Стихи из этой категории
Veioză
Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,
Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,
În ea se află piese vintage de colecție,
Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:
Un ceas cu pendul în miniatură,
O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,
Un ceainic,
De care s-a prins praful într-un mod tainic,
Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri
Și mai multe partituri,
De timp îngălbenite,
De privit oricând binevenite,
Suport de pixuri ce nu mai scriu,
Dar încă păstrabile, după cum descriu,
Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă
Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.
Este destul de ieșită din tipare,
Nu o spun cu supărare,
Este, de fapt, o lună,
Bineînțeles, mai mare decât o alună,
În mod firesc, ar fi albă,
Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,
E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,
În funcție de becul introdus în fiecare caz,
Încăperea are din nou o pată de culoare,
Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Melcul
Grăbit este melcul când nu se grăbește!
Zadarnic zâmbește bietul nimeni văzându-l,
Căci melcul molcolm își zice cântul!
Ce repede trece melcul prin viață,
Și totuși lecția lui te învață,
De vrei să-l privești când pe scenă se află!
Copiii îl prind de-a sa casă ce-și cară,
Melcul se-ntreabă mirat ce se-ntâmplă,
E bine totuși că nu-l omoară,
Și-l scot doar puțin din rolul lent ce-l arată,
Își vede de treabă, nici că-i pasă,
Dar e mâncat în final de o barză!
(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)
Sărăcie
Fără uși și fără geamuri îmi e casa,
Fără scaune împrejur mi-e masa,
Patu-mi este o pătură peste podele,
Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.
Atunci când soarele pe cer ardea,
Trageam un nor și îl făceam perdea,
Printre pereți când vântul șuiera,
Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.
Dar a venit la mine astăzi primăvara,
S-o găzduiesc un anotimp doar seara,
Și arăta precum o zână de frumoasă,
Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,
Și-am convenit să stea aici o veșnicie,
Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,
Și-n loc de uși aveam bujori și crini,
Și în ferestre doar roze albe fără spini,
Și în întreaga casă peste vechile podele,
Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,
Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,
Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.
Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,
Și azurul din privire o face mai frumoasă,
Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,
Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.
Rugă!
Venim acum la Tine, Tata Ceresc
Și știm că Tu ușa o ai mereu deschisă,
Iar pentru toți care în trup trăiesc
Aceasta nu a fost vreodat' închisă
Mai știm că Tu ești printre oameni
Și vezi necazul nostru pe pământ,
Simțim că Tu în noi iubire sameni
De când ne naștem pân' la mormânt
Pe Tine cu toții te mărturisim
La Tine găsim și binecuvântare,
În Tine permanent descoperim
Iubire, dragoste, nădejde și iertare
Prin rugăciune noi toți te lăudăm
Pentru tot binele făcut la omenire,
Dar tot mai des pe Tine te rugăm
Să ne ferești de rău și-n-bolnăvire
La Tine știm că tot e cu putință
Și chiar iertarea celor cu păcate,
Când ei mărturisesc și au voință
Ca cele rele să nu mai fie repetate
Tu pe pământ cu dragoste-ai venit
Pe noi să ne salvezi de la pieire,
Iar oamenii cei răi te-au răstignit
Și de băut ți-au dat oțet și fiere
Știm că Tu ești viață, cale, adevăr
Și ne iubești pentru că ești iubire,
La Tine numărat e fiecare fir de păr,
Și doar la Tine noi găsim mântuire
Noi te rugăm să ne ajuți să biruim
Aicea pe pământ cele șapte păcate,
Să fim iertați atunci când noi murim
Și doar faptele bune să fie judecate
Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Другие стихотворения автора
Citind cărți în noapte
Citind cărți in noapte,
Trăind cărți in noapte,
Visând cu-ocheane lăbârțate
La alti timpi si lumi tentante.
Și iar bate ceasul cinci in zori,
Si iar ceara se prelinge pe lumânări,
Si iar mai citesc
Si iar mai trăiesc
Si iar reușesc
Sa supraviețuiesc...
Citind cărți in noapte.
Mereu ieri
Totu-i monoton și totul se repetă!
Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.
Mă întorc de parcă-aș vrea
să-mi găsesc o amintire
în loc să îmi doresc să ardă.
Totu-i monoton și totul e stagnare!
Nimic nu este nou și totu-i repetare...,
Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"
Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul
Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!"
Ne trezim în zori cu o noua chemare,
O umbră eternă, o infinită plimbare
Către blocul încercuit din calendar,
Care ne promite o rutină cu gust amar.
Noaptea
Ce este moartea, s-o definești?
O drama, separare, chin,
ce durează la nesfârșit,
O camera închisă, sumbra, goală
Un copil, ce cu ochii bulbucați
Si cu pielea cenușie
St'-așternut in sarcofag,
Intr-o pânză amărie.
Si dincolo de vesnicie,
Despărțit si separat
Ii zărește pe ai săi
Si dorește sa ii vad',
Sa le spună cat de bine-i si
Cat de multa pace ai
Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.
Dar, in mica cămăruță,
Un grup de oameni uitați
Ce il plâng pe răposat
Isi au chipuri vestejite,
Purpurii și ponosite...
Numai ei știu suferința,
Si durerea ce ii curmă,
Numai ei știu-'năbușirea
Si dorința de exhumă...
Ce produs-o al lor copil
Pe Pământul ignobil.
Viața nu e o placere,
E o luptă, nu-o adiere
Nu am fost puși sa alegem
Daca vrem s-o viețuim.
Moartea nu-i decât o poartă
Spre viața cea dintâi
Caci aceasta, iti spun eu, dragă,
Numai caracter ea îi.
Lupte multe noi-n ea ducem
Cu oameni de pe Pământ
Si de noi le biruim,
Ori le pierdem zi de zi,
Caracter noi vom zidi.
De te-ndrebi : ce este Raiul?,
Si într-una,, unde-i Iadul? "
Eu îți spun ca este-o lume,
E o continuare, chiar,
Dup'-efortul cel depus
De personalitatea ta,
După ce tu ai creat,
După rezultate,
După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!
Efemer
Aleagă omul în timp ca într-un oboi,
Aleargă ghioceii pe câmp vioi,
Aleargă seva copacilor în ei,
Aleargă bobocii ca niște miei.
Aleargă omul în timp greoi ,
Aleargă pe câmp niște oi,
Aleargă iarba șuierând pe câmp,
Aleargă copiii în codrul blând.
Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,
Aleargă frunzele pe cer în grabă,
Aleargă ploaia pe umeri, pe noi,
Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală.
Aleargă omul în timp greoi ,
Aleargă fulgii pe copacii goi,
Aleargă vântul printre crengi,
Aleargă fumul de la case printre nori.
Aleargă sufletul într-o buclă de timp,
Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,
Trece omul, și nu frunzele în grabă,
Trece omul prin sezoane
cu vremea - n ritmuri bătătoare.
Genocid
Copii scrâșnind din dinți,
de durere....
Ciuruiți de gloanțe inamice...!
Pe front tați morți
si-ologi cu mâini rupte...
copii psihotici lăsând zbierând!
Creștini biciuiti
si dați la fiare...,
Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal!
Evrei exterminați
in lagăre...,
Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul,
libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat
al lagărelor teroare,
Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!
Bebeluși asfinxiați
in gaze-otrăvitoare...,
In ținta bombelor atomice,
Mor prematur in spitale
In coroziunea de metale!
Si decedați,
Zdrobiți de clădiri,
de terorile musulmane,
Sufletele oamenilor pleaca
Si nu se mai întorc niciodată.
Când va înceta genocidul
Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?
Când vor înceta războaiele
Si uciderile in masa
Pornite de omenirea politică , stufoasă?
Zombie's gambit
am I looking with death eyes?
'cause I feel like having miles
until I reach the final end
and can forever go to bed...
am I looking with death eyes...?
'cause my pupiles are black grains of rice
who have been fighting for many years
to achieve something, often with tears.
am I looking with death eyes...?
'cause I feel like a zombie playing chess...!
trying to achieve a goal, find the key to succes...
And in the end we all find :
It was all about our brain' s death process.