Ploaie

Totu-i monoton și totul se repetă! 

Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.

Mă întorc de parcă-aș vrea

să-mi găsesc o amintire

în loc să îmi doresc să ardă.

Totu-i monoton și totul e stagnare!

Nimic nu este nou și totu-i repetare..., 

Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"

Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul 

Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!" 

Ne trezim în zori cu o noua chemare,

O umbră eternă, o infinită plimbare

Către blocul încercuit din calendar,

Care ne promite o rutină cu gust amar. 

Aleagă omul în timp ca într-un oboi,

Aleargă ghioceii pe câmp vioi, 

Aleargă seva copacilor în ei,

Aleargă bobocii ca niște miei. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă pe câmp niște oi, 

Aleargă iarba șuierând pe câmp,

Aleargă copiii în codrul blând.

Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,

Aleargă frunzele pe cer în grabă,

Aleargă ploaia pe umeri, pe noi, 

Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă fulgii pe copacii goi,

Aleargă vântul printre crengi,

Aleargă fumul de la case printre nori.

Aleargă sufletul într-o buclă de timp, 

Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,

Trece omul, și nu frunzele în grabă, 

Trece omul prin sezoane

cu vremea - n ritmuri bătătoare.

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale. 

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?

Ce este moartea, s-o definești?

O drama, separare, chin, 

ce durează la nesfârșit, 

O camera închisă, sumbra, goală 

Un copil, ce cu ochii bulbucați 

Si cu pielea cenușie 

St'-așternut in sarcofag, 

Intr-o pânză amărie. 

Si dincolo de vesnicie, 

Despărțit si separat

Ii zărește pe ai săi 

Si dorește sa ii vad', 

Sa le spună cat de bine-i si 

Cat de multa pace ai

Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.

 Dar, in mica cămăruță, 

Un grup de oameni uitați 

Ce il plâng pe răposat 

Isi au chipuri vestejite, 

Purpurii și ponosite... 

Numai ei știu suferința, 

Si durerea ce ii curmă, 

Numai ei știu-'năbușirea 

Si dorința de exhumă... 

Ce produs-o al lor copil 

Pe Pământul ignobil. 

Viața nu e o placere,

E o luptă, nu-o adiere 

Nu am fost puși sa alegem 

Daca vrem s-o viețuim. 

Moartea nu-i decât o poartă 

Spre viața cea dintâi 

Caci aceasta, iti spun eu, dragă, 

Numai caracter ea îi. 

Lupte multe noi-n ea ducem

Cu oameni de pe Pământ 

Si de noi le biruim, 

Ori le pierdem zi de zi,

Caracter noi vom zidi. 

De te-ndrebi : ce este Raiul?, 

Si într-una,, unde-i Iadul? "

Eu îți spun ca este-o lume, 

E o continuare, chiar, 

Dup'-efortul cel depus

De personalitatea ta, 

După ce tu ai creat, 

După rezultate, 

După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!

Mi-era aproape îngerul meu,

Îmi stătea deasupra ca un curcubeu,

Ma veghea mereu - mereu

Și la el eu cugetam ca la un zeu

Mi-e dor nespus de îngerul meu,

Mi-e dor să-mi vorbească ca un prieten,

Să mă -ncurajeze când dau peste - un clișeu

Și să mă scoată din pivnița creierului meu. 

Mi-e dor de îngerul meu,

Mi-e dor de blânda lui îmbrățișare,

Mi-e dor de umbra călduroasă a ocrotitorul meu,

Mi-e dor, așa de dor de el!

Îngeru-mi era alături,

El era mereu cu mine...

Îmi spuneam că,, Vine! Uite cum îl simt curgând prin vine !! "

Dar, de ieri, în amurg, nu i-am mai simțit prezența vie. 

Mi-a fost alături, cândva, îngerul meu, 

M-a protejat adesea de demoni ca un văl, amicul meu, 

Dar, acum mă simt gol, epuizat 

Că monstrul m-a lăsat singur și neprotejat.

Se așterne în poala toamnei

A naturii frunză galben-ruginie.

Miresmele strugurilor și a prunei

Se pregătesc pentru domnie.

În grădina de legume de la curte

Se etalează gogonelele și gogoșarii.

Castravetele și varza dau concerte

Iar morcovii și țelina sunt toboșarii.

Mustul dulce care inspiră simfonia,

Pastrama mânuind arcușul pe grătar,

Compun arii animând monotonia

Și ardeiul acompaniază exemplar.

Mărul, nuca și cu para

Se împreună într-un dans

În livadă auzind fanfara

Iar gutuia joacă preferans.

umbra castanulul

s-a retras în bulbii tăcerii-

valuri de grauri

aduc răcoarea

Printre mănunchi pribegi

C-un cojoc de soare

— Șede muma în prispă; —

rugându-se la icoane.

Se zbuciumă răzvrătit timpul

Pe sub cetini ce-l zvântă;

Și pe plaiuri se avântă

Albi miei cărunți în tâmplă.

Prin desagi călare-i cărarea

Printre porțile de brumă

Unde vântul se așterne

C-un moșneag pierdut prin turmă;

dezmăț

în piața uruk

căutând nemurirea

viermele voalează uimirea

    Ce păcat, aceste flori,
    Au pierit tăcut în zori,
    Pustiind câmpiile,
    Sărăcind poienile...
    
    Norii grei pe cer apasă,
    Ploaia cade-ncet pe casă,
    Aurii, zorii s-arată,
    Peste lumea asta, toată...
    
    Lacul tremură pe-o undă,
    E o liniște profundă,
    Păsările nu cuvântă,
    Pacea stă în mine, frântă...
    
    Peste noi tristețea apasă,
    Ca o soartă nemiloasă,
    Și mi-e dat să văd, subtil,
    Moartea verii. Inutil...

E-atât de liniștită azi, atât de... ademenitoare 

Albastra mare cu rochia-nspumată, vie 

Țesută cel mai fin, din fir de picături și raze, 

Ce blând și tainic îmi cânt-o melodie... 



E-o melodie de iubire pentru soare 

Ce-l scaldă la apus și răsărit necontenit, 

E melodia pentru păsări, ploaie, 

Si pentru peștii mari, și pentru peștii mici. 



M-apropii-ncet, cu reverență, 

S-ating, puțin măcar, din rochia-i fără de preț 

Să pot să iau cu mine din magică-i prezență, 

Să-mi amintesc de ea când n-oi mai auzi și nici vedea, 

Când voi îmbătrâni încet, încet, încet ...