Resentiment
Întroienit sub pasul tău mă afund,
Și cad ninsori necontenit peste mine,
Sălbatic mușc din sânu-ți rotund,
Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.
Profund înghețat înspre tine eu strig,
Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,
Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,
Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?
Am nevoie de soare, de puțină căldură,
De incendii de dor dinspre inima ta,
Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,
Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.
Frumoasele veri sunt departe și reci,
Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,
Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,
Și gâfâi întruna precum o năpârcă.
Am visat muribunzi și apoi despărțiri,
Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,
Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,
Și iarna părea nefiresc că se-amuză.
Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,
Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,
Și-am să sap sub nămeți al uitării regat,
Unde focul din piept mi-l voi stinge.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 24 сентября 2024
Views: 392
Poems in the same category
Si tot inca...
ce suntem noi?
ma ntreaba toata lumea
de ce nu suntem amandoi,
dar doar tu stii de ce.
vreau sa stiu
ce nsemn eu pt tine,
caci tu esti ianuarie
pentru decembrie.
aproape impreuna
dar foarte departe
unul de celalalt
lunii eu ii povestesc
de mine, de tine
de noi doi
dar ea doar ma asculta
caci nu te poate schimba
nici mintea ta flamanda
vreau sa pot
imbrate sa te iau,
sa stam impreuna
si sa vorbim de viata.
dar tu,asa cum spui,
nu esti pregatit
chiar de insasi viata.
ti e frica sa nu fi ranit,
caci copilul din tine
nu te mai cunoaste.
crezi ca s doar o fata,
prietena ta cea mai buna,
dar scoate ma din friend zone
si ti va parea rau
ca n ai facut o mai devreme.
luna mi a spus
ca nu esti pregatit,
dar face tot posibilul
sa ne apropie,
macar putin,
si toate astea
sper ca nseamna pentru tine,
macar putin.
imi tot spun
ca nu esti ca restul,
caci doar tu
esti cea mai importantă
persoana pentru tine
credeam ca mi va fi usor
sa te ating
dar nu te ai lasat
si nici nu o vei face
prea curand.
noaptea eu te visez
si mi doresc sa fie reciproc.
spre tine vreau sa ma lansez,
sa am putin noroc.
sper ca toate astea
inseamna pentru tine,
caci fiecare moment ieftin
imi dovedesc iubire.
prietenii tai se ntorc
cand trec pe langa voi.
ma faci sa mi fac sperante
pe care, cumva,
tot tu le omori.
mi e frica
de orice ar veni.
mi e frica sa te am,
mi e frica sa te pierd
si vreau sa stiu de ce
cand am momentul sa te am
te faci ca nu ma vezi.
in viata mea
tu esti un capitol
caci ai intrecut
de mult o pagina.
esti un capitol lung
care parca nu mai trece,
dar nici nu ma ntelege.
incepi sa treci,
dar tot imi esti
motivul pentru care
pot sa dorm
pare ilegal
sa vorbesc cu altii
caci inima mea
tot crede ca tu esti alesul
eu tot mai am sperante
ca vei veni si vei iubi
dar sunt la fel
ca restul pe care mi le ai dat
si tot tu le ai sfasiat
tu tot vii si
tot tu pleci si
ma lasi sa cred si
sa te vreau si
mai mult.
vreau sa ma ntelegi
sa stii ce simt
desi esti un copil
cu suflet stramt
ti e frica sa te atașezi
sa vii si sa ramai
tu crezi ca nu i nimic
nimicul asta dintre noi
tu nu stii
cand imi spui poezii
si nici nu stii
cate ar trebui
te simiti la fiecare vorba
si nu esti ca restul
crezi ca tie ti pasa
dar nici tu nu stii
cred ca faci pe prostul
sau macar incerci
sa vina de la mine
eu sa spun tot ce,
cumva,tot de la tine simt
stiu ca te simti prost
sa mi auzi gandurile
dar tot din vina ta
imi simti jocurile
vreau sa stii
tot ce simt eu,
cum te vad si
ce gandesc.
vreau sa stii tot,
dar nu esti pregatit
de tot ce ar urma.
vreau sa stii
cat vorbesc de tine
caci luna deja s a plictisit
de al tau nume.
ma vezi mereu
si cred ca tu
doar te ascunzi,
caci pentru al tau suflet
nu sunt de-ajuns.
cred ca i gata
se termina de tot
dar tot locuiești
in mintea mea mereu.
si chiar mereu.
luna a ramas in urma
caci tot crede
ca pe culoarul iubirii subrede
noi am mai avea vreo suma
ea tot te vede
al meu si
eu a ta
dar chiar nu mi stie
sila mea
mi e sila
de tine si
de tot ce spui
te crezi mare
dar nu esti
decat al tau copil.
incep sa cred ca eu
chiar n am fost nimic,
desi n acel moment,
eu eram chiar totul
si tu mi stateai
in minte si n totul.
luna inca crede
in mine si n tine,
in noi doi,
dar doar perna mi
stie prin ce
tu m ai facut
sa trec,
cat te am placut
si cat ma nec.
se termina tot jocul
jocul asta dintre noi
caci el stie a fi
ceea ce tu nu stii
el mi este
ceea ce tu n ai putut
sa mi fi
te ai bucurat sa auzi
ca ai scapat de mine
dar sper sa te gandesti
tot mai mereu la mine.
Întâmplătorul univers
Cu universul nostru strâmt și efemer
Se vor ciocni din întâmplare universuri
Din coliziune luminând strălucitor
Ori implozând ne vom topi în triste versuri
Spre imposibil strămutați ne-om prăvăli
Goliți de noi trăim pierduți într-o absență
Sau ne trezim din abdicare în roboți
Ștergând memorii fumegând convalescență
Rămânem singuri chimizând univalent
Tot căutând întâmplătoare congruență
Ne-aleargă zilele scăzându-le prezent
Imensul surd cioplind în suflete carență
De nu putem a ne desprinde vom pieri
Evaporându-ne imaterial în aparență
Întâmplător, sau poate nu, rămânem vii
Doar dacă poate universul o clemență
Întuneric
Dă-mi la o parte versurile …
și șoaptele
Dă-mi la o parte visele
și gândul cum că … noi doi!
Dă-mi trupul la o parte iar palmele ...
de pe umeri-ți goi …
Dă-mi la o parte razele de soare
Și o să vezi cum stelele apar pe cer,
Și cum lumea se răcește într-un aprig ger.
Dă-mi la o parte frunzele …
de pe al meu pământ
să vezi cum toate se sfârșesc …
în măcinatul morilor de vânt.
Dă-mi totul uitării,
ia-mi totul si lasă-mi nimic!
Dă-le pe toate la o parte
și ai să mă găsești așa cum sunt eu,
un fel de … al tău întuneric.
(Autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - Editura Etnous - 2020 / ISBN: 978-606-712-760-7)
Monolog 💜
Și am iubit .... Cu toată ființa mea .
Cum nimeni n-a iubit vre-o data .
Și am oferit în fiecare zi
Iubirea ,
Care era pură , și
Imaculată.....
Am iubit cum cerul iubește
Luna...
Am acceptat ,cum accepta marea,
Furtuna....
Am îngenuncheat ca
Credinciosul la icoană,
Chiar dacă mă simțeam
Orfană....
Am înfiat dorul,
Si l-am făcut amicul meu ....
Am strîns din dinți
Când mi-a fost greu....
Nu mă mai temeam de apă,
În ea deja m-am înecat....
Uitasem ce este căldura,
Defapt nici n-am aflat....
Acceptand ura
Sufletul mi s-a răcit...
Nu a fost vreodată ,
Măcar un pic iubit.
Lună deja n-o privesc.....
Pare straniu câteodată,
Dar eu nu pot,să iubesc,
Chear de am inima curata ...
Iar când căldura-n piept apare....
Sentimentul de căldură....
Îmi amintesc de el în data,
De sentimentul cel de ura....
Iar când cerul e senin,
Și apare luna plină
Doru apare-n sufletel,
Și în urlete suspină....
Și mie dor ... Și îl urăsc
Nu pot spune ''il iubesc "
Și mă apasă -n sufletel....
Nu-l atinge, 'i de oțel....
Eu pe lume nu trăiesc...
Nu iubesc, nici nu zâmbesc....
Pe lume sunt trecător,
Ca și apa din izvor....
Rece , dar sunt și curata
Dar mă voi usca ....
Odată....
Autor A.Turcanu ....(Monolog) @reper
El
Și iar mă trezesc cu tine-n gând
Aș vrea să te sun,dar nu
Nu am curaj să-ți spun
Că te iubesc și acum!
Îmi cer iertare pentru tot
Dacă te-am supărat!
Și vreau să-ți mai spun
Că tu erai tot ce aveam!
Oare să-ți scriu undeva
Să-ți spun tot ce simțeam când ai plecat
Că plângeam neîncetat..
Îți mulțumesc că ai fost în viața mea!
Îți mulțumesc pentru cum te-ai comportat!
Îți mulțumesc pentru cât te-ai dedicat!
Îți mulțumesc pentru iubirea ta!
Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat!
Îți mulțumesc pentru răbdarea ta!❤️❤️
Text: RALUCA.M
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Si tot inca...
ce suntem noi?
ma ntreaba toata lumea
de ce nu suntem amandoi,
dar doar tu stii de ce.
vreau sa stiu
ce nsemn eu pt tine,
caci tu esti ianuarie
pentru decembrie.
aproape impreuna
dar foarte departe
unul de celalalt
lunii eu ii povestesc
de mine, de tine
de noi doi
dar ea doar ma asculta
caci nu te poate schimba
nici mintea ta flamanda
vreau sa pot
imbrate sa te iau,
sa stam impreuna
si sa vorbim de viata.
dar tu,asa cum spui,
nu esti pregatit
chiar de insasi viata.
ti e frica sa nu fi ranit,
caci copilul din tine
nu te mai cunoaste.
crezi ca s doar o fata,
prietena ta cea mai buna,
dar scoate ma din friend zone
si ti va parea rau
ca n ai facut o mai devreme.
luna mi a spus
ca nu esti pregatit,
dar face tot posibilul
sa ne apropie,
macar putin,
si toate astea
sper ca nseamna pentru tine,
macar putin.
imi tot spun
ca nu esti ca restul,
caci doar tu
esti cea mai importantă
persoana pentru tine
credeam ca mi va fi usor
sa te ating
dar nu te ai lasat
si nici nu o vei face
prea curand.
noaptea eu te visez
si mi doresc sa fie reciproc.
spre tine vreau sa ma lansez,
sa am putin noroc.
sper ca toate astea
inseamna pentru tine,
caci fiecare moment ieftin
imi dovedesc iubire.
prietenii tai se ntorc
cand trec pe langa voi.
ma faci sa mi fac sperante
pe care, cumva,
tot tu le omori.
mi e frica
de orice ar veni.
mi e frica sa te am,
mi e frica sa te pierd
si vreau sa stiu de ce
cand am momentul sa te am
te faci ca nu ma vezi.
in viata mea
tu esti un capitol
caci ai intrecut
de mult o pagina.
esti un capitol lung
care parca nu mai trece,
dar nici nu ma ntelege.
incepi sa treci,
dar tot imi esti
motivul pentru care
pot sa dorm
pare ilegal
sa vorbesc cu altii
caci inima mea
tot crede ca tu esti alesul
eu tot mai am sperante
ca vei veni si vei iubi
dar sunt la fel
ca restul pe care mi le ai dat
si tot tu le ai sfasiat
tu tot vii si
tot tu pleci si
ma lasi sa cred si
sa te vreau si
mai mult.
vreau sa ma ntelegi
sa stii ce simt
desi esti un copil
cu suflet stramt
ti e frica sa te atașezi
sa vii si sa ramai
tu crezi ca nu i nimic
nimicul asta dintre noi
tu nu stii
cand imi spui poezii
si nici nu stii
cate ar trebui
te simiti la fiecare vorba
si nu esti ca restul
crezi ca tie ti pasa
dar nici tu nu stii
cred ca faci pe prostul
sau macar incerci
sa vina de la mine
eu sa spun tot ce,
cumva,tot de la tine simt
stiu ca te simti prost
sa mi auzi gandurile
dar tot din vina ta
imi simti jocurile
vreau sa stii
tot ce simt eu,
cum te vad si
ce gandesc.
vreau sa stii tot,
dar nu esti pregatit
de tot ce ar urma.
vreau sa stii
cat vorbesc de tine
caci luna deja s a plictisit
de al tau nume.
ma vezi mereu
si cred ca tu
doar te ascunzi,
caci pentru al tau suflet
nu sunt de-ajuns.
cred ca i gata
se termina de tot
dar tot locuiești
in mintea mea mereu.
si chiar mereu.
luna a ramas in urma
caci tot crede
ca pe culoarul iubirii subrede
noi am mai avea vreo suma
ea tot te vede
al meu si
eu a ta
dar chiar nu mi stie
sila mea
mi e sila
de tine si
de tot ce spui
te crezi mare
dar nu esti
decat al tau copil.
incep sa cred ca eu
chiar n am fost nimic,
desi n acel moment,
eu eram chiar totul
si tu mi stateai
in minte si n totul.
luna inca crede
in mine si n tine,
in noi doi,
dar doar perna mi
stie prin ce
tu m ai facut
sa trec,
cat te am placut
si cat ma nec.
se termina tot jocul
jocul asta dintre noi
caci el stie a fi
ceea ce tu nu stii
el mi este
ceea ce tu n ai putut
sa mi fi
te ai bucurat sa auzi
ca ai scapat de mine
dar sper sa te gandesti
tot mai mereu la mine.
Întâmplătorul univers
Cu universul nostru strâmt și efemer
Se vor ciocni din întâmplare universuri
Din coliziune luminând strălucitor
Ori implozând ne vom topi în triste versuri
Spre imposibil strămutați ne-om prăvăli
Goliți de noi trăim pierduți într-o absență
Sau ne trezim din abdicare în roboți
Ștergând memorii fumegând convalescență
Rămânem singuri chimizând univalent
Tot căutând întâmplătoare congruență
Ne-aleargă zilele scăzându-le prezent
Imensul surd cioplind în suflete carență
De nu putem a ne desprinde vom pieri
Evaporându-ne imaterial în aparență
Întâmplător, sau poate nu, rămânem vii
Doar dacă poate universul o clemență
Întuneric
Dă-mi la o parte versurile …
și șoaptele
Dă-mi la o parte visele
și gândul cum că … noi doi!
Dă-mi trupul la o parte iar palmele ...
de pe umeri-ți goi …
Dă-mi la o parte razele de soare
Și o să vezi cum stelele apar pe cer,
Și cum lumea se răcește într-un aprig ger.
Dă-mi la o parte frunzele …
de pe al meu pământ
să vezi cum toate se sfârșesc …
în măcinatul morilor de vânt.
Dă-mi totul uitării,
ia-mi totul si lasă-mi nimic!
Dă-le pe toate la o parte
și ai să mă găsești așa cum sunt eu,
un fel de … al tău întuneric.
(Autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - Editura Etnous - 2020 / ISBN: 978-606-712-760-7)
Monolog 💜
Și am iubit .... Cu toată ființa mea .
Cum nimeni n-a iubit vre-o data .
Și am oferit în fiecare zi
Iubirea ,
Care era pură , și
Imaculată.....
Am iubit cum cerul iubește
Luna...
Am acceptat ,cum accepta marea,
Furtuna....
Am îngenuncheat ca
Credinciosul la icoană,
Chiar dacă mă simțeam
Orfană....
Am înfiat dorul,
Si l-am făcut amicul meu ....
Am strîns din dinți
Când mi-a fost greu....
Nu mă mai temeam de apă,
În ea deja m-am înecat....
Uitasem ce este căldura,
Defapt nici n-am aflat....
Acceptand ura
Sufletul mi s-a răcit...
Nu a fost vreodată ,
Măcar un pic iubit.
Lună deja n-o privesc.....
Pare straniu câteodată,
Dar eu nu pot,să iubesc,
Chear de am inima curata ...
Iar când căldura-n piept apare....
Sentimentul de căldură....
Îmi amintesc de el în data,
De sentimentul cel de ura....
Iar când cerul e senin,
Și apare luna plină
Doru apare-n sufletel,
Și în urlete suspină....
Și mie dor ... Și îl urăsc
Nu pot spune ''il iubesc "
Și mă apasă -n sufletel....
Nu-l atinge, 'i de oțel....
Eu pe lume nu trăiesc...
Nu iubesc, nici nu zâmbesc....
Pe lume sunt trecător,
Ca și apa din izvor....
Rece , dar sunt și curata
Dar mă voi usca ....
Odată....
Autor A.Turcanu ....(Monolog) @reper
El
Și iar mă trezesc cu tine-n gând
Aș vrea să te sun,dar nu
Nu am curaj să-ți spun
Că te iubesc și acum!
Îmi cer iertare pentru tot
Dacă te-am supărat!
Și vreau să-ți mai spun
Că tu erai tot ce aveam!
Oare să-ți scriu undeva
Să-ți spun tot ce simțeam când ai plecat
Că plângeam neîncetat..
Îți mulțumesc că ai fost în viața mea!
Îți mulțumesc pentru cum te-ai comportat!
Îți mulțumesc pentru cât te-ai dedicat!
Îți mulțumesc pentru iubirea ta!
Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat!
Îți mulțumesc pentru răbdarea ta!❤️❤️
Text: RALUCA.M
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Other poems by the author
Fără poezie
Am renunțat demult la a mai scrie,
Și-am pus condeiul la păstrare,
Dar simt mereu că fără poezie,
Bolesc agonic fără vindecare.
Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,
Dar hotărât să nu mai scriu nimic,
Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,
De el, de-îndată mă dezic.
Mă uit la cartea de pe masă,
Şi-o simt că vine peste mine,
Cuvintele din ea mă apasă,
Și fără poezie nu mi-e bine.
O muză îmi stă mereu la căpătâi,
Și-mi seacă setea de a scrie,
Că astăzi nu mai trebuie nimănui,
Eterna și frumoasa poezie.
Vă anunț acum premeditat,
Că veți citi doar coduri digitale,
Căci ce s-a scris s-a defăimat,
Și interzis în cărțile școlare.
A dispărut cuvântul cititori,
În lumea ce trăiește în confuzii,
Și-a apărut spital de scriitori,
Unde găsim poeții în perfuzii.
Ție...
Sunt frânt ca frunza-n prag de iarnă,
Strivit sub pași ce nu-s ai mei,
Și-n rana mea de-argint se-așterne,
Un colț uitat de tinere femei.
Prin lutul rece al neființei,
Îmi curg ghețari în loc de sânge,
Iar inima, oglindă a minții,
E-un țărm ce resturi aruncate strânge.
Iubirea-mi este doar o șoaptă,
Un vis închis într-un mormânt,
Iar eu, zdrobit de-a vieții faptă,
Rămân o umbră întinsă pe pământ.
Și poate-n timp, când tu vei plânge,
Când focul meu va fi uitat,
Îți voi fi clocotul din sânge,
Și lacrima în care te-ai scăldat.
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.
Totul e alb...
Totul e alb, privirea mi-e albă,
Iar iarna bea țurțuri la halbă,
Ninge ciudat din pământ către cer,
Iar vântul turbat împrăștie ger.
Totul e alb, și albă mi-e fața,
Iar iarna sub soare-și dă viața,
La berărie se vinde zăpadă,
Lumea consumă troiene în stradă.
Totul e alb, și beția mi-e albă,
Calul îmi paște gheață, nu iarbă,
Printre ninsori sub un soare defunct,
Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.
Totul e alb, și urma rămasă e albă,
Iarna îmi stă adormită sub barbă,
Ninge ciudat din ochii mei către cer,
Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.
Mi-e frică...
Mi-e frică de înălţimi,
De pereţi curbi şi roşii,
De petale de creier,
Ce-mi muşcă din gânduri,
De mine şi floarea de colţ,
De ape uscate şi falnice bolţi.
Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,
Să-mi chem tovarăşii la un taifas,
Să împrăştii cuvinte murdare,
Şi să beau cu cine-a rămas.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?
Fără poezie
Am renunțat demult la a mai scrie,
Și-am pus condeiul la păstrare,
Dar simt mereu că fără poezie,
Bolesc agonic fără vindecare.
Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,
Dar hotărât să nu mai scriu nimic,
Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,
De el, de-îndată mă dezic.
Mă uit la cartea de pe masă,
Şi-o simt că vine peste mine,
Cuvintele din ea mă apasă,
Și fără poezie nu mi-e bine.
O muză îmi stă mereu la căpătâi,
Și-mi seacă setea de a scrie,
Că astăzi nu mai trebuie nimănui,
Eterna și frumoasa poezie.
Vă anunț acum premeditat,
Că veți citi doar coduri digitale,
Căci ce s-a scris s-a defăimat,
Și interzis în cărțile școlare.
A dispărut cuvântul cititori,
În lumea ce trăiește în confuzii,
Și-a apărut spital de scriitori,
Unde găsim poeții în perfuzii.
Ție...
Sunt frânt ca frunza-n prag de iarnă,
Strivit sub pași ce nu-s ai mei,
Și-n rana mea de-argint se-așterne,
Un colț uitat de tinere femei.
Prin lutul rece al neființei,
Îmi curg ghețari în loc de sânge,
Iar inima, oglindă a minții,
E-un țărm ce resturi aruncate strânge.
Iubirea-mi este doar o șoaptă,
Un vis închis într-un mormânt,
Iar eu, zdrobit de-a vieții faptă,
Rămân o umbră întinsă pe pământ.
Și poate-n timp, când tu vei plânge,
Când focul meu va fi uitat,
Îți voi fi clocotul din sânge,
Și lacrima în care te-ai scăldat.
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.
Totul e alb...
Totul e alb, privirea mi-e albă,
Iar iarna bea țurțuri la halbă,
Ninge ciudat din pământ către cer,
Iar vântul turbat împrăștie ger.
Totul e alb, și albă mi-e fața,
Iar iarna sub soare-și dă viața,
La berărie se vinde zăpadă,
Lumea consumă troiene în stradă.
Totul e alb, și beția mi-e albă,
Calul îmi paște gheață, nu iarbă,
Printre ninsori sub un soare defunct,
Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.
Totul e alb, și urma rămasă e albă,
Iarna îmi stă adormită sub barbă,
Ninge ciudat din ochii mei către cer,
Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.
Mi-e frică...
Mi-e frică de înălţimi,
De pereţi curbi şi roşii,
De petale de creier,
Ce-mi muşcă din gânduri,
De mine şi floarea de colţ,
De ape uscate şi falnice bolţi.
Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,
Să-mi chem tovarăşii la un taifas,
Să împrăştii cuvinte murdare,
Şi să beau cu cine-a rămas.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?