Poezie...

Vine Crăciunul, bunicule, vine Crăciunul..

E bucurie pe pământ și luminițe ard,

Și peste tot colinde cant, și e miros de brad..

Bunicule,tu de mă vezi, cu îngerii alaturi,

Cu dor nespus te-mbratisez,

Cu gândul intorcandu-ma în căsuța noastră mica,

Privind pe geam fulgii de nea

Și ascultând iar vocea ta, un rai ce din amintirea mea

Nicicând nu se va șterge,

Și când pe cer apare-o stea,strălucitoare,magica,

Îi cer doar pacea să ți-o dea,bunicule,

Tu înger ce mi-ai dat iubirea ta,

În raiul din căsuța noastră mica..

Oamenii, ce inutili cu toții,

Când îi cauți fac pe morții.

Oamenii, ce proști grămadă,

Când să te ajute te îngroapă.

Oamenii, egoiști fără egal

Cu toții te bagă-ntrun calvar.

Oamenii, ipocriți fără de seamăn,

Râd ca ciob de oală spartă.

Oamenii, trădători ca Brutus,

Te dau jos de unde-ai ajuns.

A fost odată ca în basme 

A fost cum nu s-a mai văzut

O țesătură de fantasme 

Ce-acoperea sufletu-mi mut 

Și tot stătând eu și gândind 

Privind pe cer la stele

Mă scufundam în al meu jind

Și-n gândurile mele 

Din bezna ce domnea în casă

Venind,dorința mi-e doar una 

Fereastra s-o deschid ,retrasă

Undeva-n colț așteaptă luna 

Privind în zare o lăsam

În zilele ce au urmat 

Să sosească noaptea la geam

Și să vegheze ne-ncetat

Păzi o zi, păzi chiar nouă

Astfel dorința i se-mplini

În noapte pe la ceasul două

Deschid și-ncep a-i vorbi:

,,O dulce a nopții mele doamnă

  Deschide-ți inima și spune

  Ce cauți de vii când e toamnă

  În suflet și scrum, putrejune?

  De mă iubești ascultă bine

  Tu lasă-mă-n durerea mea

  Prefer să hrănesc cu suspine

  Inima mea decât o stea 

  Să-mi prindă sufletu-n iluzii

  Mai multe decât deja sunt 

  Demonii mei, din nou cruzii

  Îmi vor simțirea în mormânt"

,,Care simțire?" zise luna

,,Umple-l de ai un gol

  Că mai dulce e minciuna

  Nici nu vei mai simți că-i rol

  Că-i totul efemer pe lume

  Vreme vine vreme trece

  Timpul totul o să fărâme

  Inima toată o să-ți sece

  De nu vei pricepe vreodată

  Că trebuie să te pleci curentului 

  Să lași în urmă acea fată

  Ce a dat viață sentimentului"

 Ascultând eu acea povață 

 Cuvintele frumos curgeau

 Plăcut surprins de-acea dulceață

 Ca mierea vorbele-i păreau

 ,,Cobori în jos lună acum

  Și umple golul care-l simt

  Deschide-i inimii un drum

  Nu aș vrea însă să mă mint"

  Ea asculta și deodată 

  Se pogorî din cer 

  În marea cea învolburată

  Trecând prin nemilosul ger

  Se aruncă în mare

  Și pe loc se transformă

  Într-o fată ca oricare

  Uimirea îmi era enormă

  Când vedeam ce se întâmplase

  Priveam la frumusețea ei

  Ce parcă ochii mi-i legase

  Cu lacăte fără de chei 

  Părea crăiasa din povești

  Ce cu ai săi ochi mă vrăjea 

  O-ntreb ,,De ce mă amăgești?

  Sufletul meu nu va putea

 Pe altcineva să iubească 

 Și cred că tu o știi prea bine 

 Doar ea poate să reclădească 

 Mari sentimente din ruine"

 Iar la refuzul meu ținea

 Pironiți ochii către mine 

 Nici o lacrimă nu curgea 

 Se-asemăna oare cu cine?

Și eu mai simțeam că aveam

 Inima rece ca de gheață

 Cu ea mereu eu mă trezeam

 În fiecare dimineață

 Parcă mă priveam în oglindă

 Recunoșteam în mine fiara

 Ce sufletul vrea să mi-l prindă

 Tot mai grea îmi pare povara 

Fata spuse atunci ,,Te chem

Cu mine sus să devii stea"

Părea fermecător îndemn 

Însă nu și asupra mea 

,,Rămân aici în lumea mea

 Cu bune și cu rele

 Ai căzut ca un fulg de nea

 Întoarce-te pe cer la stele"

                   ***

 Trecu o zi trecură două

 Tot cu gândul departe 

 Admiram a zorilor rouă

 Ce mă inspirau foarte 

 Să scriu versuri pentru aceea

 Ce de-atâția ani îmi fusese

 Precum soare pentru mareea

 Pe care el o atrăsese

 Mergând agale eu pe drum

 Chiar pe Maria întâlnesc 

 ,,Ce-i oare de făcut acum?"

  Îmi spun și-ncep să îi vorbesc:

  ,,Știi tu cum este trandafirul?

    Frumos dar are spin 

    Așa a prins viață delirul 

    Din multă durere și chin 

   Război în mine se-ntețește

   Mai mult în fiecare zi 

   Sufletul meu se veștejește 

   Dar n-o să te uit orice-ar fi 

  Nu-mi pasă de ce-o să urmeze 

  Nici de vântul ce nu mă lasă

  Simțitea el vrea s-o reteze 

  Eu vreau să-i fii inimii casă"

  Atunci ea ascultând spusese

  ,,De ce toate aceste lupte?

   Văzând timpul ce se scursese

   Tu crezi că vrea să se înfrupte

   Însă te poți gândi că toate

   Așa au trebuit să fie

   Lasă-ți deci sufletul să-noate 

   Nu să plutească-n agonie 

   Că Cel de sus știe ce face 

   Ne dă ce ne este mai bine 

   Deci când în tine totul tace 

   Așteaptă! ascultă tu de mine"

                        ***

  Noaptea își făcu apariția 

  Cerul îmbracă haina doliului 

  Luna își reluă iar poziția 

  Apoi se alătura stolului 

  De păsări care coborau

  La fel și ea venea spre mine 

  Cu viteza luminii, stau 

  Privind în sus la înălțime

   Semăna cu-n meteorit 

   Care cădea în apa mării

   Iar atunci când ea a ieșit 

   În suflet parcă aduse zorii

   Mai frumoasă ca odinioară

   Îmi părea acum femeia

   Însă voința n-o să-mi piară

   N-o să apună-n veci scânteia

    ,,Iar ai venit? Ce vrei să spui?

     Oare nu ți-am vorbit frumos?

     Nu poți și nu vreau să răpui

     Simțirea dar tu crezi pe dos"

    ,,Nu vrei să capeți veșnicia

      Acolo devenind luceafăr?

      Ți-oi citi și eu poezia

      Și te-oi știi lângă mine teafăr"

      Iar eu răspunsei ,,Vom fi vii

      Noi oamenii și după moarte

      Sus îngeri cântă simfonii

      Drepților care or să poarte

      În suflet veșnica Lumină

      Când Raiul îl vor câștiga 

      Restul vor zace în surdină

      Pe lavă ei vor naviga 

     Că-n viață le-au fost călăuze

     Dracii ce acum își bat joc 

     Trăgând în ei cu obuze 

     Ei cad și tot revin la loc 

    Chinul lor veșnic se repetă

    Ca și istoria pe pământ 

    O-ncoronare și-o trompetă

    Porunci, lupte apoi mormânt 

    Ca stea voi sta veșnic pe cer 

    Văzând omul cum vine, pleacă

     Eu unul să știi că prefer

     Să-mi scot sabia din teacă

     Să lupt cu draci ce mă-mpresoară

     Și să dobândesc nemurirea 

     Păstorul oaia Sa-și separă

     De capre și-i dă mântuirea"

                         ***

     Își dădu atunci seama ea 

     Că nu e nimic de făcut 

     Decât să nu mai fie stea

     Și să aibă chipul de lut 

     Tăie cerul cu-a sa viteză

     Hoinări bolta-n miez de noapte 

     Să lupte cu soarta cuteză

     N-asculta de-a stelelor șoapte 

     Ce îi spuneau să se oprească

     Să lase tot așa cum este

     Ea continua iar să tânjească

     La o iubire de poveste 

    Și tot ignorându-le glasul

    Croindu-și drum prin ele

    Mai mult ea-și iuți pasul

    Auzind un cântec de iele

   Ce o ispiteau să revină

   Să-și ocupe locul pe tron 

   Ea le orbi cu-a sa lumină

   Spunând ,, Nu sunt un pion

  Voi duhuri albe necurate 

  Dispăreți în neant 

  În jos pe pământuri umblate 

  Găsiti-vă amant 

 Lăsați-mă acum pe mine 

 Să îmi îndeplinesc dorința

 Sau spuneți-mi acuma cine 

 Poate să-mi curme suferința"

 Și ele atunci îi arătară 

 Sălașul unui vrăjitor 

 El ziua licori prepară

 Noaptea adoarme pe un nor 

Și venind luna la el 

Îi spuse ,, Seară bună

Am de îndeplinit un țel

Să nu mai fiu aici stăpână 

Vreau să cobor în jos la cel

De care sunt îndrăgostită

Să devin soare pentru el

Să-i luminez fața mâhnită"

Și vrăjitorul atunci spuse

,,Vrei să trăiești nefericită?

 Prin timpul aspru care curse

 O viață pare o clipită

 Acolo omul mereu caută

 Mereu să își facă dreptate

 Nu se satură nici de laudă

 Și crede că e libertate 

 Ceea ce de fapt rob îl face 

 Supus tentațiilor, plăcerii

 El uită atunci că se-ntoarce

 La Tatăl spune nu te sperii?

De ceea ce îți povestesc 

Tu vrei să dai socoteală

 Pentru păcatul omenesc

 Pentru orice mică greșală?"

 ,,Da vreau să fiu cu cel pe care

  De multe nopți eu îl iubesc 

  Nu-mi pasă cât de mult doare

  Eu ca un om vreau să trăiesc"

  Atunci vrăjitorul scosese

  Un glob și spuse două vorbe 

  Păreau vrăji, acum întinsese

  O masă cu plante și ciorbe

 ,,Zi vrei să vezi acum ce face? 

  Sau ți-e frică de suferință?

  Te văd parcă stătând pe ace"

,,Da vreau să știu a sa dorință"

 Atunci se arătară-n glob 

 Doi tineri pe o bancă stând 

 Sub umbra unui falnic plop

 Ea îi surprinde discutând 

                      ***

 Îi spun Mariei ,,Te iubesc 

 Și nimeni n-o să poată

 Să-mi ia cât o să viețuiesc 

 Și nici pe lumea aialaltă

 Ceea ce simt eu pentru tine 

 Ești unicul meu colț de Rai 

 Vrei să trăiești de-acum cu mine?

 Visez din acea zi de Mai

 La clipa când vei spune ,,Da"

 La întrebarea care-o pun 

 De n-o să vrei, voi aștepta 

 Că te iubesc ca un nebun"

 Ea măgulită de ce-i spusei 

 Zâmbi și îmi spuse roșind

,,Parcă mai ieri ziceai c-apusei

  Suflete te văd răsărind"

,, Da, și eu simt că renaște

   Iubirea cea de altădată 

   Sufletul meu din nou cunoaște

   Fericirea adevărată

  Și luna de sus mi-a cerut

  Iubirea dar n-am acceptat

  Pentru că eu nu am putut

  Să te uit și te-am căutat 

 Să-ți spun a nu știu câta oară

 Că nu pot trăi fără tine 

 Nu-mi lăsa inima să piară

 Și să mă cert din nou cu mine"

 Ea îmi spusese: ,,A fost drum lung

 Dar cel puțin a meritat 

 De fericire acum plâng 

 Că mă iubești cu-adevărat

 Nimic nu o să ne despartă

 De-acum îți promit niciodată

 Inima ta de acum poartă

 Fericirea, sufletu-ți saltă"

Vorbind noi la lăsarea serii

Luna se-ntoarse, ne-a văzut

Cum ne plimbam pe lângă merii

De prin livezi, pe lângă Prut 

Văzând-o eu strigam la ea

,,Coboară tu ca altă dată

  Fă-te văpaie că aș vrea 

  Priveliștea mai luminată"

 Luna-și spusese ,,Am cerut

 Mult prea târziu om să devin

 Dacă acționam la-nceput 

 Nu-i vedeam acum că se țin 

De mână și-și jură iubirea

Și el îmi cere să cobor

Mai bine rămâne amintirea

În zile ce vor fi de dor

Decât dorința să i-o fac

Și mai mult să mă înjosesc

În cel de-odinioară iatac 

Urcând eu vreau să locuiesc 

  Apoi spuse cu glasul tare:

,, Rămâneți voi în lumea voastră

   Leac este doar dulcea uitare

   Gonind în zarea cea albastră

    M-oi duce și m-oi aduna 

    Cu gândurile mele 

    Îmi voi pune pe cap cununa

    Dând ordine la stele"

Cu ochii tăi căprui

În viața mea apărui,

Defapt cred că erau aproape negri

Dar niciodată nu i-am simțit acri.

Vocea ta, ah, o frumusețe 

Vorbele le scoteai cu delicatețe.

Și inima a început să-mi tresară,

Când te-am auzit vorbind prima oară.

Atitudinea ta așa de matură

Mă făcea să am temperatură.

Căci nu am întâlnit pe nimeni altcineva

Care să mă facă să mă simt așa.

A trecut mult timp decând te-am cunoscut

Și încă țin la tine mult.

Poate că sunt puțin obsedată

Dar să știi că m-ai făcut cea mai fericită fată.

Ești bucățică ruptă

Din Soare , stele și lună

Mai prețioasă ca un diamant

Te am și sunt bogat!

Langa tine totul am

Echilibru, liniste și hram

De sus de la Dumnezeu dat

Te am și sunt bogat!

Cu dragoste și iubire 

Respect , răsfăț și fericire

Imi oferi tot ce am visat

Te am și sunt bogat!

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

Nu uit cum tu mi-ai zis să plec

Mi-ai zis "frumos" ca sắ dispar

Indiferent ţi-a fost de tot

lubit-am mult dar în zadar.

Am plâns din suflet cu durere

Refuzam s-accept că ne-am pierdut

De ar veni o ploaie .. tot să spele!

Că lacrimi n-am să te mai uit.

Cu vorbe alese inima mi-ai găurit

Mi le-ai scuipat în ea cu foc

Uitând ce tot tu mi-ai promis

Din povestea noastră.. ai făcut joc.. 

Motivul pentru care

Astept, visez, alerg, simt si respir

Esti tu

Iar umbrele trecutului se strecoara

Perfid, sub piele

Și nu mă lasă să uit

Durerea care înțeapă, care moleșește și seduce

Precum morfina

Căci știu că tot ce am nevoie

Ești tu

Și despărțirea e doar în imaginația mea

Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori 

Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin

Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea

Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini 

Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste 

Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești 

Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun

Privesc un anotimp atât de furtunos.

Am rupt tot ce am pictat

În ultimii trei ani încoace,

Aveam un mic dejun cu lacrimi

Atunci când fantasma ta era aproape.

Acum ai dispărut…

Ce te-a întristat mai tare?

Că am renunțat să cred în tine

Sau ți-am luat puterea oare?

Păreai speriat.

Când mi-ai întâlnit privirea,

Ai văzut în ochii mei ceva

Ce credeai că e nebunia.

Nu poți explica alt fel fericirea.

“A suferit, cum poate fi in toată firea!?”

Îți pui întrebări greșite…

Așa cum ai greșit crezând

Că îmi poți duce spre moarte iubirea.

Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,

Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,

Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,

Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.

M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,

Că noi suntem altfel, că dragostea doare,

Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,

Ci omul ce minte, ce doar te folosește.

Cuvintele tale erau mângâieri,

Dar mâinile tale căutau doar plăceri.

Privirea-ți părea adâncă, curată,

Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.

Eu te iubeam, cu tot ce eram,

Și-n brațele tale credeam că rămân.

Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,

Lăsând în urma ta o iubire rănită.

Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?

A fost ceva real, sau doar un păcat?

Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,

Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.

Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,

Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,

Căci dragostea mea a fost adevărată,

Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.

Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,

Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.

Și poate cândva, vei înțelege târziu,

Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.

Atunci când ai ales să pleci, ploua afară,
Ploua și-n mine a nu știu câtă oară,
Și-adevăratul sens al ploii ce bătea în geam,
A fost s-ascundă faptul că plângeam...

Plângeam fiindcă știam că la finalul ploii,
Atunci când se vor trece norii,
Nu va mai fi albastrul cer pe care-l știu:
Va fi probabil soare, dar nu și curcubeu...

Când ai ales să pleci, ploua afară greu,
Cu-amare lacrimi ploua și în sufletul meu,
Și n-ai văzut că, în absurdul ploii ăsteia, abis,
Cu disperare și sfială mâna ți-am întins...