Resentiment
Întroienit sub pasul tău mă afund,
Și cad ninsori necontenit peste mine,
Sălbatic mușc din călcâiu-ți rotund,
Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.
Profund înghețat înspre tine eu strig,
Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,
Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,
Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?
Am nevoie de soare, de puțină căldură,
De incendii de dor dinspre inima ta,
Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,
Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.
Frumoasele veri sunt departe și reci,
Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,
Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,
Și gâfâi întruna precum o năpârcă.
Am visat muribunzi și apoi despărțiri,
Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,
Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,
Și iarna părea nefiresc că se-amuză.
Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,
Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,
Și-am să fac sub nămeți al uitării regat,
Unde focul din piept mi-l voi stinge.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie
Vizualizări: 87
Poezii din aceiaşi categorie
Regret
Azi vorbeam cu noua mea iubită
și vorbeam despre fostele relații
despre coincidențe și regrete târzii
și mi-am adus aminte de tine
de fata care nu mai există
să fie coincidență sau regret ?
poate o coincidență a discuției
și un regret al dezbinării
un simplu gând tembel
ce merita închis cu amintirile
pentru totdeauna...
o coincidență că m-am gândit la tine
un regret că încă te iubesc
I don't want to lose you
one day, I found you
And now, I don't want to lose you.
You are everything beautiful in the world.
You are a piece of sunshine,
in my hell .
I didn't know what the word joy "was".
Until you showed up in my heart,
Your eyes are beautiful as a tree,
Your smile is more beautiful than mine.
I'm not lying I see it's true,
Everyone says love is...
I'm not saying that: I'm saying something else,
I'm saying:
you are...
Poem about him
Author🖤Zamurca Alina🖤🖤
O dragoste pierduta
Ne-am întâlnit în toamna anului nescris
Un an ce as fi vrut să-l uit
Căci unica lumina prin beznă ce a răzbătut
Ai fost doar tu in singuraticul apus
Prin parcuri,pe alei
Lumina ta orbea
Miam cumpărat și ochelari de soare
Prin ei că sa te pot vedea
Nu pot să scriu
Nu-mi vin in minte slove
Ca frumusețea ta sa o descriu
Nu îmi ajunge o viață,și nici noua
In dimineață,noapte aproape
Stăteam la lacul amorțit
Privind în ochii tăi căprui
Am înțeles că m-am îndrăgostit
Trecuseră nu mult
Și tu ai dispărut
Am tras un fum uitându-ma la luna
Înțelegând,de tot că te-am pierdut
Ecou de voci în gînd îmi răsunau
Dar eu voiam pe a ta sa o ascult
Mă zbat să-mi amintesc macar un tembru mut
Dar glasul tau divin,treptat am inceput s-al uit
Aevea-n vis,te intilneam mai des
Mai des tot întâlneam și vinul
Mai nebunit nespus,precum un roșu trandafir
Mi-ai arătat cei asta frumusețe
Apoi cu spini amari tu mai străpuns.
Am incercat sa uit de tot
Dar nu mi sa primit
Mereu voi crede eu in viitor
Unde vom fi noi doi iubiți
Pictura iubirii
Adierea vântului îmi șoptește iubirea
Pe care mi-o porți în fiece zi
Razele soarelui îmi deslușesc amintirea
Precum m-ai ales din mii și mii.
Te-ai coborât din neant să îmi oferi fericirea
Pe aripi de speranță mi-ai dăruit împlinirea
Alături de tine timpul se oprește
Si-n taină la ureche ,, te iubesc’’ îmi șoptește.
Pe sufletul vechi și flămând de iubire
Ai așternut în cercuri mii de culori albăstrii
Ochii rotunzi și față senină brăzdată de pura lumină
În dar mi-au adus pacea deplină.
Sub susurul blând de izvor , în alb ai venit
Mireasma iubirii pe cer am zărit
Ceru-nstelat și luna dulce-amaruie scânteind
Ne stau martori vii , speranță întrezărind.
Speranțe
Nu-i dragostea însăși speranța?
Fără speranțele noastre frumoase,
Mai poate viețui iubirea visătoare,
Ce-ți poartă a ochilor culoare
Și risipită ca un curcubeu
Venită doar din al tău zâmbet grațios?
Nu-s toate acestea însăși fericirea,
Ce ne trimite departe de tristețea lumii?
Și ce-i speranța fără tine?
Efemeritate,deșertăciune...
Noi doi,prinși fiind de al iubirii nor,
Ce ne rotește ca la bâlci,
Privind indiferent de sus,
O lume rece ce se trece!
Tu preafrumoasa mea iubită,
Fiind al iubirii Univers,
Îți spun și astăzi te iubesc!
Perpetuum joc ce pleacă din amor,
Și e născut dintr-un mister,
Trimis din Cer de bunul Dumnezeu,
Ce-a auzit al nostru plâns,
Sau dulcele-ți fară sfârșit suspin...
Dar astăzi tu îmi dăruiești
Al fericirii semn,
Fermecătorul tău sărut..
Iar eu iubindu-te respir,traiesc și sper!
(7 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Scrisoarea!
Ți-am scris din nou ca altădată
Și văd că nu vrei să-mi răspunzi,
Tot ce-mi doresc este o întâlnire
Să pot să îți vorbesc, iar tu s-auzi
Nu vreau să-ți cer ceva anume
Și nici vreo scuză să-mi accepți,
Și doar să-ți zic ce s-a-ntâmplat
Că știu că un răspuns aștepți
Te-ai supărat și ai plecat în grabă
După ce vorbe grele ai aruncat,
Și ai rostit aprig mai multe-acuze
Cuvinte fără rost ce m-au marcat
Am încercat atunci să discutăm
Ca doi prieteni buni, poate iubiți,
N-ai acceptat deloc să am o vorbă
Ne-am despărțit foarte-nvrăjbiți
.........................................................
Acum tot sper să te întorci la mine
Fără s-avem nevoie de scrisoare,
Să ne iertăm pentru-n-mpăcare
Și să rostim...a fost o încercare!
Alte poezii ale autorului
Din nou părăsit
Fără o mână de paie sub ciolane,
Fără un codru de pâine,
Citesc cărţi medicale,
Să-mi tratez boala de mâine.
Macin în trup o durere bălaie,
Mă arunc la picioarele morţii,
Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,
Lăsându-mă la învoiala sorţii.
Plâng îngropat până la gât în omăt,
Lacrimile în ţurţuri lucesc,
Mestec durere şi parcă mă îmbăt,
Lângă troiene călăii zâmbesc.
Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,
E bocnă şi inima-n piept,
Moartea din nou încerc să o chem,
Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.
Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,
Croncăne ciori spânzurate-n copac,
Gerul de faţă crâncen mă muşcă,
Lângă mine râde un drac.
Mă simt sfărâmat ca o piatră,
De dejecţii umane schilodit,
Uitat de mamă, de tată,
Iar de moarte din nou părăsit.
Pasiunea absurdului
M-am căţărat pe culmea disperării,
Privesc jos la viaţa aflată în banal,
Prin prisma neagră a trădării,
Unei fiinţe cu un trist final.
Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,
Şi că viermii din mine nu cântă,
Mai trăiesc pentru un singur gând,
Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.
Din mine totul am lichidat,
Lăsând să se nască absurdul grotesc,
Căci viaţa parşivă m-a trădat,
Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.
Nu am avut nici o valoare în existenţă,
Pentru că nu am fost un om nebun,
Numai spre bine am mers cu pertinenţă,
Ocolind a imprevizibilului drum.
Am greşit şi acum sufăr cumplit,
Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,
M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,
Şi cu poveţe mi-am acrit gura.
Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,
Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.
De ce să mai aştept dimineaţa,
Când şi-n noapte se poate muri?
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
De-aș fi un hoț...
Mai răscolesc câteodată prin trecut,
Să-mi mângâi anii tineri și pierduți,
Acum cu sânge calm și glasul mut,
Eu zac între coperți cu ochii abătuți.
De multă vreme mă înec în versuri,
Și sunt salvat eroic de o rimă albă,
Și dorm ca un orfan prin universuri,
Cu stele și comete prinse pe o salbă.
De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,
Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,
L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,
Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,
Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,
Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.
Epigrame XIII
Unui agronom
A zis c-a dat lovitura,
Şi-a luat ogor bonom,
Dar nu i-a ieşit cultura:
Căci, gras pământ, slab agronom.
Unui amic - face 50 ani
Să fii amice prea slăvit,
Şi să trăieşti întru mulţi ani,
Căci ani 50 ani împlinit,
Dar jumătate i-ai cam risipit.
Unui amic - face 50 ani
Din roza vieţii s-a dus înc-o petală,
Ai dus o viaţă pe a locuri grea,
Vreo zece – doişpe ani la şcoală,
Iar restul pe la birt şi cafenea.
Unui confrate
La dânsul tot privesc mereu,
Şi meditez adeseori,
Pleşuv şi el, pleşuv şi eu,
Dar numai el cu capu-n nori.
Compasiune
Am vrut compasiune să-i arăt,
Şi să mă pun în pielea ei un pic,
Dar m-am dat iute îndărăt,
Căci n-are piele, ci şoric.
Unei amice
Vrând să mă-mpac cu-a mea amică,
A zis că da, dar să îi vând un pont,
Că nimenea nu vrea să-i zică,
Ce sumă mi-a rămas în cont.
Unei soaţe
I-a zis soţului de la Paris:
- Să-mi trimiţi “mesaj” garson,
Nu prin poştă sau în scris,
Ci prin Western Union.
Unuia - după cura de slăbire
A reuşit perfect s-ascundă,
Formele şi burta mai rotundă,
Dar totuşi, ceva i-a scăpat,
Fiindcă capul i-a rămas pătrat.
Unui alpinist
Alpinist vechi, de succes,
A avut femei o hoardă,
Profesional soţia şi-a ales,
Pe cea mai tare coardă.
Şcoala on-line
I-o problemă serioasă,
Să predai on-line la sat,
C-absolventul o să iasă,
Cu bug-uri şi virusat.
Şcoala on-line
S-a decis precum se ştie,
On-line studiu-n pandemie,
Dar presimt mare urgie,
Carte…Google o să ştie.
Şcoala on-line
Pe vremea mea era o vorbă bună
Ai pus cartea pe oala cu smântână,
Azi, se zice cam aşa…
Ai pus mouse-ul lângă cafea.
Şcoala on-line
Când mă scotea profu la tablă,
Mă trecea prin corp rece fior,
Azi, on-line, n-am nici o treabă,
Râd de el, la monitor.
Şcoala on-line
Ministrul Educaţiei a declarat,
Şcoala on-line are succes,
Dar pe la sat s-a constatat,
Curent nu e, şi nici wireless.
Ecumenism
Alături de eretici Papa se închină,
Şi osanale aduc lui anticrist,
Trăgând peste credinţă o cortină,
Pe care o numesc Ecumenism.
Unor invidioşi
Banul meu muncit cu greu,
E râvnit măi oameni buni,
Doar de acei, ce mai mereu,
Au tăiat frunză la câini…
Doină - după tăierile de păduri
“Jelui-m-aș și n-am cui,
Jelui-m-aș codrului,”
Azi te jelui la ghiveci,
Codrul e la austrieci.
Excursie
A plănuit să meargă la Cazane,
Dar Dunărea fiind învolburată,
S-a întors al meu amic chefliu,
Tot la cazane, dar cele cu rachiu.
Minune
Un secret i-a împărtășit
Lângă soba de granit,
Și-apoi a rămas uimit,
Că gura sobei a vorbit.
Unei accidentate
a rămas fără dantură în urma accidentului de maşină
La zâna măseluţă te-ai rugat,
Să-ţi pună dinţi de divă de showbiz,
Dorinţa ea ţi-a ascultat,
Şi ţi i-a pus, pe bord şi pe parbriz.
Unei accidentate
Singurătate ai vrut neapărat,
Şi îl priveai pe soţ cu ură,
El brusc pedala a apăsat,
Şi singură ai rămas… în gură.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!