Cuibul
Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,
Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,
Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,
Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.
Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,
Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,
Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,
Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.
Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,
Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,
Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,
Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.
De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,
Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,
Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,
Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.
Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,
Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,
Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,
Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 12 февраля 2024
Просмотры: 552
Стихи из этой категории
Crede de vrei...
Lucrarea Domnului există,
Dar fără de credință ea,
Nu are ea putere,
Spre a se realiza.
Cu rugăciunea noastră,
Ne ajută neîncetat,
Ce însuși noi îi cerem,
Să fie realizat.
Dacă în rugăciune,
Nu pui sufletul tău,
Ca floarea-i fară apă,
Se usucă tot mereu.
Credința noastră este...
Lucrul cel important,
Ea e dată de Domnul,
Cel mult prea lăudat.
Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?
Doamne,
de ce simt că viața mea e o pedeapsă
și nu o binecuvântare?
De ce fiecare dimineață
se deschide cu povara unei vini
pe care n-o înțeleg pe deplin?
Mă nasc în fiecare zi
cu un dor nemărturisit
și cu o greutate în piept
care mă apasă fără cuvinte.
Mi-e rușine să zâmbesc uneori,
pentru că am învățat
că bucuria se plătește scump,
că pacea e doar o pauză
între două dureri.
Dar Tu, Doamne,
nu m-ai făcut pentru durere.
Tu m-ai suflat în lut
ca să fiu ființă vie,
nu lanț de regrete
și zid de întrebări.
Ajută-mă să văd viața
ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.
Ajută-mă să simt că trăiesc,
chiar și când plâng.
Fă-mă să înțeleg
că nu sunt osândit să sufăr,
ci ales să devin,
prin suferință:
mai luminos,
mai adevărat,
mai al Tău.
PÂNZA PICTĂRII
Viața poate fi grea,
Viața poate fi și ură
Și începi a te gândi,
La tot ce e rău în lume.
Lumea poate fi chiar dură,
Apăsându-te, și ingropându-te.
Și tu, omule, î ncepi a te gândi...
Și încet, începi a mormăi.
De ce sunt afectat de tot ce-i rău?
Hey tu, da tu, minune srălucitoare,
Doresc enorm, sa-ți zic ceva..
Că viața nu-i așa de rea, si grea!
Viața e doar inceputul unei aventuri,
Dar tu, ia doar pensula și pictează.
Desenează momente fericite, senzații..
Pictează-ți pe pânză propriați viață.
La Pol...
Plămânii scuipă întruna promoroacă,
Și-nghit la prânz forțat câte-un ghețar,
Mi-e noaptea și mai lungă parcă,
De când în ochii tăi, înzăpezit apar.
Mi-a înghețat și îngerul pe umăr,
Și nimeni cum e bine nu-mi șoptește,
Trec urși polari puțini la număr,
Și văd zăpada cum în urma lor albește.
Aș da un urs pentr-o cafea fierbinte,
Și-un înger înghețat pentr-un culcuș,
Aștept pe o banchiză o focă să m-alinte,
Cu labele întoarse sub formă de căuș.
La Pol spun vorbe reci pământului turtit,
Și pescuiesc la copcă citate despre viață,
Și-aștept iubita mea profund înzăpezit,
Să vii să mă salvezi c-un spărgător de gheață.
Regina nopții
Noaptea, pritetena mea
Cât de secretoasă poate fi ea!
Am noroc cu divinele stele,
Care-mi spun secrete superbe.
Dar cerul cel miraculos,
O dar păcat că e atât de mincinos..
Doar vorbe spuse pe de rost,
Uneori spuse fără rost.
Acum mărturisește-mi mie,
Există vreo magie,
Să te pot privi o veșnicie?
Te rog răspunde-mi tu mie..
Dar cine sunt eu?
Un simplu nor,
Care s-a îndrăgostit arzător,
De regina nopților.
Lumea-n care trăiesc...
Urlă de durere doi demoni muți
Ce pășesc pe cioburi desculți,
Doi nevăzători îi îndrumă
Doi surzi îi ascultă cum urlă.
Doi pictori le scriu durerea,
Un poet c-o vioară rupe tăcerea,
Violonistul pictează un tablou,
Liniște asurzitoare-n capul tău.
Asta-i lumea-n care trăiesc
Asta-i lumea-n care trudesc,
Asta-i lumea-n care înebunesc
Dar nu-i lumea pe care mi-o doresc.
Crede de vrei...
Lucrarea Domnului există,
Dar fără de credință ea,
Nu are ea putere,
Spre a se realiza.
Cu rugăciunea noastră,
Ne ajută neîncetat,
Ce însuși noi îi cerem,
Să fie realizat.
Dacă în rugăciune,
Nu pui sufletul tău,
Ca floarea-i fară apă,
Se usucă tot mereu.
Credința noastră este...
Lucrul cel important,
Ea e dată de Domnul,
Cel mult prea lăudat.
Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?
Doamne,
de ce simt că viața mea e o pedeapsă
și nu o binecuvântare?
De ce fiecare dimineață
se deschide cu povara unei vini
pe care n-o înțeleg pe deplin?
Mă nasc în fiecare zi
cu un dor nemărturisit
și cu o greutate în piept
care mă apasă fără cuvinte.
Mi-e rușine să zâmbesc uneori,
pentru că am învățat
că bucuria se plătește scump,
că pacea e doar o pauză
între două dureri.
Dar Tu, Doamne,
nu m-ai făcut pentru durere.
Tu m-ai suflat în lut
ca să fiu ființă vie,
nu lanț de regrete
și zid de întrebări.
Ajută-mă să văd viața
ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.
Ajută-mă să simt că trăiesc,
chiar și când plâng.
Fă-mă să înțeleg
că nu sunt osândit să sufăr,
ci ales să devin,
prin suferință:
mai luminos,
mai adevărat,
mai al Tău.
PÂNZA PICTĂRII
Viața poate fi grea,
Viața poate fi și ură
Și începi a te gândi,
La tot ce e rău în lume.
Lumea poate fi chiar dură,
Apăsându-te, și ingropându-te.
Și tu, omule, î ncepi a te gândi...
Și încet, începi a mormăi.
De ce sunt afectat de tot ce-i rău?
Hey tu, da tu, minune srălucitoare,
Doresc enorm, sa-ți zic ceva..
Că viața nu-i așa de rea, si grea!
Viața e doar inceputul unei aventuri,
Dar tu, ia doar pensula și pictează.
Desenează momente fericite, senzații..
Pictează-ți pe pânză propriați viață.
La Pol...
Plămânii scuipă întruna promoroacă,
Și-nghit la prânz forțat câte-un ghețar,
Mi-e noaptea și mai lungă parcă,
De când în ochii tăi, înzăpezit apar.
Mi-a înghețat și îngerul pe umăr,
Și nimeni cum e bine nu-mi șoptește,
Trec urși polari puțini la număr,
Și văd zăpada cum în urma lor albește.
Aș da un urs pentr-o cafea fierbinte,
Și-un înger înghețat pentr-un culcuș,
Aștept pe o banchiză o focă să m-alinte,
Cu labele întoarse sub formă de căuș.
La Pol spun vorbe reci pământului turtit,
Și pescuiesc la copcă citate despre viață,
Și-aștept iubita mea profund înzăpezit,
Să vii să mă salvezi c-un spărgător de gheață.
Regina nopții
Noaptea, pritetena mea
Cât de secretoasă poate fi ea!
Am noroc cu divinele stele,
Care-mi spun secrete superbe.
Dar cerul cel miraculos,
O dar păcat că e atât de mincinos..
Doar vorbe spuse pe de rost,
Uneori spuse fără rost.
Acum mărturisește-mi mie,
Există vreo magie,
Să te pot privi o veșnicie?
Te rog răspunde-mi tu mie..
Dar cine sunt eu?
Un simplu nor,
Care s-a îndrăgostit arzător,
De regina nopților.
Lumea-n care trăiesc...
Urlă de durere doi demoni muți
Ce pășesc pe cioburi desculți,
Doi nevăzători îi îndrumă
Doi surzi îi ascultă cum urlă.
Doi pictori le scriu durerea,
Un poet c-o vioară rupe tăcerea,
Violonistul pictează un tablou,
Liniște asurzitoare-n capul tău.
Asta-i lumea-n care trăiesc
Asta-i lumea-n care trudesc,
Asta-i lumea-n care înebunesc
Dar nu-i lumea pe care mi-o doresc.
Другие стихотворения автора
Epigrame XIX
Unui mut
Am crezut că alcoolic este,
Tremura din mâini subit,
Dar el ascunde o poveste;
E un mut… cam bâlbâit.
Deducţie
Doi muţi stăteau posaci,
Cu mâinile în buzunar,
Şi spune-un filozof dibaci:
N-au chef de vorbă azi, e clar.
Unui beţiv
E o fiară furioasă,
Când la bar, bea Ottonel,
Dar ajuns la soaţă acasă,
Fiara-i doar… un motănel.
Unui electrician
A încercat să lege-un fir,
De la priză la reşou,
Şi instant a bubuit,
Rămânând cu toţi…tablou.
Poporului român
a ales pe Şoşoacă senator
Caligula Imperator
Și-a făcut calul senator.
Poporul de origini dacă,
Și-a făcut şi el… o vacă.
Şoferul de vidanjă
La psiholog deschise cabinetul,
Să-şi spună oful supărat,
Că el, şoferul de vidanjă, bietul
Se enervează, din orişice căcat…
Lui Diana Şoşoacă
A râvnit Miss Senator,
Dar fiind prea dolofană,
S-a ales foarte uşor,
Cu premiul: Ana A-slană.
Unui curvar
Umblând din floare-n floare,
Finalul i-a fost scris,
Şi acuma trage tare,
C-o muncă de sisifilis.
Poze sexy zi de zi,
Ea postează pe feisbuc,
Însă n-a actualizat,
Şi că s-a măritat.
Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor
Şoşoacă strigă în mulţime:
“Lăsaţi minerii să intre-n mine”
Ortacii curs îndemnului să dea,
Stau toţi la rând, să intre-n ea.
Lui Diana Şoşoacă
Minerii închişi în subteran,
Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,
Şi speriaţi de glasul grobian,
Decid să-şi prelungească greva.
Bacoviană
Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,
Și lasă-n noroi o urmă de plumb,
Frigul mă mușcă de lacrima udă,
Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.
Luminile tremură-n sticla murdară,
Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,
Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,
Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.
În mine se frânge o clipă din neant,
Iar morții îi sunt doar o seară amant,
Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,
Ce picură sânge într-un ritm obosit.
Se-aud pași străini pe trepte de vată,
În ziduri uscate suspină o piatră,
Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,
Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.
Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,
Pământul e ud și în jur simt durere,
Iar strada se pierde în ceața de humă,
Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.
Se lasă tăcerea și cerul se cerne,
Iar stelele-mi par infinite lanterne,
Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,
Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino afară să îţi spun poveşti,
Cu zâne, împaraţi şi feţi-frumoşi,
Să te intreb, de ce nu mă iubeşti?
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino-n iarnă să mergem prin omăt,
Din fulgi să-ţi fac cunună de mireasă,
Frumoşii ochi să-i sorb, să mă îmbăt,
Şi euforici să fugim de acasă.
Hai vino-n noapte să dormim sub stele,
Dorinţe arzătoare spre cer să înălţăm,
Iar ochii tăi să lumineze peste ele,
Pe raza lunii romantic să dansăm.
Hai vino-n iarba moale, alături să te ştiu,
A verde crud şi rouă întruna să miroşi,
De braţ să te cuprind, căci vreau să stiu,
De ce sunt ochii tăi atâta de frumoşi?
Veșnicie...
Când totu-i scrum și vremea se destramă,
Rămân doar versuri plânse peste noi,
Și-n zori de vis așternem val de ploi,
Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.
Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,
Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,
Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,
Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.
De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,
Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,
Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,
Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.
Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,
Când luna plină va pătrunde-n valuri,
Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,
Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.
Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,
Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,
Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,
Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.
Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,
Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,
Hai prinde-mă de mână și vino după mine,
Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.
Vin şobolanii
Vin şobolanii, auziţii cum rod,
Cum se-ntind peste ţară, printre norod,
Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,
Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,
Vin şobolani tăcuţi şi umili,
Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,
Vin şobolanii, caşcavalul e mare,
Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,
Vin şobolanii că mai au de păpat,
Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,
Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,
Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.
Vin şobolanii, auziţii cum rod,
Cum se-ntind peste ţară, peste norod,
Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,
Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.
Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,
Rod din biserici, tradiţii, creştini,
Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,
Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.
Vin şobolani şi se tot înmulţesc,
Şi rod din român şi neam românesc,
Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,
Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.
Căutând un nou pământ...
Prin tăcerea ce m-apasă,
Pacea-mi pare un război,
O lumină stinsă-n casă,
Un ecou pierdut în ploi.
Pasul meu rămâne-n urmă,
Și-mi înșeală dorul blând,
Un trecut întruna scurmă,
Căutând un nou pământ.
Și de-ar fi să-mi rup vecia,
Într-un zbor spre infinit,
Aș pătrunde-n galaxia,
Unui suflet rătăcit.
Vântul iar îmi cântă ruga,
Pânza timpului se-ntinde,
Și-mpletesc din noapte fuga,
Spre ce taină mă cuprinde.
Curg pe cer rugini de gânduri,
Umbre tac, iar eu ascult,
Ochiul plânge rânduri, rânduri,
Timpul stă să-i dea tribut.
Sufletul mi-l las pe ape,
Fără ancoră la mal,
În adâncuri se despoaie,
Fără glas, fără final.
Doar ecouri mi se-mplântă,
În sicriu de lemn uscat,
Și în pânza sfâșiată,
Suflu iar, ca altădat’.
Iar în vântul ce se-ncheagă,
Se ridică un altar,
Și cenușa mea întreagă,
Se risipă-n alt hotar.
Epigrame XIX
Unui mut
Am crezut că alcoolic este,
Tremura din mâini subit,
Dar el ascunde o poveste;
E un mut… cam bâlbâit.
Deducţie
Doi muţi stăteau posaci,
Cu mâinile în buzunar,
Şi spune-un filozof dibaci:
N-au chef de vorbă azi, e clar.
Unui beţiv
E o fiară furioasă,
Când la bar, bea Ottonel,
Dar ajuns la soaţă acasă,
Fiara-i doar… un motănel.
Unui electrician
A încercat să lege-un fir,
De la priză la reşou,
Şi instant a bubuit,
Rămânând cu toţi…tablou.
Poporului român
a ales pe Şoşoacă senator
Caligula Imperator
Și-a făcut calul senator.
Poporul de origini dacă,
Și-a făcut şi el… o vacă.
Şoferul de vidanjă
La psiholog deschise cabinetul,
Să-şi spună oful supărat,
Că el, şoferul de vidanjă, bietul
Se enervează, din orişice căcat…
Lui Diana Şoşoacă
A râvnit Miss Senator,
Dar fiind prea dolofană,
S-a ales foarte uşor,
Cu premiul: Ana A-slană.
Unui curvar
Umblând din floare-n floare,
Finalul i-a fost scris,
Şi acuma trage tare,
C-o muncă de sisifilis.
Poze sexy zi de zi,
Ea postează pe feisbuc,
Însă n-a actualizat,
Şi că s-a măritat.
Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor
Şoşoacă strigă în mulţime:
“Lăsaţi minerii să intre-n mine”
Ortacii curs îndemnului să dea,
Stau toţi la rând, să intre-n ea.
Lui Diana Şoşoacă
Minerii închişi în subteran,
Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,
Şi speriaţi de glasul grobian,
Decid să-şi prelungească greva.
Bacoviană
Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,
Și lasă-n noroi o urmă de plumb,
Frigul mă mușcă de lacrima udă,
Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.
Luminile tremură-n sticla murdară,
Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,
Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,
Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.
În mine se frânge o clipă din neant,
Iar morții îi sunt doar o seară amant,
Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,
Ce picură sânge într-un ritm obosit.
Se-aud pași străini pe trepte de vată,
În ziduri uscate suspină o piatră,
Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,
Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.
Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,
Pământul e ud și în jur simt durere,
Iar strada se pierde în ceața de humă,
Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.
Se lasă tăcerea și cerul se cerne,
Iar stelele-mi par infinite lanterne,
Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,
Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino afară să îţi spun poveşti,
Cu zâne, împaraţi şi feţi-frumoşi,
Să te intreb, de ce nu mă iubeşti?
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino-n iarnă să mergem prin omăt,
Din fulgi să-ţi fac cunună de mireasă,
Frumoşii ochi să-i sorb, să mă îmbăt,
Şi euforici să fugim de acasă.
Hai vino-n noapte să dormim sub stele,
Dorinţe arzătoare spre cer să înălţăm,
Iar ochii tăi să lumineze peste ele,
Pe raza lunii romantic să dansăm.
Hai vino-n iarba moale, alături să te ştiu,
A verde crud şi rouă întruna să miroşi,
De braţ să te cuprind, căci vreau să stiu,
De ce sunt ochii tăi atâta de frumoşi?
Veșnicie...
Când totu-i scrum și vremea se destramă,
Rămân doar versuri plânse peste noi,
Și-n zori de vis așternem val de ploi,
Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.
Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,
Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,
Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,
Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.
De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,
Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,
Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,
Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.
Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,
Când luna plină va pătrunde-n valuri,
Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,
Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.
Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,
Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,
Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,
Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.
Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,
Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,
Hai prinde-mă de mână și vino după mine,
Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.
Vin şobolanii
Vin şobolanii, auziţii cum rod,
Cum se-ntind peste ţară, printre norod,
Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,
Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,
Vin şobolani tăcuţi şi umili,
Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,
Vin şobolanii, caşcavalul e mare,
Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,
Vin şobolanii că mai au de păpat,
Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,
Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,
Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.
Vin şobolanii, auziţii cum rod,
Cum se-ntind peste ţară, peste norod,
Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,
Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.
Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,
Rod din biserici, tradiţii, creştini,
Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,
Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.
Vin şobolani şi se tot înmulţesc,
Şi rod din român şi neam românesc,
Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,
Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.
Căutând un nou pământ...
Prin tăcerea ce m-apasă,
Pacea-mi pare un război,
O lumină stinsă-n casă,
Un ecou pierdut în ploi.
Pasul meu rămâne-n urmă,
Și-mi înșeală dorul blând,
Un trecut întruna scurmă,
Căutând un nou pământ.
Și de-ar fi să-mi rup vecia,
Într-un zbor spre infinit,
Aș pătrunde-n galaxia,
Unui suflet rătăcit.
Vântul iar îmi cântă ruga,
Pânza timpului se-ntinde,
Și-mpletesc din noapte fuga,
Spre ce taină mă cuprinde.
Curg pe cer rugini de gânduri,
Umbre tac, iar eu ascult,
Ochiul plânge rânduri, rânduri,
Timpul stă să-i dea tribut.
Sufletul mi-l las pe ape,
Fără ancoră la mal,
În adâncuri se despoaie,
Fără glas, fără final.
Doar ecouri mi se-mplântă,
În sicriu de lemn uscat,
Și în pânza sfâșiată,
Suflu iar, ca altădat’.
Iar în vântul ce se-ncheagă,
Se ridică un altar,
Și cenușa mea întreagă,
Se risipă-n alt hotar.