Despre mine și ploaie

Zboară în cercuri în gândurile mele 
Şi lasă nisip din aripile lor 
Să curgă peste amintiri şi peste durere 
Ca să poată îneca orice dorinţă şi dor. 

Sunt sclipitor de frumoşi în lumină 
Şi extrem de hidoşi pe interior 
Aceşti fluturi de nisip pe care-i ţin acum în mână 
Împunşi cu acele viselor lor. 

Îi privesc atent, cu drag, şi uşor
Le rup aripile fine, fărâmicioase, 
Şi ochii de o seninătate veşnică, pură 
Mă privesc cu dulce durere şi... mor. 

Îi las apoi jos, şi iau un chibrit 
Îl aprind şi-l apropii de cadavrele lor, 
Îl las să cadă, ca să transforme-n cenuşă 
Vise, durere, gânduri... şi dor.

Privesc ades amurgul 
și mă minunez copilăros 
de amalgamul de culori, pe care 
îl reflectă soarele în nori... 
Si-atunci tot ce-mi doresc 
e să fiu o pasăre albastră! 
Să zbor, strigând de fericire 
și să mă scald în libertate 
sub cerul cel virgin, sub soarele cel blând 
și să privesc în jos spre tine, 
să-mi amintesc de noi, cântând... 
Să-mi amintesc de ochii tăi 
în care-mi oglindeam de-atâtea ori privirea, 
ce mă-ncalzeau, mă protejau, 
și-mi demonstrau iubirea.. 
De pieptul tău să-mi amintesc 
ce cald pe-obraz simțeam, 
de inima-ți ce ritmic și sonor bătea, 
adăugând acelor clipe-secunde, ceasuri, ani... 

Acum că nu mai ești 
și nu te voi vedea vreodată-așa, 
aș vrea să pot zbura, 
că să împărtășesc cu cerul 
Dragostea ta.

In nopti cu ploi tacute
Si reci zapezi, si vant
Ma chemi cu soapta-ti trista, dulce,
O, inima de-argint.

Ma chemi sa-ti povestesc fiorul
Ce tu sa-l simti demult nu poti
Fiorul dragostei ce ma topeste,
Dar care, vai, pe tine nu te va topi.

Prea aspra esti cu tine insati,
Prea multe-ncerci sa-ti interzici
Prea mult alergi sa-ti aperi cicatricea
Ce ti-a lasat-o el plecand, atunci.

Atunci cand ti-a spus soptit "iubito, plec, nu pot,
Nu pot sa mai raman cu tine,
Ma cheama la razboi, si vreau sa lupt chiar daca-r fi sa mor
Sa-mi apar tara de dusmani, sa fie pace."

Si l-ai lasat sa plece, si a plecat, si dus a fost, 
Si-ai plans, pana cand a ta inima sensibila si calda, 
S-a transformat intr-una rece, rece,
Intr-o frumoasa inima de-argint.

De ce ma rogi, atunci, sa-ti povestesc fiorul
Dragostei ce cald ma-nfasoara?
De ce ma chemi, vrei oare
Sa iti aduci aminte, sa te asiguri ca nu uiti?

De ce? Ziceai ca nu mai poate fi topita-aceasta inima de-argint, 
Ziceai ca gata, focul n-are putere-asupra ei, nici apa.
De ce, atunci? Raspunde-mi!
Raspunde-mi ca sa stiu!

Si inima de-argint cu soapta-i trista, dulce, imi raspunse:
"Pentru ca desi nu simt, si nu mai pot iubi vreodata ca atuncea,
Vreau sa nu uit c-am fost ca tine-odata, 
Ca am iubit, si-am fost iubita-atunci, demult."
 

Ciudaților, de ce nu mă lăsați să respir?! 
De ce-mi poluati vederea cu crimă și ură,
De ce-mi deteriorați auzul cu înjurături și blesteme?!
Oare nu e de-ajuns răul în lume?! 
Nu vă mai săturați de războiul ce lasă copii fără nume?! 

Câți bani și putere vă mai trebuie ca să încetați 
Să folosiți și să prostiți mulțimea ce vă urmează orbește, 
Crezându-vă înșelătoarele vorbe drept promisiuni fără defecte?! 

Cât?! Cât să mai rabd în tăcere?! 
Cât o să mai țineți călușul la gură 
Celor ce vor să vă spintece minciuna cu sabia adevărului? 

Nesimțiți ați ajuns, violatori ai dreptății 
Setoși de răzbunare și egoiști în ceea ce privește dragostea! 

Urâți ați ajuns la chipuri și suflet, 
Hidoși vă sunt ochii scoși din orbite de patimi și joc de noroc, 
Duhnește a cadavru societatea 
Cauza? Sunteți voi! 
Încetați! Încetați nedreptatea! 
Dați-ne pacea și țara-napoi!

Ce reci și duri suntem, 
Oameni de ceramică... 
Strigăm și protestăm 
Si-n ziua de duminică... 
Trăim, dar nu știu pentru ce și cum, 
Gândim, și nu știu dacă are sens să spun 
Ce jalnici am ajuns, 
Ce goi și reci, 
Ce plini de gheață... 
Încât nu știm să tremurăm 
Căci nu mai avem viață... 
Iubirea.... hm, aproape un arheologism devine 
Si mă gândesc: 
Împrăștiați așa, prin lumea de coșmar 
Când sparge-se-vor aceste trupuri 
De ceramică, va curge sânge sau...? 
Hm... Nu prea cred... 
Va curge-n schimb doar praf și scrum. 

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Nerfs d'automne

C'est l'automne, ça bruisse, c'est le sommeil...

Les arbres, dans la rue, soupirent ;

Il tousse, il pleure, il est vide...

Et il fait froid et il y a du brouillard.

Les amants, plus malades, plus tristes,

Sur les routes, ils font des gestes étranges -

Et s'en va, du sommeil éternel,

Ils tombent lourds, mouillés.

Je reste, et je pars, et je reviens,

Et les amants m'attristent profondément -

J'ai envie de rire inutilement

Et il fait froid et il y a du brouillard.

Oh, ce frumoasă e natura...

Ce splendoare chiar si cand plouă,

Chiar și când norii de culoarea jăratecului leviteaza deasupra codrului... 

Când crângul tânăr se-ngălbenește,

Devine o culoare arămie 

De o toamnă târzie.

O rafală se prelinge pe cerul cețos, 

Și un tunet de culoarea lămâii își face loc printre norii pufoși, 

Iar  

Pe frunze cafenii se aștern lacrimi reci, 

O urmă de oglindă, 

Ce ușor se scurge, 

pe solul fin, catifelat, 

umed si umflat. 

Tot codrul plânge verde si cenușiu, 

Iar

Pe scoarța copacilor crăpate si adânci, 

Se preling fire de in

 transparente si senine 

Ce reflectă peisajul :

lichidat si înmuiat. 

Și frunzele ce-acoperă pământul ud si fad, 

Sunt scrutate, biciciuite de ploaia de gloanțe ce cad. 

Negura nocturnă 

Își risipi năframa,

Se-nfruptă din lună,

Sorbindu i lacrima.

Stele căzătoare 

Țâșneau din obscur

Fără urmă ori suflare,

Tremurând din abajur.

Vântul somnambul 

Forfotea hoinar,

Căutându -și cuibul 

Din gândul solitar.

Prin ecou răzbate 

Un suflet rătăcit,

Rupt pe jumătate,

Jelea pe cel iubit...

În parcuri și pe alei

A ruginit frunza de tei.

Florile-s nedumerite 

De brumă acoperite

Ploaia -i rece,parcă doare

Unde-s zilele cu soare?

Unde-s cântăreții dragi?

Goale cuiburi prin copaciț

Tot e trist și înnorat

Soarele le-a abandonat.

Dimineața cade bruma

Tot ce-a fost viu a murit 

Va ierna cin nou natura,

Gâzile au adormit

Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele  care cad
Triste, galbene și mor.
Doar  cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar  un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este  vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Herbstnerven

Es ist Herbst, es raschelt, es ist Schlaf...

Die Bäume auf der Straße seufzen;

Es gibt Husten, Weinen, es ist leer ...

Und es ist kalt und es ist neblig.

Die Liebende, kränker, trauriger,

Auf den Straßen machen sie seltsame Gesten -

Und verlässt, aus ewigem Schlaf,

Sie fallen schwer und nass.

Ich bleibe und ich gehe und ich kehre zurück,

Und Liebende machen mich zutiefst traurig -

Ich möchte sinnlos lachen

Und es ist kalt und es ist neblig.