Casa părintească

daca ai stii cat imi lipsesti

poate te ai intoarce

dar nu visez la povesti

insa asta speranta imi stoarce.

daca ai stii cat te iubesc

rani ascund , seara privesc

n ai avut de gand

si m ai lasat plangand.

daca ai stii tot ce gandesc

ai crede in finalurile din povesti

zile, nopti eu socotesc

de cate ori tu ma ranesti.

daca ai stii de ce am plecat

sigur nici tu n ai mai fi stat

problemele m au presat

si tu singura m ai lasat.

daca ai stii ca te astept

visez cum ma strangi la piept

merg pe acelasi drum drept

nu am nici un regret.

daca ai stii ca te visez

totul analizez

stiind ce a fost intre noi

de aia nu dau inapoi.

daca ai stii cat incerc sa te uit

imi amintesc ce impreuna am construit

de absenta ta nu m ai instruit

de aceea inima mi s a pietruit.

daca ai stii ca nu te urasc

lacrimi izvorasc

cand amintirile ma tarasc

in trecutul nostru amoros.

daca ai stii cate intrebari

mi se pun despre noi

fel de fel de schimbari

au aparut apoi.

daca ai stii tot ce simt

ti ai fi dat seama cat eu la tine tin

dar stiu ca nu ti mai apartin

si va trebui sa termin.

Tu ești soarele 

Eu sunt Luna 

Eu te încălzesc cu nima curată 

Și iubire reală

Tu privind asta ca pe o greșeală

În timp ce te încălzesc cu zâmbet

Îți scriu versuri pe caiet

Inima îmi bate tare

În timp ce iau o gustare

Ma gândesc numa la tine

Oare asa ca mine cine o sa te mai iubească, cine?

De ce viata usor zboara?,
Desi ea este o comoara,
Pentru orice creatura.
Dumnezeu ne-a oferito,
Si El ne-a faurito.
Omul trece prin viata,
Primeste intelepciune,
Apoi isi continua drumul,
Far` de amaraciune.
Dar ea imbatraneste,
Iar pe urma se sarseste.

Pe străzile noastre pustii,

Imi fac drum printre copii.

Cărarea imi este cunoscuta,

Viata imi este abătută.

Ma indrept cu inima zdrobita,

De duhul sfânt acum gonita. 

Căci el de mult m-a părăsit,

În noaptea când m-ai ispitit. 

Amprenta pe suflet ai lăsat,

Si fața în fața cu golul uitat.

Ma gândesc din nou la noi

Acum nu mai suntem doi... 

Căci am murit...

Pic, pic, pic.

Ține-mă încă un pic.

Pic,

Peste oase, și frumoase

Și adormite

Și pline de viermi și de surprize.

Timp,

Zile și veacuri am așteptat 

Să îmi faci inima să bată cu un pic

Mai mult, am ezitat.

Flori,

Plante cu capetele retezate,

Cu frunze mumificate,

De păianjeni, de tine.

Orori,

Am dat noroc cu un diavol

Mi-a zis să facem schimb

Ție să îți dau viața 

Și mie să-mi dea moarte, zi-mi:

Viață,

E tot ce trăiai?

Dorința,

E tot ce îți doreai?

Speranța, 

E tot ce nu aveai?

Nu pot să mai fac un pact cu tine

Când tot te are pe tine

Când tot e despre tine

Când diavolul ești tu.

Un pic, de mă chemai la dialog

Pe stâncă, pe iarbă sau pe un nor

Un pic mai dura teroarea

Un pic te mai iubeam și iară,

Trebuia să se repete, din nou

Un pic? Un pic mai mult?

Arde-mă și fă-mi oasele scrum.

Timpule te rog sa nu mai treci
Te grabesti sa pleci pe veci
Nu stiu ce-am facut cu tine,
Te-am pierdut si nu mi-e bine
Tot incerc sa te opresc
(Sa te fac sa intelegi)
Ca enorm eu imi doresc
Sa te-n part cu ce iubesc

Nu te scurge iar din mine
Nu te pierde in multime
Lasi in loc dureri absurde
Stingi un foc cu ganduri sumbre
In miracole si vise
Iara bat la porti inchise
Si tinand la piept destinul
Hai te rog sa-mi stingi suspinul

În umbra serii, intru liniștit în casă, 

o casă pustie, cu mult fungus în colțuri, 

în față se vede portretul măicuței mele frumoase. 

Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer, 

Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,

Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.

Privirea ei pătrunsă de lumină,

Părea dintr-o poveste fără vină.

În lumea ei, e farmec pe-alese,

Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.

Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,

Într-un colț de paradis strălucind.

   Doamne,le mulțumesc părinți   

    De prilejul sacrificilor 

     Cu care m-au acoperit   

      Dedesubtul acoperișului învechit 

   
      Oricât de mult îi necăjesc    
   
       Și cat de mult îi stânjenesc 

       Oferă-le lor o speranță

      De-ai izbăvi de-a mea greață 

      
       Căci reprezintă o comoară 

       Pe care o disprețuiam odinioară 

        Ce rareori mai sclipea

        Când încontinuu se ruginea 

       
        Că totul la-ndemână    
       
      S-a asigurat din a lor mâna 

      Când întotdeauna m-au răsfățat    
     
        Cu o intensă dragoste de neimaginat 

          Iar eu acum îi îmbolnăvesc 

          Cu gândurile ce înnebunesc 

          Din adâncul sufletului meu înnegrit 

          Care reflectă o primejdie de neînchipuit 
      
      

Bunicul era tot ce aveam mai drag

Era ca un far în întunericul vieții mele

Călăuzindu-mă prin orice furtună

În brațele lui mă simțeam ferit de rele

Și acum mi-amintesc chipul de altădată 

Și vocea-i trenurândă, aducându-mi liniștea

Era singurul meu refugiu

Când valul greutăților, mă lovea

Era ca aerul de primăvară

În prezența lui simțeam cum inima îmi înflorește

Acum doar focul dorului mă arde

Căci bunicul mă veghează, de acolo de unde este

Și nădejdea-mi este numai sus la Dumnezeu 

Să-i dăruiască veșnică odihnă

Să-i răsplătească dragostea ce ne-a dăruit

Însutit și înmiit

Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.

Mi-e dor de lanul meu de grâu,

Mi-e dor de fânul moale,

Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,

Când el o ia la vale!...

Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou

Rãsadul meu şi ceapa

Şi sã aud acel ecou,

Când Bunu' bate sapa!

Mi-e dor nespus sã mã mai duc

La pândã, în Fundata,

Şi sã mã urc în vârf de nuc,

Ca sã mã vadã tata.

Mi-e dor de Cornu rãcoros,

Mi-e dor de Câmpu-Babii,

Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,

Cu Cipri şi cu Gabi!

Mi-e dor sã stau şi sã mã mir

Cum trec pe drum, flãcãii,

Ca sã se uite ore-n şir,

La peşti, la Gura-Vãii.

                   ☆

Cumplite doruri te cuprind,

De mamã şi de tatã,

De dulcea linişte din Grind,

De satul de-altãdatã!

Te vezi aievea, peste vremi,

Plimbându-te-n grãdinã

Şi-n tine însuţi tu te temi

Cã nu au sã mai vinã...

Satul meu nu-i ca altul,

Satul meu eu deosebit! 

La noi aici în sat. 

Copiii, adulții, profesorii, bunicii

Sunt strânși legați.

Avem un sat prietenos,

Că pe oricare-l primește bine, 

Iar mai ales când vine iarna,

Poți vedea copii cu sania. 

E vesel aici la noi 

Vesel dar nu  ca la voi!

Atunci când vine primăvara,

O mireasă merge flori îmbătătoare,

Iar când vine vara, 

Vezi copiii furând cireșe de la oameni, 

Deci ,când toamna sosește. 

Oamenii de roadă bogată se bucură. 

Așa e satul meu 

Am un sat deosebit.

Autor Zamurca Alina 🌷 

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia