Cuibul

Ne poartă viața între două legi:

A pulberii ce-și cere dreptul ei, 

Și-a palmelor ce vor a strânge, 

Lumina care vine dinspre zei.

Dar între cerul palmelor și lut, 

Țâșnește inima ca o fântână,

Din care setea lumii a băut, 

Și-a tulburat tăcerea ei bătrână.

De-atunci, pământul se răsfrânge,

Împrăștiind în aer răni și suferinți, 

Și tot ce ne-nconjoară parcă plânge, 

Iar noi scrâșnim umili din dinți. 

Căci omul poartă-n sânge două mări:

Una de lut, cu valuri grele, oarbe,

Și alta de lumină și chemări, 

În care sufletul încet se-absoarbe. 

De-aceea mâinile în sus se-nalță,

Ca două aripi frânte de povară,

Iar pașii, încărcați de crunta viață,

Se-ntorc mereu la rana lor primară. 

Vremelnice posturi avem,

Iar ele ne oferă putere,

Uităm ce… şi cine suntem,

Iubim doar a noastră părere.

Ne credem neclintiţii titani,

Beţia puterii e oarbă,

Colegii acuma-s duşmani,

A început viclenia să fiarbă.

Ne pare de aicea de sus,

Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,

Şefia punând mai presus,

I-am trădat mişelesc pe amici.

Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,

Fiorul izolării o să apară,

Aroganţa a aşternut peste noi,

O răutate amară.

Omul de vrei să-l testezi,

Oferă-i puţină putere,

Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,

Cum transformă iubirea-n durere.

Se clatină-n minte gândul pierdut, 

iar ceasul bate deja ora târzie,

mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,

dar vocea-mi se pierde ca o stihie.

M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,

și-n aburii bahici încet mă destram,

noapte îmi sapă întruna în gânduri, 

și visu-mi rămâne ca o rază în geam.

Se frânge ușor lumina sub pleoape,

ca o floare uscată sub arșița verii,

dorul îmi pleacă pribeag peste ape,

și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.

Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,

printre urmele șterse caut lumina,

amintirile-mi par hidoase și slute,

și toate, în cor, pe mine dau vina.

O să rămână după mine,

Când voi pleca la cer râzând,

O casă bătrânească în ruine,

Și-un sac de oase în pământ,

O poză ștearsă și cu sticla spartă,

Cu rama de vechime roasă,

Un nume părăsit pe poartă,

Și-un număr infinit pe casă.

Va mai rămâne poate o-ntâmplare,

Păstrată lângă gard de-al meu vecin,

Un nuc bătrân și-un liliac în floare,

Sub care-am săvârșit un trist destin.

Păcate și mustrări vor fi duium,

Că nu m-am potrivit cu firea lumii,

Ci am băut otrăvuri și parfum,

Și chiar mi-am insultat străbunii.

Să schimb ceva deja e prea târziu,

În cărți, coșciug îmi voi sculpta,

Și-n testament cu lacrimi am să scriu,

Că las uitării toată poezia mea.

Se stinge-ncet și pasul meu prin lume,

Ca umbra serii peste câmpuri goale,

Iar gândurile, rătăcite-n cale,

Se-așază liniștite fără nume.

Mai arde-n piept o ultimă scânteie,

Din tot ce-am fost cândva sub cerul larg,

Iar timpul, ca o corabie fără catarg,

Îmi poartă urma pașilor prin stele.

De vei cădea în tristele melancolii,

Și amintirea va foșni sub al tău gând,

Să nu îți faci din toate un mormânt,

Ci o lumină pentru nopțile târzii.

Iar dacă toamna va veni deplină,

Și frunza-ncet în palme o să-ți cadă,

Să nu mă plângi, dar ochii tăi să vadă,

Cum viața moare doar ca să revină.

Din humă, poate, iarăși o să crească,

Un fir de iarbă simplu și tăcut,

Cu seva timpului ce a trecut,

Prin tot ce-a fost menit să se sfârșească.

Și poate-n zori, când roua se adună

Pe frunza grea de liniști și de dor,

Un strop din mine, rătăcit ușor,

Va tremura în blânda ta furtună.

Căci tot ce pleacă-n lumea fără veste,

Nu piere-n golul fără de hotar,

Ci-și schimbă chipul, tainic și fugar,

În alte începuturi ce vor crește.

Așa se-nchide cercul peste toate:

Din vară-n toamnă, din apus în zori,

Trăim puțin și pierdem din culori,

Până la umbra neagră din eternitate.

Mi-a înghețat tăcerea în privire,

Și n-am mai spus nimic, nici către cer,

Dar simt nevoia de iubire,

Atunci când la nimic nu sper.

Mi-e greu să mai adorm cu mine-n gânduri,

Și-mi pare viața un pământ străin,

În noaptea-n care nu mai am răspunsuri,

Mă caut printre lacrimi și suspin.

Tu, Doamne, știi că m-am pierdut în mine,

Când n-am știut a cerului culoare,

Și totuși vin, tăcut, înspre lumină,

Precum o frunză dusă de vârtej în zare.

Chiar dacă port în suflet vinovății nespuse,
Mai simt în piept o rază de-ndurare,
Precum lumina sfântă ce duhul o aduse,
În cel ce-și cere dreptul la iertare.

Nu vreau răspuns, nici semne de la Tine,
Ci doar să simt că nu-s uitat de tot,
Să-mi fii aproape când mi-e dor de mine,
Și să mă ierți că uneori nu pot.

Iar când nu pot să merg cu pasul frânt,
Să nu mă lași să cad sub greul meu,
Fă-mi, Doamne, din dezmăț mormânt,
Și dintr-un om pierdut … un fiu al Tău.

Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,

Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .

Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,

Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .

Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,

O iau în palme şi mi-o pun pandantiv 

Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .

Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc 

Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil

Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul 

Ce pe furiş l-am strecurat în sân .

Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....

În jocul visului frământ lutul vremii .

În tăcerea nopții umbra-mi respiră,

Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,

Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,

Strivit sub povara unei clipe amare.

Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,

Mă caut întruna printre picuri de ploi,

Noaptea din mine încet se revoltă,

Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.

Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,

Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,

Departe de lume plânsul nopții ascult,

Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.

Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,

Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,

Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,

Și în întuneric, înnoptat mă topesc.

Cântecul nopții, adiere sublimă,

Înserarea misterioasă, vis de aur.

Ritmuri stelare, tainică simfonie,

În liniștea ce îmbrățișează timpul.

Nopțile cântă în ecouri fără margini,

Melodii de stele, în dans cosmic.

Notele se împletesc într-un cor divin,

Povești nespuse, secrete ascunse.

Sub cerul întunecat, cântecul răsare,

Ode ale tăcerii, povești neînțelese.

Vorbește-n șoaptă, cuvinte îngemănate,

Cântecul nopții dezvăluie iubirea.

În umbra lunii pline, versurile dansează,

Sufletele se unesc într-o armonie tandră.

Cântecul nopții strigă către inimi ratace,

Doruri ascun Cântecul nopții, mister adânc,

Înserarea îmbrățișează cerul senin.

Rimele se leagă într-un dans tandru,

În tăcerea ce ascunde visuri nebune.

Stelele cântă în lumini strălucitoare,

Melodii fără cuvinte, doar înțelese de suflete.

Noaptea răspunde cu ecouri de iubire,

Cântecul nopții ne poartă pe aripi de dor.

Prin întuneric, versurile se rostesc,

Povești nespuse prind viață în melodie.

Nopțile cântă tainic, în ritmuri divine,

În liniștea ce aduce alinare și armonie.

Sub lună plină, cuvintele se împreunează,

Sufletele se unesc într-o simfonie divină.

Cântecul nopții ne cheamă la visare,

În universul său

Auzi… ascultă atent—
ritmul cardiac al florilor de mai.
Simți? oprește-te… simte
atingerea pleoapei de parfumul lui mai.

Cântă… auzi cum cântă?
S-au adunat toate florile
sub geamul sufletului unui trubadur—
ascultă serenada acestui mai.

Vai… ce vocalize suave
emană lalelele, narcisele, irișii—
au amețit până și dirijorul Soare,
iar vocile lor splendide mângâie cerul…

Auzi? Vezi? Simți?
Doamne— ce orchestră splendidă
ai creat sub geamurile împărăției Tale,
ce serenadă a vieții
într-un Mai al raiului pământesc.

Libertate, pasãre ce zboarã

Peste munţi înalţi şi vãi adânci:

Drum deschis având odinioarã,

Dar, acum, lovindu-se de stânci...

Libertate - a pãcii scrisoare -

Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,

Pe care-l strivesc, cu nepãsare,

Cei care rãzboiul şi-l doresc!

Libertate scumpã! Râu de raze,

Strãlucind pe-al apelor întins:

Cel râvnind ale iubirii oaze,

Nu e, niciodatã, un învins!

《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)

29.03.2022, pe Marea Adriatică 

Stau și-ascult cum cade apa

Din norul ce ziua s-a plimbat,

Și doar pe seară s-a îndurat

Să ude solul foarte însetat.

Demult n-a mai plouat la noi

În satul mic întins sub deal,

Râul Siret aproape că-i secat

De strângi în brațe mal cu mal.

Mă uit poate mai văd pe cineva

Trecând grăbit din deal la vale,

Dar tata-mi spune cu tristețe

Că mulți îs duși în lutul moale.

Mă fac că nu-l aud ce-a zis

Și îl întreb de una ba de alta,

Cu greu scoți vorbă de la el

Și doar repetă că-i vine plata.

Îl iau de braț și ne-ndreptăm

La cimitir unde așteaptă mama,

Cu coada ochiului mă uit spre el

Și-l văd cum își ascunde lacrima.

Vorbim printre picături de ploaie

Toți trei de o umbrelă protejați,

Îi amintim că ne e tare dor de ea

Și să mai stăm la masă așezați.

Mă uit în jur și îi cunosc pe toți

Cam trei sferturi de sat mutat,

La căpătâi e scrisă a-lor adresă

Nume, prenume, an și decedat.

Ne strecurăm ușor pe o portiță

Ce scârțâie urât în urma noastră,

Ajunși acasă povestim de viață

Retrași la o cafea lângă fereastră.

Ploaia se-aude cum bate tabla

Și bălți plutesc prin toată curtea,

Ne pregătim să mergem la culcare

Când peste sat încet coboară noaptea!