Taina Nopții
Noanțe calde de violet
Pictează un amurg perfect
Soarele ca un aprins buchet
De Bujori ce se îneacă încet
Umbre lungi și Raze scurte
Pentru locuri pornesc să lupte
Către soare îs împletite
Până Bolta cerului pălește
Când privesc,cerul înstelat
Zăresc Luceafărul înalt
Sclipesc în inimă scântei
Când visez la razele ei
Vin norii, o i-au în brațe
Și-i fac un Palat de ațe
În el își ascunde raza aleasă
Fiindcă doarme și nu-i mai pasă
Albul ei devine palid
În vârful cerului s-a oprit
Să ridice valul mării
Și să dispară în răsărit...
Astrul galben iar s-a ivit
Să rupă a nopții vrajă
Și-a ei taină sfântă a-nlocuit
Cu a Zilei grabă oarbă.
Categoria: Poezii despre natura
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 27 iulie 2021
Vizualizări: 1635
Poezii din aceiaşi categorie
CA DAR ȘI ISPITĂ
Cer, pământ, apă și foc
Voalul nopții plin de stele
Munți, câmpii și văi adânci
Ploie în stropii mai mari ,mai mici
Cer cusut pe orizonturi,
Niște noțiuni concrete,care
Dispersate,adunate
Sub un numitor comun
Face un tot ,pe care Domnul,
L-a asezat pe orbită
Ca dar și ispită
Și l-a numit Pământ.
E gri
E frig, e tare înnorat
În juru-mi totul e schimbat
Parcă de ieri, din vară scurtă
N-a mai rămas nici o nălucă.
Bătrânul ger, melancolii trezește
Când arșița, amintirile-mi ațipește
Tremur temator dar fără de mirare
De cât de repede a venit
Iarna neiertătoare.
SFÎRȘIT DE TOAMNĂ…
Privesc toamna despletită cum pleacă printre nori
Eșarfa ei se-ndepărtează de mine și de flori.
În jur i-un stol de fulgi, ștrengarii deja dansează
Sunt paji veniți din iarna ce-ncet, încet se-așează.
Am s-o aștept cu vechiul șal de gânduri încălzit
Ca pe un oaspete din depărtări bine venit.
La ceas târziu, noaptea îmbracă recele mantou
Iar un poet așează, pe albă foaie, un stilou…
Viață de om, sau zeu?
E iarnă iarăși, suflet apăsat de "mâine",
Ridic spre cer doar mâinile-mi păgâne
Să prind din fulgii albi ce-și caută pieire,
Ca niște zei ce-au renunțat la nemurire.
Încerc sa smulg din cer o rază roz și-aș vrea
Să-mi umple inima în nemurirea mea,
Dar viața-i fulg ce solitar aleargă -
Îi pleacă și pe zei - ajung întinși pe targă.
E iarnă iarăși, insă de-astă dată, cerul
Este atât de-aproape și vreau să înțeleg misterul,
Misterul vieții scurte, al fulgilor de nea,
Viață de zeu sau om, ...ce aș alege, de-aș putea?
În orașul...unde plouă!
Și astăzi cerul e plin de nori
Iar soarele apare și dispare,
Mă-mbrac și-mi iau umbrela
În timp ce-nfulec o gustare.
Cobor grăbit și fug către mașină
Când ploaia a-nceput să curgă,
Dau cheie și-o țâșnesc la drum
Spunând în gând o sfântă rugă.
O nouă zi de muncă ca celelalte
Sperând că nu vor fi probleme,
Și poate voi avea puțin noroc
Șeful la ordin să nu mă cheme.
Privesc cum ploaia se-ntețește
Iar stropii cad din cer într-una,
Conduc încet prin bălțile de apă
Atent să nu-mi stropesc vecina.
De zeci de ani avem același drum
Pe care îl parcurgem împreună,
Eu mai tot timpul doar la volan
Ea la pas, pe vreme rea sau bună.
Ne salutăm cu zâmbetul pe buze
Și fiecare își continuă mișcarea,
Grăbiți să nu întârziem la muncă
Un obicei ce ne-a păstrat onoarea.
Trăim într-un oraș frumos de munte
Care pe drept este Perla Moldovei,
E Piatra Neamț sub vârful Pietricica
Unde iubesc și fericit dau drumul slovei!
Trădarea corpurilor cerești
A încetat existența soarelui
Dar eu am zâmbit.
nu m-am uitat la trădarea
soarelui, și a lunii.
Care de parcă m-ar spânzura
în fața
tuturor
Dușmanilor mei!
Păcat, e rău
Să scrii așa cuvinte rele și proaste
Pe foaia neagră.
Nu are nici un sens
Nu se va vedea nimic.
M-au istovit aceștea doi,
Luna și soarele.
Mi-au luat aerul
și cerul albastru,
de sub cap!
Trădarea asta nu se iartă.
Nu vă doresc nici un rău,
Mai departe fiți voi cei,
Unul
luna ce aduce lumina noaptea,
Iar altul
soarele ce luminează ziua.
Aer dați-mi aer!
Eu vreau sa mă respir.
Încă o zi și o minută vreau ,
De trădarea celor doi vreau
Cât mai repede să uit.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 13.11.2024
CA DAR ȘI ISPITĂ
Cer, pământ, apă și foc
Voalul nopții plin de stele
Munți, câmpii și văi adânci
Ploie în stropii mai mari ,mai mici
Cer cusut pe orizonturi,
Niște noțiuni concrete,care
Dispersate,adunate
Sub un numitor comun
Face un tot ,pe care Domnul,
L-a asezat pe orbită
Ca dar și ispită
Și l-a numit Pământ.
E gri
E frig, e tare înnorat
În juru-mi totul e schimbat
Parcă de ieri, din vară scurtă
N-a mai rămas nici o nălucă.
Bătrânul ger, melancolii trezește
Când arșița, amintirile-mi ațipește
Tremur temator dar fără de mirare
De cât de repede a venit
Iarna neiertătoare.
SFÎRȘIT DE TOAMNĂ…
Privesc toamna despletită cum pleacă printre nori
Eșarfa ei se-ndepărtează de mine și de flori.
În jur i-un stol de fulgi, ștrengarii deja dansează
Sunt paji veniți din iarna ce-ncet, încet se-așează.
Am s-o aștept cu vechiul șal de gânduri încălzit
Ca pe un oaspete din depărtări bine venit.
La ceas târziu, noaptea îmbracă recele mantou
Iar un poet așează, pe albă foaie, un stilou…
Viață de om, sau zeu?
E iarnă iarăși, suflet apăsat de "mâine",
Ridic spre cer doar mâinile-mi păgâne
Să prind din fulgii albi ce-și caută pieire,
Ca niște zei ce-au renunțat la nemurire.
Încerc sa smulg din cer o rază roz și-aș vrea
Să-mi umple inima în nemurirea mea,
Dar viața-i fulg ce solitar aleargă -
Îi pleacă și pe zei - ajung întinși pe targă.
E iarnă iarăși, insă de-astă dată, cerul
Este atât de-aproape și vreau să înțeleg misterul,
Misterul vieții scurte, al fulgilor de nea,
Viață de zeu sau om, ...ce aș alege, de-aș putea?
În orașul...unde plouă!
Și astăzi cerul e plin de nori
Iar soarele apare și dispare,
Mă-mbrac și-mi iau umbrela
În timp ce-nfulec o gustare.
Cobor grăbit și fug către mașină
Când ploaia a-nceput să curgă,
Dau cheie și-o țâșnesc la drum
Spunând în gând o sfântă rugă.
O nouă zi de muncă ca celelalte
Sperând că nu vor fi probleme,
Și poate voi avea puțin noroc
Șeful la ordin să nu mă cheme.
Privesc cum ploaia se-ntețește
Iar stropii cad din cer într-una,
Conduc încet prin bălțile de apă
Atent să nu-mi stropesc vecina.
De zeci de ani avem același drum
Pe care îl parcurgem împreună,
Eu mai tot timpul doar la volan
Ea la pas, pe vreme rea sau bună.
Ne salutăm cu zâmbetul pe buze
Și fiecare își continuă mișcarea,
Grăbiți să nu întârziem la muncă
Un obicei ce ne-a păstrat onoarea.
Trăim într-un oraș frumos de munte
Care pe drept este Perla Moldovei,
E Piatra Neamț sub vârful Pietricica
Unde iubesc și fericit dau drumul slovei!
Trădarea corpurilor cerești
A încetat existența soarelui
Dar eu am zâmbit.
nu m-am uitat la trădarea
soarelui, și a lunii.
Care de parcă m-ar spânzura
în fața
tuturor
Dușmanilor mei!
Păcat, e rău
Să scrii așa cuvinte rele și proaste
Pe foaia neagră.
Nu are nici un sens
Nu se va vedea nimic.
M-au istovit aceștea doi,
Luna și soarele.
Mi-au luat aerul
și cerul albastru,
de sub cap!
Trădarea asta nu se iartă.
Nu vă doresc nici un rău,
Mai departe fiți voi cei,
Unul
luna ce aduce lumina noaptea,
Iar altul
soarele ce luminează ziua.
Aer dați-mi aer!
Eu vreau sa mă respir.
Încă o zi și o minută vreau ,
De trădarea celor doi vreau
Cât mai repede să uit.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 13.11.2024
Alte poezii ale autorului
Depresia
Privitii pe oameni in ochi.
Si daca vedeti durere
Sa nu neglijam acest fapt
Aceasta omoara devreme.
Nebun, fara minti sarmanul,
le spunem noi celor tristi.
Dar asta omoara devreme
E timpul sa ne trezim.
Depresia nu e gluma
nici joaca sa te ascunzi
Privestei in ochi pe oameni
E timpul sa ii ajuti.
Criza culinară
Pui cât puiul ista mare ,
Te rog nu mai pune sare ,
Eu cu tine am vorbit,
De gătit ... n-am pomenit!
Vezi că sarea-n continuarea,
Le-aduce necazul mare ?
Dânșii,iar,se contrazic,
Însă tot nu fac nimic?
Șeful îi concediază,
Problema remediază.
Morala: Limba noastră românească,
Sensuri multe-o să găsească.
AUTOR: Rada Maria 6D
Nori
Cerul e înnourat.
După cum văzuserăm,
Și nori plutesc neîncetat,
Fără griji ce nu avuseră.
Aș dori să fiu și eu un nor.
Fără griji, probleme,
Însă sunt doar un muritor,
Ce își trăiește vremea.
Omul
Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;
Universului nu-i pasa de noi
Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,
Fac din noi un ceva minunat..
Ratacesc printre ruine
Descoperind spirite în cărțile vechi,
Fiecare om e un templu înalt
In cetatea vieții
Si-un picur doar in imensul Cosmos..
Când clopote bat,
Se stinge un univers,
O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...
Când stele dispar
O lacrimă cade și gânduri se zbat:
Bieți muritori sau spirite eterne
Zburând dincolo de cerul înalt?
(Monica)
Umbre vii ale codrilor senini
Umbre vii ale codrilor senini
Trilul florilor răsunătoare din priviri
Pământul ce mustește a viața
Curge lin și îmbietor
Liniștea ce o parcurg
Printre verdele senin
Un bondar ce caută
Nectarul și parfumul vieții sale,
În el se întrezărește
Frumusețea și liniștea naturii.
Unde-s eu ?
Poate mă scufund
Adânc adânc
Dar poate zbor
Mai sus,mai sus
Poate deja-s înecată
Sau în cer o pasăre împărată.
Dar știu că-i pustiu
Pustiu în jurul meu
Pustiu în suflet, pustiu în gândul meu
Știu ca strig dar nu se aude
Știu că mă bucur ,dar nu se simte.
Doamne,spune-mi Tu,adu-mi aminte
Unde-s eu ? Pe fund de mare,cât de adânc?
Întru-un cer albastru, și cât de sus?
O să cad? O să mă înec?
La final eu să plâng?
De tristețe? De bucurie?
Spune-mi Doamne! spune-mi mie.....
Depresia
Privitii pe oameni in ochi.
Si daca vedeti durere
Sa nu neglijam acest fapt
Aceasta omoara devreme.
Nebun, fara minti sarmanul,
le spunem noi celor tristi.
Dar asta omoara devreme
E timpul sa ne trezim.
Depresia nu e gluma
nici joaca sa te ascunzi
Privestei in ochi pe oameni
E timpul sa ii ajuti.
Criza culinară
Pui cât puiul ista mare ,
Te rog nu mai pune sare ,
Eu cu tine am vorbit,
De gătit ... n-am pomenit!
Vezi că sarea-n continuarea,
Le-aduce necazul mare ?
Dânșii,iar,se contrazic,
Însă tot nu fac nimic?
Șeful îi concediază,
Problema remediază.
Morala: Limba noastră românească,
Sensuri multe-o să găsească.
AUTOR: Rada Maria 6D
Nori
Cerul e înnourat.
După cum văzuserăm,
Și nori plutesc neîncetat,
Fără griji ce nu avuseră.
Aș dori să fiu și eu un nor.
Fără griji, probleme,
Însă sunt doar un muritor,
Ce își trăiește vremea.
Omul
Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;
Universului nu-i pasa de noi
Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,
Fac din noi un ceva minunat..
Ratacesc printre ruine
Descoperind spirite în cărțile vechi,
Fiecare om e un templu înalt
In cetatea vieții
Si-un picur doar in imensul Cosmos..
Când clopote bat,
Se stinge un univers,
O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...
Când stele dispar
O lacrimă cade și gânduri se zbat:
Bieți muritori sau spirite eterne
Zburând dincolo de cerul înalt?
(Monica)
Umbre vii ale codrilor senini
Umbre vii ale codrilor senini
Trilul florilor răsunătoare din priviri
Pământul ce mustește a viața
Curge lin și îmbietor
Liniștea ce o parcurg
Printre verdele senin
Un bondar ce caută
Nectarul și parfumul vieții sale,
În el se întrezărește
Frumusețea și liniștea naturii.
Unde-s eu ?
Poate mă scufund
Adânc adânc
Dar poate zbor
Mai sus,mai sus
Poate deja-s înecată
Sau în cer o pasăre împărată.
Dar știu că-i pustiu
Pustiu în jurul meu
Pustiu în suflet, pustiu în gândul meu
Știu ca strig dar nu se aude
Știu că mă bucur ,dar nu se simte.
Doamne,spune-mi Tu,adu-mi aminte
Unde-s eu ? Pe fund de mare,cât de adânc?
Întru-un cer albastru, și cât de sus?
O să cad? O să mă înec?
La final eu să plâng?
De tristețe? De bucurie?
Spune-mi Doamne! spune-mi mie.....