Impresii
El stă spășit cu cartea-n mână,
Cuvintele transpiră în antet,
În fiecare zi cititul îl amână,
Şi zi de zi se crede mai deștept.
O carte groasă îi este doar suport,
Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,
Căci s-o deschidă-i inutil efort,
Și are o fobie de scrisele cuvinte.
Degeaba îi vorbești de toți poeții,
Ce-și plâng amarul într-un vers,
A plâns și el de-a lungul vieții,
Când pasul i-a fost lent și în regres.
Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,
Când lui îi bate zilnic potera la ușă?
Își scrie numele cu degetul și ghioaga,
Cititul rămânându-i doar în gușă.
Să lași o carte în mâna unui necitit,
Între coperți întruna plânge și bolește,
Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,
Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 6 iunie 2024
Vizualizări: 392
Poezii din aceiaşi categorie
Fara titlu
De prea mult timp aștept,
Orice aș face nu pot să mă iert.
Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,
Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.
Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,
Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.
Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,
N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză
Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,
Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.
Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală
Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.
Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,
Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.
Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,
Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.
Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,
Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.
Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,
S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.
Accente
Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...
singura formă de guvernare ar fi dictatura,
prima lege aprobată într-un parlament al femeilor
ar fi castrarea fizică a bărbaților
(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),
abrogarea egalității dintre sexe
- care sunt inegale de la natură! -
și decretarea supremației sexului slab
cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,
neprocreabili,
inversând ordinea firească a lucrurilor
în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,
a supunerii necondiționate,
(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie
decât să vadă un bărbat la cratiță!),
da,
ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,
ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate
- luarea în derâdere a femeii,
a imaginii ori a autorității ei -
preluată de la Iulius Cezar,
pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,
pentru tentativă de viol
( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)
și seducere,
iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos
- expresia perfecțiunii! -
între ghearele unui vultur...
A răsărit în mine
A răsărit în mine un dor nespus,
Ca roua ce-n zori se adună-n floare,
Cu pași tăcuți, din margini de apus,
Mi-a încolțit in piept o sărbătoare.
Pluteai în mine ca un cântec vechi,
Ce n-a fost scris, dar sufletul îl știe,
În ochii tăi, o lume fără perechi,
În tăcerea ta, o taină ce mă frige.
Și nu știam că-n mine mai e loc
De atâtea primăveri fără cuvinte,
Ma atingeai si aveam in sânge foc,
Mi-ai scris pe tâmple semnele sfințite.
A răsărit în mine un fel de cer,
Pe care-l uitasem, adânc sub pleoape,
Un cer cu stele ce nu mai pier,
Și albastrul lor parcă nu mai încape.
De ce-ai venit? Ce vrajă te-a chemat
Să scuturi liniștea ce-mi era lege?
Acum, în gânduri, port un paradis
Pe care nimeni n-o să mi-l dezlege.
Am întrebat pământul, dar a tăcut,
Iar vântul m-a îngropat într-o tăcere,
Am întrebat trecutul și-a durut,
Și m-am pierdut în gânduri fără mângâiere.
Mâinile imi tremura , simt cum mor,
Un trup uitat în umbre, fără glas.
Iar tu rămâi doar umbra unui dor,
Ce-mi frânge inima și mă lasă-n ceas.
Apăsare
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
îmi este îndeajuns cât am
nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele
într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr
negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă
( niște antichități fabuloase
ca toate antichitățile de altfel
pe care însă nu le mai vrea nimeni!)
acum mi le oferă tot ei la preț redus
sau pe gratis
urăsc aceste zile negre de vineri
pe acești necrofagi siniștrii
care-mi dezgroapă în fiecare an
în noiembrie
toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar
nici nu mai știu de când
nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite
cum s-ar putea crede
în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim
paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur
dar nici nu-mi folosesc la nimic
așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia
mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea
sau covoarele arăbești lucrate de mână
relicve care mi-au precedat visele neîmplinite
iubitele nenăscute
speranțele fără acoperire…
nu
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci
printre nisipurile mișcătoare ale minții
mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri
în biblii
cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii
când mă înspăimântă ideia de a trece strada
de a spune bună dimineața unei femei singure
sau părinților
care mi-au dat viața
și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji
cum spun ei
în necunoștință de cauză….
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
în care nu se întâlnește niciodată cererea cu oferta
mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți
crezând că nu mi-ar ajunge una
am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață
din cenușa durerii
degustând veninul letal al viperei negre
am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței
la un loc cu lupii și urșii
nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta
să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului
halca lui de carne în sânge...
Balanța sorții
Idealismul mereu apare o utopie.
Principiile-s mereu marginalizate.
Valoarea este ținută sub călcâie,
Cinstea, bunul simț sunt avertizate.
De ce sunt create pe pământ
Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.
De ce slăvim iubirea-n cânt
Iar ura și necinstea-n huiduieli.
De ce sunt suflete ce se frământă
Și-ncearcă lumea să o îndrepte.
De ce sunt unii care înfruntă
Și nămolesc idei de bine, fapte.
De ce viața este o ecuație
Prin care se descoperă-n final,
Necunoscutele puse-n fracție
De un destin ce l-anceput pare banal.
De ce ființele sunt efemere
Și numai Universul este infinit.
De ce ne înduioșăm doar la durere
Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.
Sunt gânduri sub semnul întrebării,
Sentimente în balanța sorții,
Fapte la îndemâna cugetării,
Reperele vieții la tăișul judecății.
De multe ori...?
De multe ori mă-ntreb pe mine
Oare astăzi am făcut vreun bine?
Și repede și cu retorică răspund
Din păcate, alții îl fac pentru tine!
De multe ori aș vrea să înțeleg
De ce eu oare nu le știu pe toate?
Și-n fiecare clipă învăț câte ceva
Chiar de am studii și multă carte!
De multe ori nu pot să înțeleg
De ce-ntre oameni e atâta ură?
Când Domnul ne-a făcut și spus
Iubiți-vă unii pe alții fără măsură!
De multe ori cad în minciună
Dorind un adevăr s-ascund,
Și mult mai țin să nu se afle
Cobor cu el până-n mormânt!
De multe ori mă simt un visător
Și cred că lumea pot să o îndrept,
Dar când din somn eu mă trezesc
Accept, că doar în vis sunt înțelept!
Și de puține ori simt bunătate
Prietenie, dragoste la oameni,
Mult mi-aș dori să dăruim iubire
Iar fericirea..nicicând pe..galbeni!
Fara titlu
De prea mult timp aștept,
Orice aș face nu pot să mă iert.
Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,
Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.
Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,
Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.
Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,
N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză
Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,
Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.
Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală
Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.
Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,
Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.
Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,
Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.
Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,
Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.
Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,
S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.
Accente
Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...
singura formă de guvernare ar fi dictatura,
prima lege aprobată într-un parlament al femeilor
ar fi castrarea fizică a bărbaților
(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),
abrogarea egalității dintre sexe
- care sunt inegale de la natură! -
și decretarea supremației sexului slab
cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,
neprocreabili,
inversând ordinea firească a lucrurilor
în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,
a supunerii necondiționate,
(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie
decât să vadă un bărbat la cratiță!),
da,
ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,
ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate
- luarea în derâdere a femeii,
a imaginii ori a autorității ei -
preluată de la Iulius Cezar,
pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,
pentru tentativă de viol
( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)
și seducere,
iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos
- expresia perfecțiunii! -
între ghearele unui vultur...
A răsărit în mine
A răsărit în mine un dor nespus,
Ca roua ce-n zori se adună-n floare,
Cu pași tăcuți, din margini de apus,
Mi-a încolțit in piept o sărbătoare.
Pluteai în mine ca un cântec vechi,
Ce n-a fost scris, dar sufletul îl știe,
În ochii tăi, o lume fără perechi,
În tăcerea ta, o taină ce mă frige.
Și nu știam că-n mine mai e loc
De atâtea primăveri fără cuvinte,
Ma atingeai si aveam in sânge foc,
Mi-ai scris pe tâmple semnele sfințite.
A răsărit în mine un fel de cer,
Pe care-l uitasem, adânc sub pleoape,
Un cer cu stele ce nu mai pier,
Și albastrul lor parcă nu mai încape.
De ce-ai venit? Ce vrajă te-a chemat
Să scuturi liniștea ce-mi era lege?
Acum, în gânduri, port un paradis
Pe care nimeni n-o să mi-l dezlege.
Am întrebat pământul, dar a tăcut,
Iar vântul m-a îngropat într-o tăcere,
Am întrebat trecutul și-a durut,
Și m-am pierdut în gânduri fără mângâiere.
Mâinile imi tremura , simt cum mor,
Un trup uitat în umbre, fără glas.
Iar tu rămâi doar umbra unui dor,
Ce-mi frânge inima și mă lasă-n ceas.
Apăsare
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
îmi este îndeajuns cât am
nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele
într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr
negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă
( niște antichități fabuloase
ca toate antichitățile de altfel
pe care însă nu le mai vrea nimeni!)
acum mi le oferă tot ei la preț redus
sau pe gratis
urăsc aceste zile negre de vineri
pe acești necrofagi siniștrii
care-mi dezgroapă în fiecare an
în noiembrie
toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar
nici nu mai știu de când
nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite
cum s-ar putea crede
în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim
paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur
dar nici nu-mi folosesc la nimic
așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia
mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea
sau covoarele arăbești lucrate de mână
relicve care mi-au precedat visele neîmplinite
iubitele nenăscute
speranțele fără acoperire…
nu
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci
printre nisipurile mișcătoare ale minții
mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri
în biblii
cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii
când mă înspăimântă ideia de a trece strada
de a spune bună dimineața unei femei singure
sau părinților
care mi-au dat viața
și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji
cum spun ei
în necunoștință de cauză….
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
în care nu se întâlnește niciodată cererea cu oferta
mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți
crezând că nu mi-ar ajunge una
am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață
din cenușa durerii
degustând veninul letal al viperei negre
am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței
la un loc cu lupii și urșii
nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta
să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului
halca lui de carne în sânge...
Balanța sorții
Idealismul mereu apare o utopie.
Principiile-s mereu marginalizate.
Valoarea este ținută sub călcâie,
Cinstea, bunul simț sunt avertizate.
De ce sunt create pe pământ
Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.
De ce slăvim iubirea-n cânt
Iar ura și necinstea-n huiduieli.
De ce sunt suflete ce se frământă
Și-ncearcă lumea să o îndrepte.
De ce sunt unii care înfruntă
Și nămolesc idei de bine, fapte.
De ce viața este o ecuație
Prin care se descoperă-n final,
Necunoscutele puse-n fracție
De un destin ce l-anceput pare banal.
De ce ființele sunt efemere
Și numai Universul este infinit.
De ce ne înduioșăm doar la durere
Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.
Sunt gânduri sub semnul întrebării,
Sentimente în balanța sorții,
Fapte la îndemâna cugetării,
Reperele vieții la tăișul judecății.
De multe ori...?
De multe ori mă-ntreb pe mine
Oare astăzi am făcut vreun bine?
Și repede și cu retorică răspund
Din păcate, alții îl fac pentru tine!
De multe ori aș vrea să înțeleg
De ce eu oare nu le știu pe toate?
Și-n fiecare clipă învăț câte ceva
Chiar de am studii și multă carte!
De multe ori nu pot să înțeleg
De ce-ntre oameni e atâta ură?
Când Domnul ne-a făcut și spus
Iubiți-vă unii pe alții fără măsură!
De multe ori cad în minciună
Dorind un adevăr s-ascund,
Și mult mai țin să nu se afle
Cobor cu el până-n mormânt!
De multe ori mă simt un visător
Și cred că lumea pot să o îndrept,
Dar când din somn eu mă trezesc
Accept, că doar în vis sunt înțelept!
Și de puține ori simt bunătate
Prietenie, dragoste la oameni,
Mult mi-aș dori să dăruim iubire
Iar fericirea..nicicând pe..galbeni!
Alte poezii ale autorului
Tremur...
În ochii mei se zbate-o umbră rece,
Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,
Iar timpul, ca un dor necunoscut,
Din rană mi se scurge și petrece.
Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,
Un vis uitat sub cerul de pământ,
Iar dragostea cu glasul ei plăpând,
Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.
Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,
Pe care timpul nu poate s-o mai coase,
Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,
Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.
Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,
Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,
Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,
Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.
Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,
Eu port în piept un strop de infinit,
Și amorul meu ce încă plânge risipit,
Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.
Resentiment
Întroienit sub pasul tău mă afund,
Și cad ninsori necontenit peste mine,
Sălbatic mușc din sânu-ți rotund,
Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.
Profund înghețat înspre tine eu strig,
Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,
Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,
Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?
Am nevoie de soare, de puțină căldură,
De incendii de dor dinspre inima ta,
Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,
Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.
Frumoasele veri sunt departe și reci,
Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,
Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,
Și gâfâi întruna precum o năpârcă.
Am visat muribunzi și apoi despărțiri,
Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,
Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,
Și iarna părea nefiresc că se-amuză.
Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,
Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,
Și-am să sap sub nămeți al uitării regat,
Unde focul din piept mi-l voi stinge.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Epigrame XXIV
Soţul gardiencei
El c-o gardiancă este,
Şi ţipă toată ziulica,
Ba chiar susţine mari proteste,
Că n-are acces la… mititica.
Unui Gardian
Adormind fără să ştie,
A visat un vis de hulă,
Că era la puşcărie,
Nu la pază, ci-n celulă.
Unui Gardian
De când era copil spunea,
Eu n-o s-ajung la puşcărie,
Şi s-a întâmplat acum, ca ea…
Să-i dea serviciu şi simbrie.
Unui poet
Cu scrisul ai ajuns departe,
Şi-am auzit că vei lansa o carte,
Dar nu la editură cum e scris,
Ci-o vei lansa de pe acoperiş.
Unui amic
De când munceşti tot adunând,
Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,
Te-ai transformat şi tu curând,
La fel ca banul, două feţe…
Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează
Porni să-şi facă portretul în ulei,
Dar mestecând mereu din gură,
Culorile în urma pensulei,
Îi ies…nu în ulei, ci în untură.
Unui Pictor
Iarăşi l-a lovit urgia,
Când stătea nud pe sofa,
Fiindcă l-a surprins soţia,
Cum modelul îl picta.
Unei pictoriţe în vârstă
Privind culoarea aceea vie,
Cum scoate din infern desenul,
Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,
Ca să-ţi mai lumineze tenul.
Mariaj
O iubire ca-n poveşti,
Şi azi, în faţă au altarul,
Ea împlineşte douăzeci,
Iar el trecuse centenarul.
Ginerele
Azi în faţă la pronaos,
S-a stârnit un pic de haos,
Veni mirele ce atinse veacul,
Soacra a crezut că-i dracul.
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Boabe de rouă
Roua pe iarbă zilele-și curmă,
Oile urcă răsfirate de turmă,
Pământul își plânge iarba păscută,
Și toată pădurea astăzi e mută.
Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,
Groaza-mi sporește sub mângâieri,
Tot câmpul devine într-o clipă arid,
Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.
Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,
Frunzele tremură, moarte în cale,
Raze fierbinți în mine se frâng,
Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.
Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,
Din zâmbetul tău seva îmi trag,
Din iarbă cu patos roua o strâng,
Și bob cu bob îți împletesc un șirag.
Noaptea sfârșește și zori se ivesc,
Iarba surâde la ziua cea nouă,
Stai tristă, și plângi, și privesc,
Cum lacrima ta devine boabe de rouă.
Tremur...
În ochii mei se zbate-o umbră rece,
Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,
Iar timpul, ca un dor necunoscut,
Din rană mi se scurge și petrece.
Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,
Un vis uitat sub cerul de pământ,
Iar dragostea cu glasul ei plăpând,
Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.
Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,
Pe care timpul nu poate s-o mai coase,
Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,
Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.
Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,
Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,
Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,
Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.
Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,
Eu port în piept un strop de infinit,
Și amorul meu ce încă plânge risipit,
Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.
Resentiment
Întroienit sub pasul tău mă afund,
Și cad ninsori necontenit peste mine,
Sălbatic mușc din sânu-ți rotund,
Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.
Profund înghețat înspre tine eu strig,
Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,
Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,
Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?
Am nevoie de soare, de puțină căldură,
De incendii de dor dinspre inima ta,
Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,
Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.
Frumoasele veri sunt departe și reci,
Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,
Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,
Și gâfâi întruna precum o năpârcă.
Am visat muribunzi și apoi despărțiri,
Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,
Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,
Și iarna părea nefiresc că se-amuză.
Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,
Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,
Și-am să sap sub nămeți al uitării regat,
Unde focul din piept mi-l voi stinge.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Epigrame XXIV
Soţul gardiencei
El c-o gardiancă este,
Şi ţipă toată ziulica,
Ba chiar susţine mari proteste,
Că n-are acces la… mititica.
Unui Gardian
Adormind fără să ştie,
A visat un vis de hulă,
Că era la puşcărie,
Nu la pază, ci-n celulă.
Unui Gardian
De când era copil spunea,
Eu n-o s-ajung la puşcărie,
Şi s-a întâmplat acum, ca ea…
Să-i dea serviciu şi simbrie.
Unui poet
Cu scrisul ai ajuns departe,
Şi-am auzit că vei lansa o carte,
Dar nu la editură cum e scris,
Ci-o vei lansa de pe acoperiş.
Unui amic
De când munceşti tot adunând,
Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,
Te-ai transformat şi tu curând,
La fel ca banul, două feţe…
Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează
Porni să-şi facă portretul în ulei,
Dar mestecând mereu din gură,
Culorile în urma pensulei,
Îi ies…nu în ulei, ci în untură.
Unui Pictor
Iarăşi l-a lovit urgia,
Când stătea nud pe sofa,
Fiindcă l-a surprins soţia,
Cum modelul îl picta.
Unei pictoriţe în vârstă
Privind culoarea aceea vie,
Cum scoate din infern desenul,
Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,
Ca să-ţi mai lumineze tenul.
Mariaj
O iubire ca-n poveşti,
Şi azi, în faţă au altarul,
Ea împlineşte douăzeci,
Iar el trecuse centenarul.
Ginerele
Azi în faţă la pronaos,
S-a stârnit un pic de haos,
Veni mirele ce atinse veacul,
Soacra a crezut că-i dracul.
Şi alb, și roșu, și verde, și albastru...
De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,
Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,
Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,
Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.
De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,
Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,
Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,
De norii stau stingheri și plâng pe stradă,
De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,
M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,
Să reapar atunci când straşnic plouă,
În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.
De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,
M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,
Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,
Să te alint atunci când mângâierea plânge.
De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,
Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,
Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,
Să sting pe veci acest război stupid și inutil.
Boabe de rouă
Roua pe iarbă zilele-și curmă,
Oile urcă răsfirate de turmă,
Pământul își plânge iarba păscută,
Și toată pădurea astăzi e mută.
Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,
Groaza-mi sporește sub mângâieri,
Tot câmpul devine într-o clipă arid,
Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.
Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,
Frunzele tremură, moarte în cale,
Raze fierbinți în mine se frâng,
Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.
Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,
Din zâmbetul tău seva îmi trag,
Din iarbă cu patos roua o strâng,
Și bob cu bob îți împletesc un șirag.
Noaptea sfârșește și zori se ivesc,
Iarba surâde la ziua cea nouă,
Stai tristă, și plângi, și privesc,
Cum lacrima ta devine boabe de rouă.