N-am scris nimic de dragostea ce doare
Am scris despre furtuni și porumbei.
Am scris despre cei buni și despre răi.
Am scris despre copacii dați în floare.
N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔
Am scris despre noroc și soartă crudă.
Am scris să bucur și să fac în ciudă.
Am scris despre dorințe și visare.
N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔
Am scris în rânduri lungi și repetate
Despre oricine și am scris de toate.
Între memorii și între uitare
N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Daria
Data postării: 25 august 2023
Vizualizări: 776
Poezii din aceiaşi categorie
CÂND IUBIREA IUBEȘTE
Pictează-mi cuvinte din triluri de chemare
Culori îți scriu din dorințele mele
Amândoi să culegem doar vise reale.
Dăruiește-mi pădurea în ramă de tablou
Eu … anotimpul îl scriu cu tușuri din stilou
Când setea de frumos niciodată nu moare.
Să chemi și un nor, da, da… un pic să ne plouă
Soarele să modeleze un curcubeu
Din zilele noastre să ne scriem un eseu.
Iubirea în șoaptă-i picătură de rouă
Nuanțe din culorile vieții ne privesc
Când tu scrii ,,iubesc,, eu, iubirea ți-o citesc.
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?
Al suflet jint
Te-am iubit de nu mai pot,
După atât amar de timp
Si-mi este foarte tare frig
Că după tine, usa sa o închid, nu pot
Te-am iubit de nu mai pot
Ca mai apoi, sa vrei mai mult
"Iubita mea, ti-as da de-al lumii tot,
Dar Dumnezeu, eu nu-s, sunt un biet om"
Blestemat sa te iubesc
Sau binecuvantat ca te-am avut?
Niciodată nu am sa deslusesc
Acest sumbru mister profund.
Nu știu cine a încurcat lucrurile mai mult,
Însă știu cine a iubit mai profund
Căci din suferință, se naște dragostea,
Un lucru foarte scump, ce nu costă nimic.....
Un simplu te iubesc
In noaptea cea din urma
Cand moartea se apropie
Si ultimele clipe se sfarsesc
Si parca totul s a incheiat
Si nimic nu mai are sens
Si totul parca i pierdut
Si lumea se sfarseste
Si pamantul se cutremura
Un lucru va ramane in picioare
In fata mortii si a timpului
In fata dezastrului si a sfarsitului
In fata tuturor el va dainui vesnic
Si acela e un simplu si profund
Te iubesc
De-ai sti🥲
Ce multe-ar vrea inima mea sa-ti spună
Și câte n-am să-ți spun vreodată...
Ai crede că-s doar o nebună
Cu mintea zdruncinată!
Cum fac ades din noapte, zi
Croind cărare către geam
Ai înțelege ce mult mi-as dori
Intr-un pahar de vin sa te mai am...
Cate-as avea sa-ti povestesc
De când m-ai lăsat in uitare
Cum seara inca mai tanjesc
După o ultima imbratisare...
Caci mi-e prezența ta atat de vie
Când doru-n suflet se aprinde
Gândind la ce n-a fost sa fie
Te mai găsesc doar în cuvinte...
Spune-mi că vrei...
Spune-mi că vrei şi pot să fiu,
Un vis aprins, un gând târziu,
Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,
Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.
Spune-mi că vrei şi pot să zbor,
Pe coapsa ta să mă cobor,
Cu flori, ușor, să te-nvelesc,
Să-ţi mor de dor, să te iubesc.
Spune-mi că vrei şi pot să frâng,
Tot răul lumii, şi să-l plâng,
Să-ţi fie sufletul uşor,
Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...
Spune-mi că vrei şi pot să chem,
Lumina lunii în poem,
Să-ţi scriu pe cer un legământ,
Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.
Spune-mi că vrei şi pot s-adun,
Să-ţi fie somnul lin și bun,
Din crâng, miresmele de tei,
Ca să adormi sub ochii mei.
Spune-mi că vrei și pot să scriu,
Destinul nostru pe-un cer viu,
Și-n el să ardă-un singur dor,
Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…
CÂND IUBIREA IUBEȘTE
Pictează-mi cuvinte din triluri de chemare
Culori îți scriu din dorințele mele
Amândoi să culegem doar vise reale.
Dăruiește-mi pădurea în ramă de tablou
Eu … anotimpul îl scriu cu tușuri din stilou
Când setea de frumos niciodată nu moare.
Să chemi și un nor, da, da… un pic să ne plouă
Soarele să modeleze un curcubeu
Din zilele noastre să ne scriem un eseu.
Iubirea în șoaptă-i picătură de rouă
Nuanțe din culorile vieții ne privesc
Când tu scrii ,,iubesc,, eu, iubirea ți-o citesc.
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?
Al suflet jint
Te-am iubit de nu mai pot,
După atât amar de timp
Si-mi este foarte tare frig
Că după tine, usa sa o închid, nu pot
Te-am iubit de nu mai pot
Ca mai apoi, sa vrei mai mult
"Iubita mea, ti-as da de-al lumii tot,
Dar Dumnezeu, eu nu-s, sunt un biet om"
Blestemat sa te iubesc
Sau binecuvantat ca te-am avut?
Niciodată nu am sa deslusesc
Acest sumbru mister profund.
Nu știu cine a încurcat lucrurile mai mult,
Însă știu cine a iubit mai profund
Căci din suferință, se naște dragostea,
Un lucru foarte scump, ce nu costă nimic.....
Un simplu te iubesc
In noaptea cea din urma
Cand moartea se apropie
Si ultimele clipe se sfarsesc
Si parca totul s a incheiat
Si nimic nu mai are sens
Si totul parca i pierdut
Si lumea se sfarseste
Si pamantul se cutremura
Un lucru va ramane in picioare
In fata mortii si a timpului
In fata dezastrului si a sfarsitului
In fata tuturor el va dainui vesnic
Si acela e un simplu si profund
Te iubesc
De-ai sti🥲
Ce multe-ar vrea inima mea sa-ti spună
Și câte n-am să-ți spun vreodată...
Ai crede că-s doar o nebună
Cu mintea zdruncinată!
Cum fac ades din noapte, zi
Croind cărare către geam
Ai înțelege ce mult mi-as dori
Intr-un pahar de vin sa te mai am...
Cate-as avea sa-ti povestesc
De când m-ai lăsat in uitare
Cum seara inca mai tanjesc
După o ultima imbratisare...
Caci mi-e prezența ta atat de vie
Când doru-n suflet se aprinde
Gândind la ce n-a fost sa fie
Te mai găsesc doar în cuvinte...
Spune-mi că vrei...
Spune-mi că vrei şi pot să fiu,
Un vis aprins, un gând târziu,
Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,
Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.
Spune-mi că vrei şi pot să zbor,
Pe coapsa ta să mă cobor,
Cu flori, ușor, să te-nvelesc,
Să-ţi mor de dor, să te iubesc.
Spune-mi că vrei şi pot să frâng,
Tot răul lumii, şi să-l plâng,
Să-ţi fie sufletul uşor,
Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...
Spune-mi că vrei şi pot să chem,
Lumina lunii în poem,
Să-ţi scriu pe cer un legământ,
Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.
Spune-mi că vrei şi pot s-adun,
Să-ţi fie somnul lin și bun,
Din crâng, miresmele de tei,
Ca să adormi sub ochii mei.
Spune-mi că vrei și pot să scriu,
Destinul nostru pe-un cer viu,
Și-n el să ardă-un singur dor,
Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…
Alte poezii ale autorului
Nemultumire
Mi-i geniul rece, ca ghiața, dar clar e, ca seara senină
Cînd ochii îmi sunt întuneric, în miez, ei sunt plini de lumină.
Pe chipul meu palid, de ceară, pășesc amintirile - șir,
De mult, s-a umplut de veninuri, al vieții de aur potir...
Prin prisma genezei ce vine, din vuetul vremii apuse,
Cuvinte ce sunt pentru lume, demult, către ea au fost spuse,
Dar taina ce-o poartă 'nauntru, și amarul ce-o poartă pe ele,
Le fac, pentru mintea cea slabă, stupide, neclare, și grele.
Pământul în el ține seama de aur, argint sau oțel,
Dar cea mai bogată comoară, pământul, o ține pe el.
Ei seamănă grîu, pentru pâine și cârduri de vite-ngrijesc,
Lăsând fără grijă copii, ce iute ca vântul, le cresc.
Nu văd pe obrazul iubitei, o lacrimă stinsă de dor,
Ei nu știu, cu glasul tăcerii, să facă din dânsa – amor
Si -apun spulberați ca nisipul - cenușă cernută de vreme,
Cînd moartea le bate în ușă, cînd vântul destinului geme...
Amurg
Nisipul de mare e aspru
Si luna în cer e de pară,
Iar sângele umblă sihastru
Spre inima grea și amară.
E vântul mai vânt ca furtuna
Si marea mai mare ca ea,
În lume sunt eu numai una
Si lumea e una a mea.
Din toți cei străini către mine
Ești tu unul, cel mai străin...
În lacrimi aproape senine
Se strânge atâta venin.
În pași rătăciți pe zăpadă,
În urme căzute -n noroi,
Eu caut ceva să se vadă
Din tot ce a fost între noi.
Amurgul se naște din stea,
Amurgul se naște în mine,
O lume e toată a mea-
O lume-n afară de tine!
Indiferenta
Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate,
De aerul ce-mbibă fire de mucegai,
De tragedii umane, de oceane sparte
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai.
Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum,
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt,
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ.
El - baza lumii mele, destinului calic
Cu care m-a lăsat să lupt învingător,
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor.
Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă!
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie,
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie.
Ți -aduc o floare
Ți -aduc o floare, azi, când nu mai știi
Cum ochii mei te caută, pustii
Si-n palme strâng comori de suferință
Ce-mi scapă, printre gene-n, neștiință.
Ți -aduc o floare, azi, când frunza zboară
În toamna care bântuie afară
Si-n sunetele ce le-aud mă port cu gândul
E amintirea mea, ori bate vântul?
Ți -aduc o floare, azi, când curge neaua,
Când se împarte -n milioane steaua.
Aștept lumina ce-o să nască -n zori
Să -ți citesc iar scrisoarea, de mai multe ori.
Ți -aduc o floare azi, când nu mai știi,
Când la chemare nu te-întorci să vii
Si tot ce ai lăsat e doar un gând -
O floare așezată pe mormânt.
Meditație de primăvară
M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit
Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,
Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit
Fiind că prea departe de mine ai plecat.
Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute
Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,
Să îți aștern iubirea imensă cât un munte
Și fericit de viață să mă desprind de mine...
Parfum de viorele adun în pieptul meu
Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.
Oare se duce omul, dacă e omul tău?
Oare se duce omul cel care te-a iubit?
Cand a plecat tata
Văd flori în perechi la picioare -
Cu mâina mai ieri le strângeam
Şi-abia ofilite de soare
Copilului meu le duceam.
(Făcut-am din ele coroana
Pe cap fetei mele s-aşez;
Lăsând-o în lume cu dorul
Din flori, eu, de sus , să veghez.)
De tot ce-am lăsat pe pământuri,
Ce stă-ntre fântână şi nor,
De toate mă las fără grijă -
De dânsa - mie straşnic să mor!
De dânsa - nu vreau să mă rupă
Nici Duhul, nici omul păgân
Şi fac legământ între spirit -
Alături mereu să-i rămân…
Copila mă strânge de mâină;
Copila ar merge cu mine,
Dar eu îi şoptesc printre vânturi:
“- Devreme-i acum pentru tine!
Mai stai, să te ştiu fericită ,
Primită de lumea străină.”
“- Amar este dorul de tată
Şi –o lume-i atât de puţină!”
Nici moartea, blestem peste viaţă,
Ca zidu-ntre noi nu va sta;
Iubirea ne este că marea-
Mă spulber, te spulberi de ea.
Nemultumire
Mi-i geniul rece, ca ghiața, dar clar e, ca seara senină
Cînd ochii îmi sunt întuneric, în miez, ei sunt plini de lumină.
Pe chipul meu palid, de ceară, pășesc amintirile - șir,
De mult, s-a umplut de veninuri, al vieții de aur potir...
Prin prisma genezei ce vine, din vuetul vremii apuse,
Cuvinte ce sunt pentru lume, demult, către ea au fost spuse,
Dar taina ce-o poartă 'nauntru, și amarul ce-o poartă pe ele,
Le fac, pentru mintea cea slabă, stupide, neclare, și grele.
Pământul în el ține seama de aur, argint sau oțel,
Dar cea mai bogată comoară, pământul, o ține pe el.
Ei seamănă grîu, pentru pâine și cârduri de vite-ngrijesc,
Lăsând fără grijă copii, ce iute ca vântul, le cresc.
Nu văd pe obrazul iubitei, o lacrimă stinsă de dor,
Ei nu știu, cu glasul tăcerii, să facă din dânsa – amor
Si -apun spulberați ca nisipul - cenușă cernută de vreme,
Cînd moartea le bate în ușă, cînd vântul destinului geme...
Amurg
Nisipul de mare e aspru
Si luna în cer e de pară,
Iar sângele umblă sihastru
Spre inima grea și amară.
E vântul mai vânt ca furtuna
Si marea mai mare ca ea,
În lume sunt eu numai una
Si lumea e una a mea.
Din toți cei străini către mine
Ești tu unul, cel mai străin...
În lacrimi aproape senine
Se strânge atâta venin.
În pași rătăciți pe zăpadă,
În urme căzute -n noroi,
Eu caut ceva să se vadă
Din tot ce a fost între noi.
Amurgul se naște din stea,
Amurgul se naște în mine,
O lume e toată a mea-
O lume-n afară de tine!
Indiferenta
Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate,
De aerul ce-mbibă fire de mucegai,
De tragedii umane, de oceane sparte
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai.
Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum,
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt,
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ.
El - baza lumii mele, destinului calic
Cu care m-a lăsat să lupt învingător,
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor.
Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă!
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie,
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie.
Ți -aduc o floare
Ți -aduc o floare, azi, când nu mai știi
Cum ochii mei te caută, pustii
Si-n palme strâng comori de suferință
Ce-mi scapă, printre gene-n, neștiință.
Ți -aduc o floare, azi, când frunza zboară
În toamna care bântuie afară
Si-n sunetele ce le-aud mă port cu gândul
E amintirea mea, ori bate vântul?
Ți -aduc o floare, azi, când curge neaua,
Când se împarte -n milioane steaua.
Aștept lumina ce-o să nască -n zori
Să -ți citesc iar scrisoarea, de mai multe ori.
Ți -aduc o floare azi, când nu mai știi,
Când la chemare nu te-întorci să vii
Si tot ce ai lăsat e doar un gând -
O floare așezată pe mormânt.
Meditație de primăvară
M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit
Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,
Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit
Fiind că prea departe de mine ai plecat.
Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute
Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,
Să îți aștern iubirea imensă cât un munte
Și fericit de viață să mă desprind de mine...
Parfum de viorele adun în pieptul meu
Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.
Oare se duce omul, dacă e omul tău?
Oare se duce omul cel care te-a iubit?
Cand a plecat tata
Văd flori în perechi la picioare -
Cu mâina mai ieri le strângeam
Şi-abia ofilite de soare
Copilului meu le duceam.
(Făcut-am din ele coroana
Pe cap fetei mele s-aşez;
Lăsând-o în lume cu dorul
Din flori, eu, de sus , să veghez.)
De tot ce-am lăsat pe pământuri,
Ce stă-ntre fântână şi nor,
De toate mă las fără grijă -
De dânsa - mie straşnic să mor!
De dânsa - nu vreau să mă rupă
Nici Duhul, nici omul păgân
Şi fac legământ între spirit -
Alături mereu să-i rămân…
Copila mă strânge de mâină;
Copila ar merge cu mine,
Dar eu îi şoptesc printre vânturi:
“- Devreme-i acum pentru tine!
Mai stai, să te ştiu fericită ,
Primită de lumea străină.”
“- Amar este dorul de tată
Şi –o lume-i atât de puţină!”
Nici moartea, blestem peste viaţă,
Ca zidu-ntre noi nu va sta;
Iubirea ne este că marea-
Mă spulber, te spulberi de ea.