reverii/2

ecouri

dintr-o altă viață

se aud în cochilii.

muntele,

trena de umbre revarsă-n

mare.//

primăveri săltărețe,

Primăveri capricioase,

primăveri neprevăzătoare

împrăștie pe câmpii

parfumul  iubirilor trecătoare.

 vântul bâjbâie din pom în pom,

jelind

sufletele rătăcite.

ce ne facem noi in primăvara asta?

prea multă culoare...

prea multă mireasmă-mbietoare....

despre cântări angelice, nu mai vorbesc.....

ia, să deschidem degrabă

fereastra 

și să-i spunem

dragului nostru prieten,

o poezie!

este adevărat

că numerele negative

nu sunt simpatice

totuși

ele sunt necesare

în rostuirea vieții

intenția

poate schimba sensul

poate porni motorul voinței.

pictograma- 

de pe muchia, încă roșiatică,

a răsăritului,

e amprenta unui tril de ciocârlie

rotit in torul veșniciei.

mi-am acoperit ochii

cu rugăciuni 

șoptite doar

în inimă

adormit printre paginile unei cărți,

un șoarece ștrengar

savurează dulceața unei poezii.

o cinteză neinvitată,

ciugulește firimituri,

apoi

zboară

cântând pe la streșini.

dragostea

răbdătoare plină de bunătate

ajută întărește limpezește

omul

iertând ridicând miluind

milos omniprezent

Dumnezeu 

 Îngerul meu păzitor

Tare mult îmi este dor

Sa mă rog, frumos la el

Fiind dar a lui Dumnezeu

Dar acum am crescut mare 

Am și eu o disperare

Fiindcă lumea asta judeca 

Îngerul acum, ajută! 

Cu el nu îmi este greu 

Darul meu de la Dumnezeu

Și îl iubesc mult prea mult 

Când ne da o sărutare

El ne iubește mult 

Chiar daca am greșit

Plângând, el ne-a ajutat 

Și lacrimile ni le-a luat

Cu el nu îmi este teamă

Am nevoie de o strigare

Dumnezeu frumos vorbește 

Și îngerului poruncește 

Pe mine să mă facă bine 

Sa aibe grija de mine 

Nimic sa nu mă doară

Și să stau frumos la școală

Îngerul mereu mă ajută 

Și plângând el tot o face 

Că știe că mult îmi place 

Și mai știe că-l iubesc 

Sufletul eu îl deschid 

Și nimic nu va mai zic 

Că deja e mult prea mult 

S-a încheiat și nu mai spun

Eu v-am zis

Cât am putut

Data viitoare

O sa scriu mult mai mult 

Inima să vă strălucească

Sufletul sa vă zâmbească

Eu aici vă las in pace 

Că nu mai am inspirație 

Ingerul meu🙏🏻
de Stoica Alessia Karina

Bunule Mos Nicolae

Hai la mine in odaie

Tot anul am fost cuminte

Si astept cu nerabdare

Sa vezi ghetele,nu sunt murdare

Vreau sa pui in ele

Jucarii si caramele. 

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.

Primul pas ninge,

În grădina noastră,

Al doilea pas,

Privim la fereastră,

Al treilea pas ,

Ieșim la joacă,

Al patrulea pas,

Trebuie să-ți placă,

Facem omul de omăt,

Al cincilea pas,

Trebuie să îl arăt,

Parcă-i râs,

Cine nu știe,

E cel mai frumos,

Dar afară e lunicos,

Trebuie să-i pun și o pălărie,

Ca să fie ca o mică păpădie,

I-am făcut și o amică,

Dar acum este mai mică,

Căci soarele puțin o topise,

Ia și uită un nor acum venise.

Dormitând în lună plină

nori răzleţi la unison,

tremură din rădăcină

în oglinzi de lacuri negre.

Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,

tresar glasuri ascuţite

în frunzişul unui pom.

Lunecă o rază moale

din pământuri adormite.

Răsar două, patru, nouă,

şi ţâşni un râu de soare;

cerul creşte mai cu seamă

urcând Luna printre stele

pe drumeaguri de aramă.

Apoi piere.

Sfârşesc umbrele bizare

în explozii

de culoare.

Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,

dimineaţa se revarsă

ca un vis în alte vise.

Şi porni la drum să vadă câteva privighetori

care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.

Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;

se opri la alte două,

limpezindu-şi faţa albă

cu un bob de rouă - două

într-un cuib adânc de flori.

Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,

e mai falnică pe luncă.

Apoi creşte şi tot urcă

în mătasea cerului,

dispărând ca o nălucă.

Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:

cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,

cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.

Ba tocmiră lăutar

să deschidă sărbătoarea

în palatul de verdeaţă.

Având guler de cleştar,

(ce e drept, un pic semeaţă)

se înalţă mândră floarea

fiind din neamul de cicoare.

Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.

Iată, a început serbarea !

Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure

şi brăţări de sălcii sure:

au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.

Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;

trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,

pârjolind copaci şi ierburi,

macii roşii din răzoare.

În arşiţa singulară

nuanţele s-au ofilit.

Totul este încremenit

de atâta zăpuşeală:

nu mai cântă pitpalacul,

nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri

vine-n valuri de argint -

e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.

Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată

păsări mitice venind

din adâncuri de-altădată.

Se porni ca din senin vânt subţire către vale,

răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.

Năvăleşte spre câmpie,

se pogoară în rafale,

flori mărunte încurcând

într-un ghem de păpădie.

Naltul cerului răsună;

zdruncinând pământu-adună

peste floarea câmpului

straie negre de furtună.

Alte umbre întunecate

au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă

în schelete de aramă.

Şi zburând în solzi de ape

păsări valmeş adunate se reped către lumină.

Aripile sfârtecate

pe mirişti sunt aruncate.

Într-un colţ de luminiş,

răsărită din verdeaţă,

se zăreşte alergând către dulcea libertate

o vioaie mogâldeaţă:

copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.

Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.

Două păsări grandioase stau în coama dealului.

Una albă se aşterne

pe deasupra grâului:

are trupul lung de scamă de culoarea vântului.

Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate

şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,

către pasărea măiastră.

O văpaie–n fir de ape

o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.

Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.

Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită

dupa norul ce s-a dus.

Cu suflarea chinuită,

inocent, rosti în sine:

Unde- i pasărea măiastră ?

Nu se vede... Nu mai vine ?!

Dar în ochi cârpiţi cu vise

se arată argintie,

înălţându-se din fân,

o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;

trecu dealul înspre vie,

răsunând în glasuri stinse:

’’Unde eşti copilărie ?...’’

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

Dintr-un cos de mere plin 

Pot alege verde ,rosu ,auriu

Are o codita mica 

Si o sora ,frunzulita.

Este dulce si gustos

Marul ,ma face mai sanatos!

-U.A-