CÂND IUBIREA IUBEȘTE

Când gânduri mi se pierd

Prin amintiri...În ceață,

Aprind țigara și din fum

Împletesc o clipă de speranță.

Cu patos privesc în mine

Nu pot decât să-mi aduc

Singură un strop de fericire 

Visând la tine în amurg.

Oftez și mă-ntreb de ești bine

Tot nu am înțeles, de ce așa!?...  

De ce doar eu în povestea noastră 

Mai rătăcesc căutând împlinirea...

Parfumul tău adie în mine

Atat de intens uneori il simt...

Ce pot face!? Ai rămas parte din mine

Că nu mi-e dor... degeaba mă mint!

Înclină ploaia toamnei oțelul pur din axe

Spre galbenul solubil al frunzei cuvenite

Să cadă în oglinda chemărilor subite

Acolo unde vina coboară în sintaxe.

Și orice picatură e mir și e otravă

Gustată de mesteceni cu limbi sorbite-n vânt

Cât să albească vina din faptă și cuvânt

Ca lumea fără doruri să-și simtă soarta sclavă.

Căci vei veni la mine topind acel departe

La flacăra albastră a sensului din palme

Perechea care suntem nu are alte arme

Decât căușul toamnei și-o literă de carte. 

Ia-mi tot ce dorești,

Ia-mi munții și marea,

Îți dau ce voiești,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi ochii albaștri,

Ascunde-mi cărarea,

Îți dau tot ce am,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi lacrima pură,

Suprimă-mi iertarea,

Îți dau toată averea,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi cântul și dorul,

Ia-mi exaltarea,

Îți dărui și zborul,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi dreptul la tot,

Ia-mi viața de îndată,

Dar nu-mi cere să uit,

Chipul tău...niciodată.

Ce tristă-i ziua care vine 

De lacrimi zilele sunt pline

Urma lor se așterne în barbă 

Un gând rebel  vrea s-o șteargă.

De atâta dor și de pustiu

Vorbesc în gând ,așa mai știu

Vă che pe rând,vă strg pe nume

Sperând să vă adun din lume.

Sunteți duși doar de nevoi

Ca-n vremuri grele ce război

Rămase-s casele pustii

Bătrânii sunt ai nimănui.

Rămas-am singură și tristă 

Odihnă am pe un colț de prispă

Tăcută și îndurerată

Cu ochii țintă către poartă...

Poate azi sau poate, mâine 

Voi auzi lătrat de câine

Și dragii mei să intre în casă

Să-i văd pe toți cum stau la masă.

C-un râset cald aduci în inimi foc,
surâsul tău o lume ține-n loc
și ceru-ntreg e-n ochii tăi căprui
când tu iubirii zâmbet doar îi spui.

Sclipiri de-argint sub pleoape-s vii,
născute-n vise fără chiar să știi,
în albe nopți aș vrea să-ți fur
săruturi mii și mii iubiri să-ți jur.

În părul tău etern aș vrea să pun
mănunchi de clipe ce mereu apun
și alte clipe ce din timp culeg
să-ți fie-n plete dorul ce îl leg.

Din șoapta gurii mele-n zori de zi
un farmec de viori să pot trezi,
răspunsul dulce-al primei îndoieli
din vorbe reci ce nu au rânduieli.

Iubiri trecute ce mi-au stat în drum
fuioare curg ca umbrele de fum,
te vreau, te-aștept, îți sunt sortit
căci ochii tăi căprui au înverzit.

Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre 

Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide 

Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire 

Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide

Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost 

Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false

Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută

Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă

Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu  traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este  zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era  printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă  un falnic cireș  cu  crengile și ramurile  încă fără frunze, apoi  rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
-  Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic  copacul, dar încă nu știe, nu a învățat  cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau  în răspuns  către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă  frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă: 
 -  NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa  repetent…Am înțeles că natura  te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță  la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult  mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea  sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si  pământul din care au răsărit.  Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu...  ?
TU,  ce-ai fost  zămislit  OM ,
Creație supremă  a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un  lacom
 Dezbrăcându-te de haina umanității
 Întruchipat  în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic  hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi,  biciuiești și-arunci  în noroi
Pe toți  urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
 - Cainule!  Tu ești  acela care  ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină  falnică de cireș  un  scrin  în care ți-ascunzi  tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la  tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată  frumusețea cireșului, frumusețea naturii :  
 - Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să  trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să  duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
 Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .

Prin zid, liane și noroi într-o strângere tare
Strivind piatră din piatră, greu, am reușit
Să-mi înalț privirea iarăși către soare
Coloană din nori, în nori am ridicat spre infinit.

Atâtea ferecate porți și-o singură strigare
Pe fruntea mea mulți spini ce stau încolăciți
Veniți voi vulturi descătușați zăvoare
Cu aripă lângă aripă doar voi să mă răpiți.

Aici e zid, dincolo cerul și macii în ogor
Gheață am sub picioare, pământ împietrit
Și speranța că va veni vulturii în zbor
Să mă ducă pe aripa lori într-un nor rătăcit.

La ora când cerul aprinde stelele-n lampadare
Și castanul își numără florile plecate la bal
Visul, hoinarul nopții, sătul de atâta colindare
Uită pe-o bancă gânduri adunate-n în bolul de cristal.
Dispare!Și lasă îndrăgostiții fără visare
Să numere stelele cu-a lor sclipire căzătoare.

Când zorile sparg vise, sparg boluri cu gânduri uitate
Razele de soare se coboară-n rouă să se scalde
Dar… EL și EA caută privirile-n ei reflectate
Pășind ușor pe fire de iarbă, fire de smaralde
Alungând himera, trăiesc, se iubesc în realitate.
Ascunsele sărutări ce din vise erau sculptate
Rămân prinse de cer, pe ,, Carul Mare,, incrustate.

M-am urcat
Pe acoperiș
Să mă învelească
Stelele
Și tocmai am prins
Luna
Între degete
Era pustiul la ea
Pentru un timp,
Iar pe pământ
Puțină nemișcare,
Că noapte doar era
Și numai atunci
Luna  răsare
Să întrebe
De ce am dat-o
Iubirii în dar.
Pe tine luna
Când te-a întrebat?...

Dovezi de urbe strămoșescul pământ frământat
Războaie, pași grei pragul casei au petrificat
Ancestralul nume dat prin   botez,, botoșănean ,,
Gazdă a chemării: ,,vino acasă!,, an de an
Bat în corpul tău inimile amintirilor
Oraș natal cu sălașul  în corul astrelor
Te înalță citadini în loja cu laurii
0glindindu-te adesea, în arta lor ctitorii
Soarele în raze te  îmbracă de dimineață
Aura lui  trezește strada din nou la viață
Natura urbei mereu verde să îți fie
Istoria în pagini aurii să te înscrie.