Nedumerire

Of, ce tare dor mi-a fost de tine...

Deşi încercat-am să te uit,

De dorul tău sunt încă chinuit.

Ține-mă te rog de mâna bine,

Of, ce tare dor mi-a fost de tine…

In the middle of the night,
in the centre of my heart
is you and only you,
you leave, your gone,
it's an empty space and an empty
heart, a broken place, a dead soul and nevera good bye

Nu mai am cuvinte

Şi totuși cândva eram o enciclopedie

O mizerie de fraze

O carte plină de mister

Și scriam.

Scriam pentru tine

Pentru noi și pentru viitor;

Scriam pentru că puteam

Pentru că nu aveam altceva ce puteam face

Pentru că te doream,

Pentru că te iubeam.

Cuvintele și-au pierdut sensul,

Iar rimele au devenit prea grele.

Salvarea mea e slabă,

Sufletul mi-e sfâșiat

Și totuși scriu.

Scriu despre tot ce nu are sens;

Despre tot ce s-a scris deja,

Iar cuvintele îmi sunt vagi

La fel ca și a mea gândire,

La fel ca și a ta prezență,

La fel ca și a noastră iubire.

Am realizat că viața nu e decât o simplă loterie continuă.

Azi poți fi, iar mâine totul se evaporă in valurile mării care disperată speră într-o speranța...azi totul ți se cuvine, iar într-o oră te trezești întinsă pe covor, într-o neputință anosta, nu ți poți da drumul lacrimilor să curgă încet pe obrajii tai înflăcărați precum focul unui incendiu ce nu se mai termina, nu poți striga, nu te poți mișca, doar stai întinsă pe nenorocitul ăla de covor și cu fiecare secundă trecută, simți cum respirația ți se taie, iar tu ești într-o continuă neputință.....Ești jos la pământ, realizând că trebuie să te ridici însă....ceva, acolo, te trage in jos, și mai in jos, de covorul groazei in care împietrești pentru minute in șir.....Timpul parcă se oprește în loc, iar disperarea traversează oceane și mari și totuși, tu ești jos, pe covor...

Într-un final, lacrimile incep sa se prelingă pe obrajii mei, semn că în scurt timp, calvarul se va termina pe jumătate, iar mintea mi poate realiza din nou 

                                      Semnat, un simplu luptător 

Înca sper să te întorci,

Să ne găsim din nou ușor,

Să ne facem c-a început,

Totul de la început.

Și aștept să vii uitând că poate..

Orice om vrea să separe

Drumuri ce n-au altă cale,

Decât cea care-i cu soare.

Soare ce răsare-n zare,

Când privim ochii cei care...

Strălucesc și își vorbesc,

Spunându-și: "Încă te iubesc."

umbra s a lasat ca intr un pustiu abis

cerul era negru, sufletul meu stins

astept o schimbare,un moment distins

dar viata de-o potriva e de nedescris

ascunzi tristetea intr un zambet absurd

o sa ajung oare sa ma scufund?

deascupra lumii,dedesubt in stratul cel mai profund

ascult tristetea si suferinta in care ma afund

uit cum e sa fii liber, sa gandesti

nici nu stiu cum e sa iubesti

sa ai pe cineva pe care nu vrei sa l parasesti

sa simti si sa nu te mai opresti

asa trist sa arate viitorul meu

patat de un trecut ca soarta unui ateu

condamnat la o viata de evreu

sa vreau liniste si singuratate mereu

sa nu mai cred in nimeni si nimic

sa uit cum era sa fii dornic

sa faci bucurie din ceva mic

lipsit de orice straniu inamic

trece timpul, trec anii, trece viata

mi am pierdut oare toata tineretea

cautand idealul, calmand setea

visand la maret fara sa mi pierd demnitatea

intr un pat stau mototol

pare plin paharul vietii dar e gol

nu reusesc sa mi gasesc un rol

in piesa universului sunt doar un discipol

Șase decenii-n urmă, un vis, un început, 

Un fir de iarbă verde, în viață sărutat. 

Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri, 

Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.

Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,

La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig. 

Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat, 

Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.

În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur, 

Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur. 

Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire, 

Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.

La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar, 

Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am. 

Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi, 

Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.

Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace, 

Cu inima deschisă, spre orice nouă cale. 

Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat, 

Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.

In final 

Copacii au inverzit

Aud al pasarilor ciripit

Natura inverzeste

Ea Domnului multumeste

Si din nou reinvie

Cantand a Domnului marinimie

Precum natura viata a primit

Asa am fost si eu mantuit

Eram mort in pacat

Dar Isus,m-a reinviat

Vazduhul isi curata norii

Patruzandu-l cu entuziasm cocorii

Trandifirii isi deschid petalele

Iar pasarile,aripile

Vreau sa modelat

De Duhul Sfant ce m-a curatat

Natura se transforma mereu

Sa ne transforme si pe noi

Vesnicul Dumnezeu

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

 Urăsc felul cum te comporți 

Atunci când doar eu te privesc 

Căci m-ai mințit de mii de ori 

Știind doar cat ,eu, te iubesc 

Urăsc ce obișnuiam să simt 

De mult, când te holbai la mine 

Căci tu decât iți băteau joc 

Și nu îți prea pasa, în fine 

Urăsc că te-am iubita așa 

C-am fost oarbă și surdă 

Când toți îmi spuneau de tine 

Că nu meriti nici o lupta 

Urăsc prvirea-ți mincinoasă 

Ce am văzut-o mult prea des 

Urăsc că mă urăști pe mine 

Și urăsc să te urăsc 

dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor

în tot Universul

ar exista

cred

o șansa să ne întâlnim

la o halbă bere în Calea Lactee

noi să facem un pas către ei

ei să facă un pas către noi

simplu

numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi

decât cei tereștri

și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre

ei  sosind de fiecare dată prea repede

noi  prea târziu

în concluzie

va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani

dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…