înțeleg că e destul de riscant să te autoclaustrezi în garsoniera ta de la etajul „cinșpe” sau în ansamblurile rezidențiale ale minții poți s-o iei razna și să te arunci pe fereastră ori să-ți tai venele cu lama de bărbierit legistul va aplica ștampila depresie pe toate certificatele de deces în toate cazurile de aruncat pe fereastră sau tăiat venele deși unii o fac din disperare alții din plictis patologic ori din prea bine nu există o cauză universal valabilă o regulă totu-i abracadabrant și aleatoriu dincolo de infatuarea ființei umane de a fi tranșat problema eternă a egalității de șanse nu e nimic concret femeia nu va fi niciodată egală cu bărbatul hoțul cu omul cinstit câinele cu pisica toți suntem unici

*

 tragi pe nas substanța anhidră a fericirii și dai cu tifla deontologilor jalnici de la televizor cine dracu’sunteți voi să-mi impuneți etica voastră nenorocită să dați breaking news-uri pe nefericirea mea ancestrală nu știți nimic despre dependența moștenită din tată în fiu n-ați auzit de predestinare autoclaustrați-vă dacă tot știți totul despre orice dacă tot puteți trimite locomotiva destinului pe o linie moartă și aruncați-vă în final de la etajul”cinșpe” al rațiunii…

I sit in my bed every night,

Wondering “when did i ever do something right?”

Then, a thought corsses my mind.

“You did great, you did just fine.”

I sit there through the whole night,

In silence thinking“is this all i can do in life?”

I had dreams, and hopes.

I wanted to dance, i hopped,

I would be a star, shining on the stage,

A bird, free of its cage.

Flying on the way, to succes

I hoped to reach one day.

Im here now,no dance no bird.

Just me with my portraits of hope.

I just paint, my sadness my dreams,

Thiking “wow, is this really me?”.

It is,actually.

I used to wish for one day to make friends,

I used to socialize, it was great.

I wanted to have a group of friends,

A group i thought never had an end.

I have friends, but like the word says, evey single one has an end within it.

They go, they pass by when they please,

But im always left hanging on seen.

Im left wondering and hoping, for them to finaly answer my texts.

Full of love and respect.

All i get in the end, is just a thank you, next.

All these thoughts and truths cross my mind,

When i lay in my bed,with my eyes coevered,blind.