Vreau să pot să îți spun tot

In nopti cu ploi tacute
Si reci zapezi, si vant
Ma chemi cu soapta-ti trista, dulce,
O, inima de-argint.

Ma chemi sa-ti povestesc fiorul
Ce tu sa-l simti demult nu poti
Fiorul dragostei ce ma topeste,
Dar care, vai, pe tine nu te va topi.

Prea aspra esti cu tine insati,
Prea multe-ncerci sa-ti interzici
Prea mult alergi sa-ti aperi cicatricea
Ce ti-a lasat-o el plecand, atunci.

Atunci cand ti-a spus soptit "iubito, plec, nu pot,
Nu pot sa mai raman cu tine,
Ma cheama la razboi, si vreau sa lupt chiar daca-r fi sa mor
Sa-mi apar tara de dusmani, sa fie pace."

Si l-ai lasat sa plece, si a plecat, si dus a fost, 
Si-ai plans, pana cand a ta inima sensibila si calda, 
S-a transformat intr-una rece, rece,
Intr-o frumoasa inima de-argint.

De ce ma rogi, atunci, sa-ti povestesc fiorul
Dragostei ce cald ma-nfasoara?
De ce ma chemi, vrei oare
Sa iti aduci aminte, sa te asiguri ca nu uiti?

De ce? Ziceai ca nu mai poate fi topita-aceasta inima de-argint, 
Ziceai ca gata, focul n-are putere-asupra ei, nici apa.
De ce, atunci? Raspunde-mi!
Raspunde-mi ca sa stiu!

Si inima de-argint cu soapta-i trista, dulce, imi raspunse:
"Pentru ca desi nu simt, si nu mai pot iubi vreodata ca atuncea,
Vreau sa nu uit c-am fost ca tine-odata, 
Ca am iubit, si-am fost iubita-atunci, demult."
 

Ciudaților, de ce nu mă lăsați să respir?! 
De ce-mi poluati vederea cu crimă și ură,
De ce-mi deteriorați auzul cu înjurături și blesteme?!
Oare nu e de-ajuns răul în lume?! 
Nu vă mai săturați de războiul ce lasă copii fără nume?! 

Câți bani și putere vă mai trebuie ca să încetați 
Să folosiți și să prostiți mulțimea ce vă urmează orbește, 
Crezându-vă înșelătoarele vorbe drept promisiuni fără defecte?! 

Cât?! Cât să mai rabd în tăcere?! 
Cât o să mai țineți călușul la gură 
Celor ce vor să vă spintece minciuna cu sabia adevărului? 

Nesimțiți ați ajuns, violatori ai dreptății 
Setoși de răzbunare și egoiști în ceea ce privește dragostea! 

Urâți ați ajuns la chipuri și suflet, 
Hidoși vă sunt ochii scoși din orbite de patimi și joc de noroc, 
Duhnește a cadavru societatea 
Cauza? Sunteți voi! 
Încetați! Încetați nedreptatea! 
Dați-ne pacea și țara-napoi!

Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.

Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.

Învață din tot și-nvață din toate, 
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.

Visez cu ochii deschiși ades 
Că trăiesc într-o altă lume... 
Una în care iubirea nu mai are hotare, 
Si... unde pentru ură nu mai există nume.



Visez că fericită dansez 
În câmpul de păpădii, cu tălpile goale 
Si cânt cu păsările-mpreună-armonii 
Pentru soare.

Si... mai visez că trăiesc 
Cea mai frumoasă poveste de dragoste:
Unde trădare nu e, și nici supărare.
Unde tu îmi promiți și te ții de cuvânt.

Si-apoi, deschid alene ochii 
Trezită de-ale soarelui raze, 
Si tristă observ cum cad la pământ cioburi de vise... 
Sunt visele mele prăfuite de timp 
Si sparte în zeci de bucăți ascuțite.

Zboară în cercuri în gândurile mele 
Şi lasă nisip din aripile lor 
Să curgă peste amintiri şi peste durere 
Ca să poată îneca orice dorinţă şi dor. 

Sunt sclipitor de frumoşi în lumină 
Şi extrem de hidoşi pe interior 
Aceşti fluturi de nisip pe care-i ţin acum în mână 
Împunşi cu acele viselor lor. 

Îi privesc atent, cu drag, şi uşor
Le rup aripile fine, fărâmicioase, 
Şi ochii de o seninătate veşnică, pură 
Mă privesc cu dulce durere şi... mor. 

Îi las apoi jos, şi iau un chibrit 
Îl aprind şi-l apropii de cadavrele lor, 
Îl las să cadă, ca să transforme-n cenuşă 
Vise, durere, gânduri... şi dor.

Te văd ades în visurile mele
Şi mintea mea spre tine fuge uneori
Dar reuşesc să şterg rapid orice-amintire
Pentru că... De ce să-mi fie şi mai mult dor?

Ce hoaţă eşti tu, iubire
Dai tot, ca mai apoi să iei şi ce n-ai dat
Şi-l faci pe om să creadă-n veşnicia
Simţămintelor ce i le-ai provocat.

Şi timpu-mi este-acum complice
Şi mă învaţă ca să şterg din minte tot
Ce-mi poate într-o zi întoarce capul
Spre munţii din trecut, şi să mă-npiedice să-ntreb: "Mai pot?"

De-ar fi și cerul să cadă peste mine,

Cum se frâng tăcerile-n suspin,

Te-aș chema, iubito, să m-aline

Umbra ta rămasă în destin.

De-ar fi și stelele să moară-n zori,

Să-nghețe timpul între ploi,

Ți-aș desena din lacrimi flori,

Să-nflorească drumul înapoi.

De-ar fi și munții să se plece-n vânt,

Și șoaptele să-mi cadă greu,

Aș pune-n rugăciune orice gând

Să te păzească-n vis mereu.

De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,

Din piept mi-aș rupe doru-n hău,

Să nu-mi răpească glasul scris,

Să-l duc cu mine, glasul tău.

Dintr-o linie fină, dar plină de har,

ai fost desenată ca visul din jar.

Cu ochii de noapte și focul în piept,

ai mers prin durere – tăcut și drept.

Sub soarele ars și în ploi nemiloase,

ai dansat prin furtuni, cu pași de mătase.

Ți-a fost cerul căzut și pământul străin,

dar ai fost o regină… cu suflet divin.

Ai suferit mult, ai tăcut cu mândrie,

ai plâns în adâncuri ce n-au poezie,

dar tot ce-ai trăit te-a făcut lumină,

o stea ce răsare din noapte deplină.

Când lumea-ngheța, tu-ai fost foc de speranță,

un echilibru pur, o vie balanță.

Erai luna ce plânge în taina din nori,

și soarele blând ce renaște din flori.

Ești forță și grație, vis și fior,

cu zâmbet de rază și suflet arzător.

În tine pulsează un dans nesfârșit,

o luptă cu viața, dar fără sfârșit.

Când ploaia bătea cu dureri la geam,

tu-ai fost curcubeul din lacrimi și ram.

Când vântul rupea tot ce-i viu în tine,

ai fost primăvara născută din sine.

Ești artă, ești cerul cu stele pe rând,

ești linia vie ce merge cântând.

Balanță din vis și femeie din foc,

ai fost furtună… dar azi ești noroc.

De ce,  oare, visul s-a dus în noapte
Când fericit eram, privindu-ți chipul,
Și nici nu m-a lăsat... să-ți știu adresa
Să te găsesc... când terminat e visul.

Pluteai, prin lanul înflorit de maci
În timp ce eu scriam un vers de dor,
Sub un copac, ferit de raza soarelui
Sperând să fiu poet, iubit... cu viitor.

Priveam cum vântul îți încurcă părul
Și-apoi coboară, dezgolind piciorul,
Mintea-mi fugea mai sus, fără rușine
Poate zărește, ce vrea...tot muritorul.

Ochiu-a zărit cum îmi făceai cu mâna
Să mă apropii și să dansăm prin flori,
Să fim, în doi, pereche de îndrăgostiți
Și pe pământ să devenim, nemuritori.

Grăbit, călcam frumoșii maci de Mai
Fără să-mi pese, că suferința-i mare,
Degrab' s-ajung la ea și poate o ating
Și cu noroc... să-i fur o dulce sărutare.

Din alergare... deodată, m-am oprit
Surprins că, nicăieri, fata nu mai era,
Am tresărit și din visare m-am trezit
Când trenul... vai, ce-amarnic, șuiera!

Mi-e dor..ți-aș spune că mi-e dor... tu știi?

Dar bate vântul și-ar duce dorul pe câmpii 

Și tu mi-ai rămas umbra nopților târzii 

Un nume scris pe-un colț de vis...

Mi-e dor...te-aș căuta... nu știu la ce folos

Prăpastia dintre noi nici tot pământul n-o astupă 

Iar pașii tăi au dispărut repede și frumos

Ca ploaia când soarele de vară o usucă...

Mi-e dor... de-al tău parfum de vin... și simt că mor

Că sufletul mi-l cere în continuu

Nu pot să scriu cuvinte... să-l măsor

Știu doar că azi imi bate, un dor ingenuu

Soarele răsare,

Zilele îs amare,

Inima mi e condimentata cu sare,

Înainte avea alta savoare 

Fără să vrei, fără să știi, te-ndrăgostești

Să te iubească cel iubit sigur dorești

Dar ce te faci când doar în vise curg povești

Singur umblând  înstrăinat  nu te găsești

Nu te ajungi, nu mai poftești, nu mai voiești

Singur te-alungi și-apoi te chemi, singur pășești

De dor orbit te otrăvești, te amăgești

N-ai vrea să știi cum este singur să trăiești

Printr-e mulțimi încerci fugind să te lipești

Dar când privești spre umbra ta tot singur ești

Cine-ți șoptește ‚noapte bună’ să-i zâmbești

Cine-ți va spune ‚Te Iubesc’ când te trezești

Îți cere inima flămândă s-o hrănești

Mușcându-ți sufletul de nu o mulțumești

Bătând împinge foc în vene să gonești

Fugind de singur te trimite să-ndrăznești

Când lupți degeaba ți se spune că cerșești

Sufletul, lumea te îndeamnă, să-l golești

Dar ce e unic n-ai să poți să-nlocuiești

Și-atunci pe față zâmbet rece îți vopsești

Ești condamnat singur cu oameni să trăiești

N-ai să vorbești despre iubirea ce-o nutrești

De-ai să grăiești cu umiliț-ai să plătești

Singur asculți tot ce gândești, te cheltuiești

Te-aruncă singur închizându-te-n iubești

Te-a ocupat lipsindu-ți găndul ce gândești

Să te întrebi singur pe tine  cine ești

Să-ți piardă mințile ascunse-n ce iubești

De s-ar putea, singur certând, să-l izgonești

Departe-ajuns să poți oricând să-l ocolești

Să nu stea singur cu tristețea-l împletești

Să-l lași pe singur fără singur, să-l uimești

Ce-ar fi pe singur lângă tine să-l primești

Să nu mai fie-atât de singur, să-l iubești

Lipsindu-i singur să vă pierdeți în povești

Fără de singur să adormi, să te trezești