Umbra omului

Dacă ai un sărut în plus, așează-mi-l pe gene,
să-mi pară grele, să-nchid
în ele lumea ta, cu josul în sus,
așa, cu zenit-ul căzut peste nadir!

Așterne-mi albastrul peste deșertul pașilor
și peste urmele lăsate veșted,
în lumi pe care le simt
cunoscute în parfumul tău.

Și nu mă duce pe mine-n
amurgul de un auriu excentric,
în care se strecoară
fiorul rece al unei eternități...

Arată-mi steaua cazătoare
și s-alergăm să-i prindem
lumina între tâmple, cu
un hohot prelung de rouă,

să curgă valuri de viață
peste ceea ce-a fost
o nemurire năstrușnică
și fără demiurg!

O, rămâi cu capul pe umărul meu,
reverie sublimă!
Această secundă ne aparține,
aproape etern!

Rămâi așa, eoni, nemișcată,
netresărită, neplânsă și fericită,
ca o copilărie nostimă
și fără de sfârșit!

Aș dori să am cu mine,

Pe cineva ca și tine.

Dacă viața mi-ar permite,

Aș merge doar înainte,

Vizitând doar locuri sfinte,

Cu tatăl nostru părinte,

Dumnezeul meu și al tău,

Cu noi el va fi mereu.

Răbdarea-i de partea mea,

Știu că domnul va avea,

Ce e mai bun pentru mine,

Totdeauna e cu mine.

Ierusalimul ceresc,

Este cea ce îmi doresc.

Cred doamne în slava ta,

Știu că mă vei ajuta.

Biserica-i pe primul loc la bursă,

Iar milostenia stă atârnată-n garduri,

Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,

Iar popa mustăcește de sub farduri.

Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,

Și cumpără icoane, insigne și fulare,

Și nu uita să vizitezi și altarul,

Și varsă tot ce ai prin buzunare.

Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,

Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,

De la amvon ne predică râzând o babă,

Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.

Stau îngerii în cercuri și vând aripi,

Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,

Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,

Căci morții din cavouri au început să zboare.

Hai vino să te ung cu mir sfințit,

Și închină-te smerit cu ochii rugători,

Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,

Preoții orbit-au pe aceia văzători.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La lección sobre el cubo.

Se toma un trozo de piedra,

talla con cincel de sangre,

brilla con los ojos de Homero,

esta rayado con rayos

hasta que el cubito salga perfecto.

Después de eso besan el cubo innumerables veces.

con tu boca, con la boca de los demás

y especialmente con la boca de la infanta.

Después de eso se toma un martillo.

y de repente una esquina del cubo se desmorona.

Todos, pero absolutamente todos dirán:

- ¡Qué cubo tan perfecto habría sido ese!

¡Si no hubiera tenido una esquina rota!

Păstrează-ti dorul,

de către tată şi mamă

Mai păstrează-ţi dorul

de cărte soră şi frate.

Păstrează-ţi doru,de către patrie

de ţară şi de dulcele  grai,

De doina Moldovenească

Care veşnic în inimi o să trăiească.

(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)

Aho, aho dragi gospodari,

Iată c-am ajuns ș-aici,

Cu urări din alea tari

Pentru mari și pentru mici!

Înc-un An a mai trecut,

Cu bine la-ți și sfârșit!

Altul Nou s-a început 

Peste prag eu v-am pășit.

Belșug mare v-am adus 

Când ma-ți întâlnit:

Fără să-mi mai fi propus

V-am urat un ,,Bun Venit"!

Și acum vă mai doresc;

Sănătate nesfârșită,

Fericire vă mai cresc

Peste tot fie găsită.

Să vă fie luminat,

Mereu gata de ajutor

Sufletul cel fermecat

În moment neștiutor. 

La bani să nu visați

Să-i luați pe meritate,

Chiar de vă-mpiedicați 

Mereu de nedreptate.

Stimă și respect s-aveți,

Reciproc să le-mpărțim 

În Domnul să mai credeți

Și dorințele-mplinim.

S-ajungeți și prin alți ani

Cu frumoase amintiri, 

Fiind și mai suverani 

În dulcele povestiri!

Clopoței și clopoțele 

Sună-n depărtări,

Iată c-au adus și ele

Diferite iar noi zări...

Zări de lacrimi fericite

Ce cu drag vor alunga,

Apele-ți nedumerite

Pe care le vor lega.

Zâmbetul să nu-ți dispară,

Ai grijă de el,

Viața-ntreagă ți-o prepară

Niciodată nu mă-nșel.

Datoria eu mi-o fac,

Destin bun eu ți-am descris, 

Acum plec încet tic-tac,

Tu ai grijă ce-ai decis!

Totu-i monoton și totul se repetă! 

Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.

Mă întorc de parcă-aș vrea

să-mi găsesc o amintire

în loc să îmi doresc să ardă.

Totu-i monoton și totul e stagnare!

Nimic nu este nou și totu-i repetare..., 

Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"

Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul 

Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!" 

Ne trezim în zori cu o noua chemare,

O umbră eternă, o infinită plimbare

Către blocul încercuit din calendar,

Care ne promite o rutină cu gust amar. 

Aleagă omul în timp ca într-un oboi,

Aleargă ghioceii pe câmp vioi, 

Aleargă seva copacilor în ei,

Aleargă bobocii ca niște miei. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă pe câmp niște oi, 

Aleargă iarba șuierând pe câmp,

Aleargă copiii în codrul blând.

Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,

Aleargă frunzele pe cer în grabă,

Aleargă ploaia pe umeri, pe noi, 

Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă fulgii pe copacii goi,

Aleargă vântul printre crengi,

Aleargă fumul de la case printre nori.

Aleargă sufletul într-o buclă de timp, 

Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,

Trece omul, și nu frunzele în grabă, 

Trece omul prin sezoane

cu vremea - n ritmuri bătătoare.

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale. 

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?

Citind cărți in noapte,

Trăind cărți in noapte,

Visând cu-ocheane lăbârțate

La alti timpi si lumi tentante. 

Și iar bate ceasul cinci in zori,

Si iar ceara se prelinge pe lumânări,

Si iar mai citesc

Si iar mai trăiesc

Si iar reușesc 

Sa supraviețuiesc...

Citind cărți in noapte. 

Oh, ce frumoasă e natura...

Ce splendoare chiar si cand plouă,

Chiar și când norii de culoarea jăratecului leviteaza deasupra codrului... 

Când crângul tânăr se-ngălbenește,

Devine o culoare arămie 

De o toamnă târzie.

O rafală se prelinge pe cerul cețos, 

Și un tunet de culoarea lămâii își face loc printre norii pufoși, 

Iar  

Pe frunze cafenii se aștern lacrimi reci, 

O urmă de oglindă, 

Ce ușor se scurge, 

pe solul fin, catifelat, 

umed si umflat. 

Tot codrul plânge verde si cenușiu, 

Iar

Pe scoarța copacilor crăpate si adânci, 

Se preling fire de in

 transparente si senine 

Ce reflectă peisajul :

lichidat si înmuiat. 

Și frunzele ce-acoperă pământul ud si fad, 

Sunt scrutate, biciciuite de ploaia de gloanțe ce cad.