Umbra omului

Oh, ce frumoasă e natura...

Ce splendoare chiar si cand plouă,

Chiar și când norii de culoarea jăratecului leviteaza deasupra codrului... 

Când crângul tânăr se-ngălbenește,

Devine o culoare arămie 

De o toamnă târzie.

O rafală se prelinge pe cerul cețos, 

Și un tunet de culoarea lămâii își face loc printre norii pufoși, 

Iar  

Pe frunze cafenii se aștern lacrimi reci, 

O urmă de oglindă, 

Ce ușor se scurge, 

pe solul fin, catifelat, 

umed si umflat. 

Tot codrul plânge verde si cenușiu, 

Iar

Pe scoarța copacilor crăpate si adânci, 

Se preling fire de in

 transparente si senine 

Ce reflectă peisajul :

lichidat si înmuiat. 

Și frunzele ce-acoperă pământul ud si fad, 

Sunt scrutate, biciciuite de ploaia de gloanțe ce cad. 

am I looking with death eyes?

'cause I feel like having miles

until I reach the final end

and can forever go to bed...

am I looking with death eyes...?

'cause my pupiles are black grains of rice

who have been fighting for many years

to achieve something, often with tears. 

am I looking with death eyes...?

'cause I feel like a zombie playing chess...! 

trying to achieve a goal, find the key to succes... 

And in the end we all find :

It was all about our brain' s death process. 

Citind cărți in noapte,

Trăind cărți in noapte,

Visând cu-ocheane lăbârțate

La alti timpi si lumi tentante. 

Și iar bate ceasul cinci in zori,

Si iar ceara se prelinge pe lumânări,

Si iar mai citesc

Si iar mai trăiesc

Si iar reușesc 

Sa supraviețuiesc...

Citind cărți in noapte. 

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale. 

Aleagă omul în timp ca într-un oboi,

Aleargă ghioceii pe câmp vioi, 

Aleargă seva copacilor în ei,

Aleargă bobocii ca niște miei. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă pe câmp niște oi, 

Aleargă iarba șuierând pe câmp,

Aleargă copiii în codrul blând.

Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,

Aleargă frunzele pe cer în grabă,

Aleargă ploaia pe umeri, pe noi, 

Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă fulgii pe copacii goi,

Aleargă vântul printre crengi,

Aleargă fumul de la case printre nori.

Aleargă sufletul într-o buclă de timp, 

Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,

Trece omul, și nu frunzele în grabă, 

Trece omul prin sezoane

cu vremea - n ritmuri bătătoare.

Doamne,

nu știu când am început să nu mai fiu om.

Poate când am tăcut în fața durerii altuia,

sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat

fără să simt nimic.

Poate când am învățat să zâmbesc fals

și să spun vorbe goale doar ca să par viu,

Ori când în mine era doar o cameră întunecată,

fără icoane, fără glasuri, fără rugă.

Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,

dar l-am acoperit cu măști,

cu trufie, cu uitare,

cu neputința de a mai plânge curat.

Mi-e teamă că am pierdut ființa

care putea iubi fără măsură,

ierta fără explicații

și suferi fără ură.

A nu mai fi om,

înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,

să nu mai tresari la durerea altuia,

să nu mai cauți cerul

nici măcar atunci când te afunzi în noroi.

Doamne,

dacă încă mai e o scânteie,

nu o lăsa să se stingă.

Suflă peste mine Duhul Tău

și fă din cenușa mea o făptură nouă.

Întoarce-mă la rădăcina inimii,

acolo unde omul e după chipul Tău,

nu după rană,

nu după păcat,

nu după frică.

Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,

învață-mă din nou ce înseamnă

să fiu viu

în iubire,

în lacrimă,

în rugă.

A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.

Nu mă lăsa, Doamne,

să mă sting singur,

să nu mai fiu om...

Chipul și asemănarea Ta.

Ca vacanța școlară 

Ca o noapte de vară 

Copilăria trece

Și nimeni n-o întrece

Ca o seară-n pustiu

Ca un vis străveziu 

Ea pleacă și te lasă tăcută 

Cu inima frântă 

Și oricât ai încerca s-o oprești 

Ea dispare încet, încet 

Cu-n zâmbet trebuie s-o părăsești 

Și mereu în suflet s-o păstrezi 

Mă cert cu tine mai mereu

Că nu te-oprești de a fura,

Din anii mei tot mai puțini

Timpule, cât pot eu îndura?

Când m-am născut a fost ursita

Care mi-a zis că voi atinge suta,

Și mi-a urat să am noroc în viață

Și-atent la cum se-nvârte roata.

În timp, ai apărut tu, măi timpule

Și-ai început să iei puțin câte puțin,

Până m-ai dus la vârsta bătrâneții

Fără puteri și doar cu rugă la divin.

Mi-ai luat fără să știu copilăria

Și a urmat la rând și anii tinereții,

La schimb mi-ai dat ceva din boli

Pe care le tratez în zorii dimineții.

Cu toate astea simt să-ți mulțumesc

Că anii vieții mi-au fost prelungiți,

Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte

Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!

Te-am strigat, Doamne,

până mi s-au stins cuvintele.

Am așteptat răspunsul Tău

și m-am izbit de cerul gol,

unde ecoul rugăciunii

se întoarce ca un spin.

Dar Tu nu ești absent.

Tăcerea Ta e o altă voce,

una care nu se aude,

ci se trăiește.

M-ai învățat că răspunsul

nu vine mereu în cuvinte,

ci în adâncul tăcerii

unde ființa se frânge

ca să poată primi.

Am înțeles că Tăcerea Ta

nu este uitare,

ci încercarea cea mare:

să cred fără semne,

să iubesc fără dovezi,

să urc fără ținere de mână.

Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,

ai rostit, fără glas:

„Sunt aici.”

Nu caut aur, caut poezie

În galeria timpului ireversibil,

Dar oarecum tangibil conştiinței

Şi spațiului durabil mioritic.

Vreau să descopăr iar setea de arte

S-o plimb prin creierii masivului Carpatic

Cu târnăcopul minții polimate,

În aur verde să meşteşugesc semantic.

În Crezul sfânt agăț o licărire,

Ca o scânteie'n flacăra iubirii.

Şi îmi cobor privirea în cascade

Peste imaşul nesecat de idealuri.

Arthur! Bătrân monarh,

Al pădurilor ierarh,

Plânsetele celor mulți

Când le auzi, te rog, să ierți,

Trădarea și mânia,

Trufia și nebunia.

Firea noastră ce-o aveam 

Ne amintește cum eram 

Eram mai buni și mai cuminți

N-aveam arginți aveam doar sfinți

Credință era și mila 

Nu iubirea cu de-a sila 

Neamul tău, bătrâne urs,

Îl aminteam în orice vers

Ne-am săturat de atât suspin

Și blestem pe cel ce rupe 

Din coroana ta de spini

Urletul din noi erupe

Și în plânset adormim.