Impresii
El stă spășit cu cartea-n mână,
Cuvintele transpiră în antet,
În fiecare zi cititul îl amână,
Şi zi de zi se crede mai deștept.
O carte groasă îi este doar suport,
Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,
Căci s-o deschidă-i inutil efort,
Și are o fobie de scrisele cuvinte.
Degeaba îi vorbești de toți poeții,
Ce-și plâng amarul într-un vers,
A plâns și el de-a lungul vieții,
Când pasul i-a fost lent și în regres.
Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,
Când lui îi bate zilnic potera la ușă?
Își scrie numele cu degetul și ghioaga,
Cititul rămânându-i doar în gușă.
Să lași o carte în mâna unui necitit,
Între coperți întruna plânge și bolește,
Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,
Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 6 iunie 2024
Vizualizări: 373
Poezii din aceiaşi categorie
Mărturisire de plagiat
Şi nu mă ştiţi de azi, de ieri,
trecut-au multe primăveri
de când aleargă vorba mea,
de când sorbiţi ce nu se bea.
Cuvinte ştiu să le înmoi
în mintea prinsă de nevoi,
din suflet pot să scot fiori,
cum cred că ştiţi, arareori.
Am plâns cu mintea de copil,
convingător sau juvenil,
credeam mereu că am talent,
să spuneţi voi, este prezent?
Când scriu pe muzică de Bach,
prin inimi semăn numai crah,
stârnesc furtună făr’ de vânt,
presar chiar lacrimi în cuvânt.
Trăiesc cu gânduri de prisos,
le prind cu-o lacrimă frumos
şi, fără să mă simt stingher,
le dau zâmbind prin cartier.
Vă ştiu în suflete curaţi,
eu cer acum să mă iertaţi,
căci iscodind în alte vieţi
am plagiat numai tristeţi.
Metefizică
într-o lume tăcută a obiectelor
a cuvintelor
a florilor
Maria
întruchipează excepția
ieșirea lucrului din abstract
din imobilismul acela dramatic al formei
denumită lebădă uneori
după aspectul aerodinamic al corpului
și aripi
Maria este o formă mișcătoare pe roți
la fel de însuflețită ca o femeie
oamenii de știință au descoperit forme de viață
în piatră
Eeistein în cuantica gândului
Maria mea are suflet
trebuie doar să învârt cheia în contact
să apăs pe accelerație
scenariul acesta l-am mai citit undeva
cu milenii în urmă
cineva își imaginase Cosmosul
ca pe o formă abstractă de relief
mai accesibilă decât cerul
de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi
deghizați ca niște actori de mâna a doua
în lucruri…
De profundis
niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare
rămân permanent lucruri de terminat
altele de început
la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac
între acestea
să le așezi într-o anumită ordine
pe cele neimportante
în debaraua cu schelete cuminți
pe cele strict necesare
în lista scurtă cu priorități
și iluzii
din păcate nu se întâmplă așa
viața are regulile ei
cel mai adesea de neînțeles
aduce în prim plan întâmplarea
hazardul
instaurând propriu-i liber arbitru
crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător
în dimineața aceea de martie
în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă
mai fuseserăm pe acolo de sute de ori
să ne plângem în liniște morții
trecusem unul pe lângă altul indiferenți
ca două planete care se rotesc invers
una față de cealaltă
și deodată
trezit parcă din vis
am văzut Soarele strălucind în ochii tăi
arzându-mi inima
și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine
trăindu-mă…
Lanțul de rugina
A pieptului-i carcasa ruginita
Ascunde -n zimți o inima -nclestata
Ce- Ar Vrea sa iasa si sa strige!
De dor si de durere sta infipta !
Fasii desprise alunga - orice speranța
Sa poate sa razbata la Lumina…
In mii de bucati se destrama
In lantul gros si alui rugina…
Ai plecat, tată,
Ai plecat în zori, fără cuvinte,
Dar lasă-mă să-ți spun ce n-am avut cuvinte,
Îți mulțumesc, căci tot ce sunt îți datorez,
Deși te-ai dus, în inima mea trăiești.
Aș fi vrut să mai rămâi, să stăm sub cerul clar,
Să-mi spui povești de viață, să-mi fii far.
Dar șoapta vântului acum e vocea ta,
Și-n amintiri, mereu vei fi aici, cumva.
Lumină-n noapte mi-ai fost, drum lin în zi,
Acum, în stele, ești acolo, undeva, la mii.
Te port cu mine-n suflet, te simt mereu aproape,
Tată, îți mulțumesc, și n-am să te uit, sub nici o noapte.
Nimic nu e veșnic
Nimic nu e veșnic,
Nici eu,nici tu.
Nimic nu e veșnic,
Nici oamenii.
Nimic nu e veșnic,
Nici cartea.
Nimic nu e veșnic,
Nici lumea.
Autor Zamurca Alina 🌷
Mărturisire de plagiat
Şi nu mă ştiţi de azi, de ieri,
trecut-au multe primăveri
de când aleargă vorba mea,
de când sorbiţi ce nu se bea.
Cuvinte ştiu să le înmoi
în mintea prinsă de nevoi,
din suflet pot să scot fiori,
cum cred că ştiţi, arareori.
Am plâns cu mintea de copil,
convingător sau juvenil,
credeam mereu că am talent,
să spuneţi voi, este prezent?
Când scriu pe muzică de Bach,
prin inimi semăn numai crah,
stârnesc furtună făr’ de vânt,
presar chiar lacrimi în cuvânt.
Trăiesc cu gânduri de prisos,
le prind cu-o lacrimă frumos
şi, fără să mă simt stingher,
le dau zâmbind prin cartier.
Vă ştiu în suflete curaţi,
eu cer acum să mă iertaţi,
căci iscodind în alte vieţi
am plagiat numai tristeţi.
Metefizică
într-o lume tăcută a obiectelor
a cuvintelor
a florilor
Maria
întruchipează excepția
ieșirea lucrului din abstract
din imobilismul acela dramatic al formei
denumită lebădă uneori
după aspectul aerodinamic al corpului
și aripi
Maria este o formă mișcătoare pe roți
la fel de însuflețită ca o femeie
oamenii de știință au descoperit forme de viață
în piatră
Eeistein în cuantica gândului
Maria mea are suflet
trebuie doar să învârt cheia în contact
să apăs pe accelerație
scenariul acesta l-am mai citit undeva
cu milenii în urmă
cineva își imaginase Cosmosul
ca pe o formă abstractă de relief
mai accesibilă decât cerul
de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi
deghizați ca niște actori de mâna a doua
în lucruri…
De profundis
niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare
rămân permanent lucruri de terminat
altele de început
la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac
între acestea
să le așezi într-o anumită ordine
pe cele neimportante
în debaraua cu schelete cuminți
pe cele strict necesare
în lista scurtă cu priorități
și iluzii
din păcate nu se întâmplă așa
viața are regulile ei
cel mai adesea de neînțeles
aduce în prim plan întâmplarea
hazardul
instaurând propriu-i liber arbitru
crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător
în dimineața aceea de martie
în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă
mai fuseserăm pe acolo de sute de ori
să ne plângem în liniște morții
trecusem unul pe lângă altul indiferenți
ca două planete care se rotesc invers
una față de cealaltă
și deodată
trezit parcă din vis
am văzut Soarele strălucind în ochii tăi
arzându-mi inima
și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine
trăindu-mă…
Lanțul de rugina
A pieptului-i carcasa ruginita
Ascunde -n zimți o inima -nclestata
Ce- Ar Vrea sa iasa si sa strige!
De dor si de durere sta infipta !
Fasii desprise alunga - orice speranța
Sa poate sa razbata la Lumina…
In mii de bucati se destrama
In lantul gros si alui rugina…
Ai plecat, tată,
Ai plecat în zori, fără cuvinte,
Dar lasă-mă să-ți spun ce n-am avut cuvinte,
Îți mulțumesc, căci tot ce sunt îți datorez,
Deși te-ai dus, în inima mea trăiești.
Aș fi vrut să mai rămâi, să stăm sub cerul clar,
Să-mi spui povești de viață, să-mi fii far.
Dar șoapta vântului acum e vocea ta,
Și-n amintiri, mereu vei fi aici, cumva.
Lumină-n noapte mi-ai fost, drum lin în zi,
Acum, în stele, ești acolo, undeva, la mii.
Te port cu mine-n suflet, te simt mereu aproape,
Tată, îți mulțumesc, și n-am să te uit, sub nici o noapte.
Nimic nu e veșnic
Nimic nu e veșnic,
Nici eu,nici tu.
Nimic nu e veșnic,
Nici oamenii.
Nimic nu e veșnic,
Nici cartea.
Nimic nu e veșnic,
Nici lumea.
Autor Zamurca Alina 🌷
Alte poezii ale autorului
Of, Doamne
Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,
Câte vorbe aruncate în neant…
Mă frământ între lumini şi apusuri,
Mă cufund într-un soare gigant.
Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,
Câtă necinste, ruşine, neteamă,
În suflet de om zilnic se adună,
Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.
Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,
Evanghelii se mistuie în altar,
Necuraţii invadează oraşul,
Piere al credinţei ultim lăstar.
Doamne, se gată petrolul din lampă,
Se întunecă omul în suflet şi-n minte,
Mamele acum joacă roluri de vampă,
Copiii lor blesteamă tainele sfinte.
Doamne, se surpă-n cutremur pământul,
Apele curg în potop ca dintr-o fântână,
Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…
Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.
Sub pleoapa-mi obosită…
În palmă astăzi îți port fericirea,
Dar mâna-mi tremură subit,
În ochii tăi îmi plânge nemurirea,
Iar în ai mei tu râzi necontenit.
Te scot din crâncene abisuri,
Și te resuscitez mereu,
Trăirile îți sunt neîmplinite visuri,
Iar inima îți bate-n pieptul meu.
Împodobești un pom cu tragedii,
Şi-l altoiești cu grijă an de an,
În fiecare noapte urlă-n el stihii,
Tu cânți sub el un cântec de orfan.
Îți cauți mama printre aștri,
Fugind pe ochii mei albaștri,
Și vrei ca ea să te îngroape,
Sub ale mele obosite pleoape.
Înalț slăviri înspre Demiurg,
Să nu-ți asculte ruga niciodată,
Dar ai plecat aproape de amurg,
Orbindu-mi ochii dintr-odată.
Mi-e somn pe perna-ți părăsită,
Iar lacrimile-mi curg potop,
Şi sap sub pleoapa-mi obosită,
Căci vreau acum să te dezgrop.
Scindare
Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,
Un ultim vers ce nu l-am înțeles,
E noapte-n mine, iar lumina plânge,
Și cerul meu devine tot mai șters.
În palme strâng o rugă neștiută,
Dar cine s-o asculte dacă pleci?
Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,
Și lași în urmă doar umbre mari și reci.
Îți poartă urma palmei clanța rece,
Și parcă uneori la geam îmi bate,
Parfumul tău, cu mine aici petrece,
Când mai citesc poeme dintr-o carte.
În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,
Și-n primăvara-ți verde m-am topit,
Un înger rău și fără adăpost,
Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.
De azi, am devenit o rană neștiută,
Un ultim vers lăsat neterminat,
Iar poezia mea, de toți necunoscută,
Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.
Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,
Căci suferința, în vorbe n-are leac,
Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,
Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.
Când fraţii…
Când fraţii între ei nu mai cuvântă,
Se adună norii negri peste casă,
Pe a bătrână asta o-nspăimântă,
Şi încet, încet tristeţea o apasă.
Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,
Se întorc icoanele cu faţa la perete,
Şi-a lor păcate tainic le jelesc.
Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.
Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,
Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,
La casă i se crapă zilnic temelia,
Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.
Când fraţii se blestemă-n jurăminte,
De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,
Părinţilor le plânge crucea pe morminte,
Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.
Când sângele de mamă urând l-au diluat,
Iar inima încet, încet se împietreşte,
Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,
Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.
Tăcere
N-am mai vorbit demult cu tine,
Dar nici nu pare să îți pese,
Pe buzele ce-mi sunt străine,
Păianjenii au început să țese.
Sunt scrib de când nu mai vorbesc,
Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față,
Aş vrea să strig că te iubesc,
Dar parcă-s mut de-o viață.
Limbajul corpului am învățat,
Și-s strălucit în pantomimă,
Şi n-am crezut cu adevărat,
Că a vorbi este egal cu crimă.
Mai bine aș fi și orb, și surd,
Să nu mai știu nimic de tine,
Și n-aș vedea ceva absurd,
Dac-ar urla cuvintele în mine.
Despărțire
Fugim de noi spre-a ne zdrobi,
Iar zborul tău e prăbușirea mea,
Din mine o aripă ți-aș încropi,
Că poate-o să te-ntorci cândva.
Stârnim vulcani la fiecare clocot,
Iar pasul meu e alergarea ta,
Ți-aș implanta pe buze-un hohot,
Să râzi în somn de farsa mea.
Strivim în dinți cuvinte ce unesc,
Și întâlnirile sfârșesc cu brio,
Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!
Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!
Ni-s toate visele devreme ori târzii,
Fântânile au secat așa ciudat deodată,
Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,
Și au murit stupid o mamă și un tată.
Un toast al despărțirii se cuvine,
Cu întrebări pe muchie de cuțit,
Pe un mormânt și-o cruce în ruine,
Într-un sicriu comun și neacoperit.
Of, Doamne
Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,
Câte vorbe aruncate în neant…
Mă frământ între lumini şi apusuri,
Mă cufund într-un soare gigant.
Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,
Câtă necinste, ruşine, neteamă,
În suflet de om zilnic se adună,
Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.
Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,
Evanghelii se mistuie în altar,
Necuraţii invadează oraşul,
Piere al credinţei ultim lăstar.
Doamne, se gată petrolul din lampă,
Se întunecă omul în suflet şi-n minte,
Mamele acum joacă roluri de vampă,
Copiii lor blesteamă tainele sfinte.
Doamne, se surpă-n cutremur pământul,
Apele curg în potop ca dintr-o fântână,
Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…
Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.
Sub pleoapa-mi obosită…
În palmă astăzi îți port fericirea,
Dar mâna-mi tremură subit,
În ochii tăi îmi plânge nemurirea,
Iar în ai mei tu râzi necontenit.
Te scot din crâncene abisuri,
Și te resuscitez mereu,
Trăirile îți sunt neîmplinite visuri,
Iar inima îți bate-n pieptul meu.
Împodobești un pom cu tragedii,
Şi-l altoiești cu grijă an de an,
În fiecare noapte urlă-n el stihii,
Tu cânți sub el un cântec de orfan.
Îți cauți mama printre aștri,
Fugind pe ochii mei albaștri,
Și vrei ca ea să te îngroape,
Sub ale mele obosite pleoape.
Înalț slăviri înspre Demiurg,
Să nu-ți asculte ruga niciodată,
Dar ai plecat aproape de amurg,
Orbindu-mi ochii dintr-odată.
Mi-e somn pe perna-ți părăsită,
Iar lacrimile-mi curg potop,
Şi sap sub pleoapa-mi obosită,
Căci vreau acum să te dezgrop.
Scindare
Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,
Un ultim vers ce nu l-am înțeles,
E noapte-n mine, iar lumina plânge,
Și cerul meu devine tot mai șters.
În palme strâng o rugă neștiută,
Dar cine s-o asculte dacă pleci?
Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,
Și lași în urmă doar umbre mari și reci.
Îți poartă urma palmei clanța rece,
Și parcă uneori la geam îmi bate,
Parfumul tău, cu mine aici petrece,
Când mai citesc poeme dintr-o carte.
În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,
Și-n primăvara-ți verde m-am topit,
Un înger rău și fără adăpost,
Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.
De azi, am devenit o rană neștiută,
Un ultim vers lăsat neterminat,
Iar poezia mea, de toți necunoscută,
Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.
Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,
Căci suferința, în vorbe n-are leac,
Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,
Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.
Când fraţii…
Când fraţii între ei nu mai cuvântă,
Se adună norii negri peste casă,
Pe a bătrână asta o-nspăimântă,
Şi încet, încet tristeţea o apasă.
Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,
Se întorc icoanele cu faţa la perete,
Şi-a lor păcate tainic le jelesc.
Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.
Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,
Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,
La casă i se crapă zilnic temelia,
Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.
Când fraţii se blestemă-n jurăminte,
De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,
Părinţilor le plânge crucea pe morminte,
Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.
Când sângele de mamă urând l-au diluat,
Iar inima încet, încet se împietreşte,
Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,
Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.
Tăcere
N-am mai vorbit demult cu tine,
Dar nici nu pare să îți pese,
Pe buzele ce-mi sunt străine,
Păianjenii au început să țese.
Sunt scrib de când nu mai vorbesc,
Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față,
Aş vrea să strig că te iubesc,
Dar parcă-s mut de-o viață.
Limbajul corpului am învățat,
Și-s strălucit în pantomimă,
Şi n-am crezut cu adevărat,
Că a vorbi este egal cu crimă.
Mai bine aș fi și orb, și surd,
Să nu mai știu nimic de tine,
Și n-aș vedea ceva absurd,
Dac-ar urla cuvintele în mine.
Despărțire
Fugim de noi spre-a ne zdrobi,
Iar zborul tău e prăbușirea mea,
Din mine o aripă ți-aș încropi,
Că poate-o să te-ntorci cândva.
Stârnim vulcani la fiecare clocot,
Iar pasul meu e alergarea ta,
Ți-aș implanta pe buze-un hohot,
Să râzi în somn de farsa mea.
Strivim în dinți cuvinte ce unesc,
Și întâlnirile sfârșesc cu brio,
Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!
Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!
Ni-s toate visele devreme ori târzii,
Fântânile au secat așa ciudat deodată,
Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,
Și au murit stupid o mamă și un tată.
Un toast al despărțirii se cuvine,
Cu întrebări pe muchie de cuțit,
Pe un mormânt și-o cruce în ruine,
Într-un sicriu comun și neacoperit.