stihuri diamantine //13

monologuri la 

bifurcația străzilor;

pinteni din aur,

sceptre cu pietre prețioase,

buzdugane din argint

sunt pierdute prin verdele strălucitor

al mătăsii.

timpul

aniversează uitarea,

comemorează sfârșitul

de secol.

nimeni nu-i întristat de

ofilirea crinilor,

cineva

oftează numai

după 

stele.

fereastră îngustă

pentru un alt salt-

totu-i legat

printr-un internet al corpurilor

poetului persan Hafez

versuri-scântei din nestinsul foc

al iubirii de oameni,

se revarsă pe maluri.

singur, în întuneric,

poetul Hafez

luminează cu ființa sa,

adâncul fântinilor.

“cuvintele-s miere și foc,

îmbrățișează lumea

ca vița zidul vechi -

din tăcerea amară,

o strălucire

nu arde,

ci cheamă.”

aripile de lepidopteră

ale-apusului

mângâie orice suflare.

cetatea-și poartă dorul

prin fiorduri

turnul geamiei vibrează,

ca o coardă de liră

atinsă de-o cadâna.

pleoapele cad grele de rutina zilei;

iar șarpele glycon,

asemenea unei sculpturi din fibre de oțel,

cuantice,

dispare-n

tumultul autostrăzilor supraetajate.

uneori,

mă las purtat

de mreaja unei sirene....

privind apusul prin prisma rațiunii: neprietenoase sunt păsările; ofilite-s florile; oamenii, din ce în ce mai distanțați, nu se mai recunosc.... și umbra poetului trecând agale printre stele... 

cu cât ne depărtăm- spre stânga, de centrul creației divine, valorile umane-și schimbă structura, modifică genomul, inversând sensul forțelor de progres spiritual.

un copil mi-a spus că numerele negative nu-s simpatice. 

este adevărat că numerele negative nu-s arătoase, totuși, ele-s necesare-n rostuirea vieții. 

lupta pentru a câștiga un loc pe zid, lupta pentru un scor de credit social mare, rupe aripile, dizolvă nemulțumirile.

la toaleta publică, aparatul distribuie hârtie după merit. 

neliniști- sculpturi de vânt, vârtejuri rotite de brațele de oțel ale unei caracatițe solare- oglindesc în oglinda brixel, siluete feminine temătoare. 

netulburat de sunetul sirenei, vânzătorul de-nghețată, proptit în picioru-i de lemn, privește îndepărtatul zbor al pescărușilor.

aripile se ating, nelăsând loc întristărilor. 

muțenia- unei foi albe de hârtie, poate trezi din adâncuri lumini nebănuite de iubire.

muțenia unei foi imaculate înspăimântă tiranul. 

disproporționate amurguri aduc- prin arhetipurile așteptării, semințele osificate-ale eroilor... plantându-le, într-un vuiet de tobe, pe aleea principală devastatâ de umbre. 

deja ninge... licori amăgitoare pansează vechile răni. până la prima stație,

viespea de mare-i blocată-ntre uși. 

mirosim adevătul din toate părțiile...

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei strălucesc în noapte..... 

vremea-i cam aspră, cercurile , din cubul lui metratron, se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i  de vânzare pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată, luna-și ascunde amărăciunea printre tufele de coral roșu. 

compromisuri pe genunchi, semne zodiacale aruncate-n fumul spiralat de salvie-albastră, gesturi obscene pictate pe treptele parlamentelor, toate aceste indicii-dintr-un scenariu de excape room, intensifică întunericul.

bietul om, împovărat de griji, făcându-și cruce, aprinde candela.

acum

nu mai ai nevoie de parolă;

nici

să-ți faci un cont în paradisul pierdut;

închide ochii și 

reazămă-te, o clipă, de balustradă,

pentru a vedea

cum abisu-și

rostogolește nimicul 

în brațele tale!

Poate-ți va găti paste sau ciorbă

Fiind de casă si mai economă,

În casa voastră ar mirosi a iubire si vanilie,

Știind că ani de zile, copilul ei interior e în comă,

alungându-i tristețea cu lucrurile cele mai simple.

Au, mă doare, mă doare!

Simt pe ai mei obraji lacrimi amare

Ce-mi mistuie sufletul de supărare

Și inima de tulburare.

Of, voi gânduri necoapte…

Ce nu mă lăsați să dorm zi și noapte

Vă rog și implor să-ncetați

Mintea să mi-o întunecați!

Noduri în gât și-un gol în stomac,

Oizys, spune-mi, cât să mă mai prefac?

Că nu am nimic, că nu te cunosc,

Deși când mă privesc

Nici ochii nu-mi recunosc

De la atâta plâns cu suspine

Și pumnii de pastile.

Aș vrea o zi… o ultimă zi

În care să-mi revăd ochii mei verzi

Plini de viața și iubire

Și de vise de-nflorire.

Of cât îmi mai doresc…

Astă agonie s-o opresc

Din mintea mea înveninată

De apus și groapa măcinată.

Însă… deși încerc, nu mai pot

Să opresc acel zgomot

Zgomotul gândurilor mele

Gândurilor cele rele.

Salvați-mă vă rog!

Nu mă mai ajută nici un drog

Să mă scap

De răul ce-l am în cap.

Să-mi dea cineva antidotul

Și să-mi umple golul

Din ochi, din minte și din pat

Și să mă scape din groapa

ce singura mi-am săpat.

Gândurile astea necoapte

Ce ziua sunt șoapte,

Iar noaptea vor fapte

Mă chinuie și după-mi rup

Sufletul de acest trup.

Trupul meu acum lovit și tot tăiat

Pe care mult l-am neglijat.

Sper și tot sper,

Că atunci când am să pier

Să dispară agonia

Iar sufletu-mi murdar

să accepte armonia.

acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin

în spațiu

Arhimede credea că poate da peste cap lumea

de pe Nibiru

în visul meu speram

ca și el

 să pot îmblânzi

timpul

.

Of, Doamne

cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta

și cât de neajutorat trupul

.

citesc în ochiul de vultur rănit

durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul

având înainte  tot cerul

.

la ce bun piciorul său mort

.

nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii

să gravitezi între tine și propria-ți neputință

ca un paranoic aflat într-o fază cronică

incurabilă

și să constați că nu merită

apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”

.

fără să te bage în seamă nimeni

.

cum ați putea înțelege…

Mă întreb uneori cum va fi viitorul.

Poate cineva să-l prezică în avans?

Reușim noi să ne echilibrăm în balans

Și să cântărim totdeauna adevărul?

Fiecare din noi visează într-un fel.

Dorim să reușim cu ardoare mereu,

Și ne luptăm să atingem acest țel,

Chiar dacă uneori drumul e greu.

Întâlnim căi și mulți oameni diferiți

Pe care unii încearcă să le-nțeleagă.

Dar se trezesc într-un haos, buimăciți

Și își pun întrebări existența-ntreagă.

Resemnați ne lăsăm duși de destine.

Cu înfrigurare și teamă decidem

Să nu mai analizăm dacă este bine

Și să excludem fără să răspundem.

fluture 

rătăcitor îmbietor

frământând visând cântând

pe neatinsele țărmuri poetice-

iubind tulburând sclipind

năbădăiosul înflăcăratul

avânt