Impresii
El stă spășit cu cartea-n mână,
Cuvintele transpiră în antet,
În fiecare zi cititul îl amână,
Şi zi de zi se crede mai deștept.
O carte groasă îi este doar suport,
Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,
Căci s-o deschidă-i inutil efort,
Și are o fobie de scrisele cuvinte.
Degeaba îi vorbești de toți poeții,
Ce-și plâng amarul într-un vers,
A plâns și el de-a lungul vieții,
Când pasul i-a fost lent și în regres.
Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,
Când lui îi bate zilnic potera la ușă?
Își scrie numele cu degetul și ghioaga,
Cititul rămânându-i doar în gușă.
Să lași o carte în mâna unui necitit,
Între coperți întruna plânge și bolește,
Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,
Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.
Poems in the same category
O stea cazuta
O stea cazuta am vazut
Si de o data te am recunoscut
Ai cazut la mine in brate
Si ai crezut ca sufar dupa ale tale calde imbratisari
Ai cazut din cer, ca un inger exilat
Mi ai cazut in cale ca un mar stricat
Te ai apropiat incet de solul arzator
Te ai apropiat de mine crezand ca imi va fi dor
O stea cazuta am vazut
Isi urma destinul
N am crezut ca te am avut
Dar in final eu ti am avut chinul
Am cazut
Eu sunt steaua cazatoare
Puneti o dorinta
Caci nu ti voi sta in cale
Ce frumoasa este luna
Nu i asa?
Ma vei dorii intr-una
Dar voi pleca
Al meu suflet satinat
L ai lasat plin de toxine
Mi as dori sa fi uitat
Ca ai pus mana pe mine
Pășind în abis
Poți să oprești ceasul,
Dar timpul, fuge oricum,
Nu-l ajunge nici pasul
Ce-alergă nicicacum...
Un an, e atât de mare,
Dar trece ca și-o lună,
Ca săptămâna-n urmare
Apărută-n ziua oportună.
Totul fuge-n prezent,
Nimic nu mai rămâne,
Precum fulgeru-n curent,
Totul merge ca pe grâne...
Copilărie
Draga mea copilărie,
Îți scriu ,iar o poezie.
Dintr-o veche librărie
Pe un colț de hârtie
Plecata-i tu departe
De păcate, tot și toate
Ai fost fragilă, delicată
Dar n-aș fi vrut să pleci niciodată .
Adultul din mine
Ce încă nu a uitat de tine
Care a devenit treptat
Un om tot mai asumat
Acum are responsabilități
Cu tot cu greutăți
Are casă, familie și copii
Ce se joacă iar cu jucării
Pun întrebări și tu nu ști
Ca îmi tot amintesc
Cat de mult voiam să cresc
Pe nimeni să nu dezamăgesc
De ar fi să mă răzgândesc
Să te-ntorci e tot ce-mi doresc
„Străjerul”
Atâtea posturi sunt vacante,
Și-atâtea slujbe-s de făcut,
Mai grele nu-mi vine a crede,
Dar mai usoare sigur sunt!
De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?
O,pumn de lut,
De ce-mi ceri socoteală?
Când destinația ta a fost sortită,
Încă din plămădeală!
A patra strajă încă nu a trecut,
Dar cu mine de mână,
Nu vei mai fi doar lut!
Nu dispera,mai fă un pas
Chiar dacă-i șovăielnic,
Dă drumul lacrimei să curgă,
Căci ea te face mai puternic,
Privirea ațintește-o sus ,
Privește dincolo de zare
Chiar dacă-i intuneric mare,
Isus e dincolo de zare!
Conjurații
nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă
a sunetelor
cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor
Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută
a Universului
a coardelor sale nevăzute
îmbibate în sunete
descria cu fiecare braț
evantaie albe-turcoaz de lumină
printr-un spațiu fluid
nesfârșit
întins ca o spumă cuantică
își lăsa pleoapele de culoarea mentei
peste verdele cenușiu al irisilor
ajungea mereu la capăt înaintea ecoului
sprijinea cerul în vârful degetelor
amesteca în păru-i roșcat stelele
își atârna la ureche cercelul de aur al lunii
era parte din acest puzzle miraculos
noi
pe partea cealaltă a clipei
ne țineam cu greu umoarea sticloasă
din ochi
inimile noastre își luaseră deja zborul
ultima imagine rămasă pe retină
era un fluture căzut într-un caleidoscop
și transformat în mii de fluturi simetrici
de neînțeles această conjurație secretă a sunetelor...
Cântec de flaut
simți fulgii aceștia cum cad peste noi
și ne îngroapă în giulgiuri
îți tremură mâna înghețată de frig
sigur îți tremură și inima
să nu te sperii
de urletul lupului singuratic
din pustiu
de strălucirea sticloasă a lunii
înfiptă ca o suliță a lui Ahile
în inima cerului
visul din noi devine tot mai alb
orbitor
ne pierdem în argintul fluid al zăpezii
ca într-un clinchet inefabil de clopoțel
n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb
și de liniște
într-un gând
bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți
în mijlocul iernii
noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți
zgribulind
spre luna lui Marte…
Other poems by the author
Te caut întruna...
E noapte și nu se mai vede,
Și totuși te caut întruna,
Luna de pe cer se repede,
Să-mi umple în suflet lacuna.
Plouă și noaptea încet mă orbește,
Te caut, alergând printre stropi,
Luna, de sus, zâmbind mă privește,
Și încontinuu îmi face din ochi.
E frig și noaptea aprig m-apasă,
Cu spinii în tălpi mi te caut,
Luna plângând, nu mă lasă,
Și-mi cântă duioasă din flaut.
E ger și noaptea în os îmi pătrunde,
Te caut cu ștreangul de gât,
Luna în neant se ascunde,
Pământul devenind orb și tăcut.
Ninge și noaptea mi-i albă,
Și iarăși te caut, înzăpezit,
Luna pe-a stelelor salbă,
Sclipește vinovat și livid.
E noapte și nimic nu mai văd,
Și totuși te caut întruna,
Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,
Pe tine te-ascunde chiar Luna!
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.
Iubiri interzise
Iubiri interzise îmi rod din călcâie,
Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,
Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,
Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.
Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,
Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,
Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,
Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.
Strivit între lacrimi… zâmbesc,
Presat de nelinişti m-ador,
Doresc să conving pe cei care mor,
Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.
Epigrame IX
Unui fumător
De copil el a fumat,
Pentru noi a fost mister,
Dar de azi ne-a anunţat,
Că se simte exact ca-ncer.
Nedumerire
Vă întreb, fără să supăr,
Să-mi răspundă-un omolog,
De stomac, eu dacă sufăr,
De ce nu merg la stomatolog?
Fanatism
Cu Poşta Română, eu nu lucrez,
Şi toţi, să spun de ce, îmi cer…
Ei bine, vă divulg acest mister,
Eu sunt de mic: Fan – Courier.
Halterofil
Halterofil cu foarte mare palmares,
Dar pentru sine poartă o mare ură,
A încercat mereu dar fără de succes,
Ca să-şi ridice, nivelul de cultură.
Obezitate
E supraponderală a mea vecină,
M-am întâlnit cu ea lângă tufişuri,
Şi pare genul de femeie fină,
La care nu prea merge cu ocolişuri.
Vânătorul
Am drept vecin un vânător,
Dar nu găseşti trofeu în casa sa,
Şi nu-i un lucru întâmplător,
Fiindcă trage numai la măsea.
Uleiul
La suprafaţă a ieşit,
Uleiul foarte supărat,
Spunând că e năpăstuit,
Căci prea la icre e frecat.
Unuia cu multe minusuri
Face socoteli ce-i dă cu plus,
Și analizele la sinusuri,
Căci cineva deştept i-a spus,
Că are multe minusuri.
Unei grase
A aşteptat grăsuna rezultatul,
Şi da, va fi angajată mâine…
A terminat-o cu oftatul,
Căci va putea mânca o pâine.
Vorbă din popor
S-a dovedit a fi real,
Acea vorbă ce la ea socot,
Am văzut aseară în bar,
Cum doi ciungi beau cot la cot.
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.