Cioburi de vise

Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,

când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.

Ești visul pe care îl port în privire,

pulsul din pieptul ce-n tine respiră.

Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,

ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă

toate cuvintele, toate tăcerile,

toate iubirile, toate durerile.

Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,

cum litere mor ca să-ți spună ție

cum cerul îți poartă conturul pe pleoape

și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…

Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt

fără ochii ce-mi țin universul în frâu,

ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,

nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.

.

Vis

Viața ar fi un vis, viața ar fi un vis.
Dacă aș putea sa te duc în paradis,
și n-ai fii așa indecisă,
și ai veni cu mine în lumea luminoasă.

De fiecare dată când te văd,
un gând îmi vine în minte,
și-mi cânta ca multe instrumente.
Dacă ai face așa cum te-aș îndruma,
noi, am avea o viață de vis draga mea.

Viața ar fi un vis, viața ar fi un vis,
dacă te-as putea duce în paradisul nostru
în locul nostru sacru,
și dacă mi-ai spune că sunt singurul pe care iubești
și doar cu mine să trăiesti.

Viața ar fi un vis.

Irosită-i clipa ,nu credeam c-o pierd

Pentru o veșnicie ,am pierdut iubirea

Preschimbată-n în scrum

Cioburi de iubre ,în amforă adun .

Cerul înseninat ,îmi pare așa departe!...

Viața e prezent...Ce va fi după moarte?...

De teamă și de neputință

La anii grei cei de pe urmă 

Un bătrânel și-o bătrânică 

Se ascund în camera lor mică 

De gerul nemilos și laș

Și suflă aspru cu obidă

În vatra fără foc pe care

O oală parcă ar vrea să fiarbă

Bogată în apă și în sare.    

Sărmana pensie se duse 

În cele multe zile scurse 

Cămara-i goală bate vănt . 

Privesc pe geam din în când în când.

Sunt ca două stane mici 

Ce se învârt pe lângă ușă 

Sunt prea șubrezi ca să iasă 

Pe așa vreme nemiloasă.

Doar o rugă se înfiripă

Câmpia iar să înverzească

Natura să se trezească 

Și căldură să primească 

De la soare.

Azi lumea îți va spune-n mod firesc, 

Că nu sunt bun, că-s cam ciudat, 

Și nu sunt dintr-un os domnesc, 

Ci din popor sunt scăpătat... 

Și multe vorbe vor veni șiroaie,

Ocări și bârfe, și sudalme, 

Să-ți curgă prin ureche ca o ploaie, 

Ba chiar ca să te ia la palme.

Tu, taci, și lasă-i slobozi să înșire, 

Povești și amenințări duium, 

Că-atâta timp, cât noi avem iubire, 

Nimic nu ne va sta în drum. 

Căci vorbele se spulberă în vânt,

Ca frunza arsă-n miez de toamnă,

Iar noi purtați de-aceleași legământ,

Vom ține pruncii nostri-n palmă.

Ne-or judeca, dar fără de temei,

Căci poartă-n suflet numai ură,

Eu, însă simt, cum ochii mei,

Îți sorb iubirea gingașă și pură.

Și-or trece anii, vânturi vor mai fi,

Obrajii vor culege niscai riduri,

Că-n lumea asta plină de stihii,

Doar dragostea ridică ziduri,

Și nu-i destinul scris de gura rea,

Nici soarta frântă de blesteme,

Și-atâta timp cât palma mea,

Cuprinsă este în a ta, nu ne vom teme.

Spune-mi draga mea.

De ce totul e așa? 

De ce azi și acum,

Nu mai suntem împreună ?

Te-am iubit prea mult,

Cum sufletul meu a cerut.

Cu iubirea am greșit,

Și pentru asta mult am suferit.

În inimă îmi rămâne al tău nume,

Cât voi trăi pe această lume.

(Din punct de vedere al bărbatului )

Z.A.

Aș vrea să fiu mai iubitoare 
cu tine, în special. 
Stiu c-ar schimba o tonă de impedimente 
într-o cărare verde, liberă spre inima ta. 

Aș vrea să te privesc cu drag

și să te strâng în brațe strâns, 
și să-nțelegi că inima mea 
arde, vai, arde intens după inima ta. 

Dar... Nu pot... Pentru că las trecutul

și tot ce e legat de el, 

să-mi amărască existența 

și să mă-mpiedice să-ți spun tot ce sunt 
sub pielea asta mândră.

Să-ți spun cât sunt de firavă, de fapt, 

cât am nevoie de iubirea ta, 
cât am nevoie să știu că pot să cred, 
să am încredere în tine, că orice-ar fi, 
tu ești acolo pentru mine... 

Si orice-ar fi, acolo pentru tine-aș fi, promit.

O aud sunând în geamul meu, 

O simt atâta de plăcut pe piele, 

Mă cheamă să încerc să dans' în ritmul său, 

Si să alunec printre picături și gândurile mele. 

E-atât de bine să îi simt îmbrățișarea 

Alcătuită din mii și mii de picături

Ce se jertfesc, zdrobindu-se de mine

Căzând, încet dar ritmic, spre pământ.

Si-atunci când mi-a pătruns prin haine pân' la piele 

M-am îndreptat încet spre casă mea din munți

Mi-am luat în mână cana cu ceaiul meu de fructe 

Si-am plâns încet, privind spre curcubeul gingaș dintre norii muți.

Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.

Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.

Învață din tot și-nvață din toate, 
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.

Ce reci și duri suntem, 
Oameni de ceramică... 
Strigăm și protestăm 
Si-n ziua de duminică... 
Trăim, dar nu știu pentru ce și cum, 
Gândim, și nu știu dacă are sens să spun 
Ce jalnici am ajuns, 
Ce goi și reci, 
Ce plini de gheață... 
Încât nu știm să tremurăm 
Căci nu mai avem viață... 
Iubirea.... hm, aproape un arheologism devine 
Si mă gândesc: 
Împrăștiați așa, prin lumea de coșmar 
Când sparge-se-vor aceste trupuri 
De ceramică, va curge sânge sau...? 
Hm... Nu prea cred... 
Va curge-n schimb doar praf și scrum. 

Sunt un om ce uneori mă simt 
Sărac, lipsit de sentimente.

Mă prăbușesc dar mă ridic, 

Si-ncerc să urc mai sus de oponențe.

Atâta-amar, atâta suferință, 
Si mă întreb: dacă exiști, 
De ce mi-e uneori atât de greu să cred, să am credință?!