Trenurile cu lemne
În țara caracterelor nedemne,
Țara ciocoilor îmbogățiți pe șest,
Țara escrocilor aleși prin vot,
Aleșii ce vând trenuri lungi cu lemne
Și au pentru români un rol funest,
Și-au pus în cap să vândă tot!
...
Șiruri nesfârșite de vagoane
Îndopate cu cadavre de copaci,
Ies din țara înglodată-n ghinioane
Încăpută sub cizme de rapaci!
...
Într-o veselie pădurile se taie
Nimeni nu oprește-n țară jaful,
Nu oprește barbarele convoaie
Iar de România se alege praful!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: NICU HALOIU
Data postării: 27 martie 2024
Vizualizări: 436
Poezii din aceiaşi categorie
Biologia dorinței
În trupul meu, dorința e o celulă stem,
plină de potențial, gata să devină orice:
un fior pe piele, un tremur în inimă,
sau un val de chimie care mă inundă.
El este genomul care-mi rescrie codul,
o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,
spiralat în șoapte, în atingeri,
într-o evoluție pe care n-o pot controla.
În prezența lui, sinapsele explodează –
neurotransmițători se aruncă în abisuri,
dopamina cântă, iar serotonina dansează
ca o orchestră haotică.
Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,
fiecare atingere accelerează reacția,
iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.
Proteinele iubirii se adună pe piele,
un strat fin care pulsează,
de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.
Ritmul inimii mele devine un tropism,
întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.
El este soarele, dar și umbra,
un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă
fără întrebări.
Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.
Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul
celulelor mele,
iar genomul nostru s-ar uni,
creând un organism nou,
un ecosistem unde pielea lui e tărâm,
iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.
Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.
Rămân doar resturi de mitocondrii,
energie pierdută într-un metabolism trist,
ca un trup ce caută, zadarnic,
o inimă în care să-și termine simfonia.
Trairea iubirii
Asa cum canta marea
Si vantul in furtuna
Asa imi zburda gandul
Cand eu privesc la luna.
Pe-o aripa de fluturi
Iubirea mea traieste
Pe campul plin de zane
Iubitul ma zareste.
Surasul lui de aur
Purtat pe-a lui faptura
Priveste-n noaptea mintii
Iubirea mea nebuna.
Pe langa tampla calda
Eu vad un nor de stele
Iubirea strange lacrimi
Pierdute prin unghere.
Angelica Stigassy
Privirea ta
Iubesc privirea ta iubito
Cum ochii îți clipesc,
Tu mă aprobi mișcându-ți gingaș capul,
Ca pe-o icoană te privesc!
Iubesc ce nu se vede
Privindu-te iar te iubesc
Și te doresc iubito
Să te iubesc într-una
Și să te tot privesc!
(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Să mă…
Să mă iubești din nou în primăvară,
Și să-mi șoptești șoapte de-amor
Iar eu îți voi cânta spre seară,
Precum că..voi muri de dor.
Să mă aprinzi încet ca pe-o lumânare,
Să mă topesc încet pe corpul tău
Iar mâna să mi-o ții tu tare,
Că te iubesc la nebunie,zău.
Citesc
Citesc de-ale lui Cărtărescu
Lângă biserica adormirii maici domnului
Absorb sângele vărsat pe foaie
Sânge stins, sânge aprins
Oamenii vin, se uita și trec mai departe
Oh, cu toții atât de trecători
Doar unii stau, luptându-se cu timpul
Suflete răzvrătite
Iar eu
Țigareta înecându-mi plămânii
Chopin înecându-mi urechile
Iar el
Înecându-mi mintea
Înecându-mi inima
de S-L Macavei
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.
Biologia dorinței
În trupul meu, dorința e o celulă stem,
plină de potențial, gata să devină orice:
un fior pe piele, un tremur în inimă,
sau un val de chimie care mă inundă.
El este genomul care-mi rescrie codul,
o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,
spiralat în șoapte, în atingeri,
într-o evoluție pe care n-o pot controla.
În prezența lui, sinapsele explodează –
neurotransmițători se aruncă în abisuri,
dopamina cântă, iar serotonina dansează
ca o orchestră haotică.
Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,
fiecare atingere accelerează reacția,
iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.
Proteinele iubirii se adună pe piele,
un strat fin care pulsează,
de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.
Ritmul inimii mele devine un tropism,
întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.
El este soarele, dar și umbra,
un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă
fără întrebări.
Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.
Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul
celulelor mele,
iar genomul nostru s-ar uni,
creând un organism nou,
un ecosistem unde pielea lui e tărâm,
iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.
Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.
Rămân doar resturi de mitocondrii,
energie pierdută într-un metabolism trist,
ca un trup ce caută, zadarnic,
o inimă în care să-și termine simfonia.
Trairea iubirii
Asa cum canta marea
Si vantul in furtuna
Asa imi zburda gandul
Cand eu privesc la luna.
Pe-o aripa de fluturi
Iubirea mea traieste
Pe campul plin de zane
Iubitul ma zareste.
Surasul lui de aur
Purtat pe-a lui faptura
Priveste-n noaptea mintii
Iubirea mea nebuna.
Pe langa tampla calda
Eu vad un nor de stele
Iubirea strange lacrimi
Pierdute prin unghere.
Angelica Stigassy
Privirea ta
Iubesc privirea ta iubito
Cum ochii îți clipesc,
Tu mă aprobi mișcându-ți gingaș capul,
Ca pe-o icoană te privesc!
Iubesc ce nu se vede
Privindu-te iar te iubesc
Și te doresc iubito
Să te iubesc într-una
Și să te tot privesc!
(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Să mă…
Să mă iubești din nou în primăvară,
Și să-mi șoptești șoapte de-amor
Iar eu îți voi cânta spre seară,
Precum că..voi muri de dor.
Să mă aprinzi încet ca pe-o lumânare,
Să mă topesc încet pe corpul tău
Iar mâna să mi-o ții tu tare,
Că te iubesc la nebunie,zău.
Citesc
Citesc de-ale lui Cărtărescu
Lângă biserica adormirii maici domnului
Absorb sângele vărsat pe foaie
Sânge stins, sânge aprins
Oamenii vin, se uita și trec mai departe
Oh, cu toții atât de trecători
Doar unii stau, luptându-se cu timpul
Suflete răzvrătite
Iar eu
Țigareta înecându-mi plămânii
Chopin înecându-mi urechile
Iar el
Înecându-mi mintea
Înecându-mi inima
de S-L Macavei
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.
Alte poezii ale autorului
Ai nimănui
Ai nimănui
...
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Pofta stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară atunci când l-a lovit potopul,
Poate când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un copac ce-n furtună este smuls din rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă. Ducă-se, de-i voia Lui
Oricum sub cerul tot mai gol am ajuns ai nimănui!
Unui X-zecist:
Îți faci aripi din versu-ți gratuit
Și-ncerci să zbori, profitând de vânt
Iar de te-nalți nițel de la pământ
Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!
...
Te crezi a fi în centrul tuturor
Și le explici ce minunat e zborul,
Dar versul tău e-un zgomot de tractor
Ce-a ieșit la desfundat ogorul!
...
Ești membru-n uniune că-i la modă
Te-ai băgat în seamă printre alți
C-ai reușit nițel să te înalți
Peste loboda prin care trece vodă!
...
Ții prelegeri de cum se scrie proză
Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare
Să-nvețe de la tine cum să zboare,
Precum musca ce trage la veioză!
...
Mă distrează înalta-ți chipuire
De-a te enumera printre scriitori,
Ca și cum chiar ai putea să zbori,
Dar zborul tău este-o prăbușire!
Schengen? Încă nu, române!
Ne văităm că Europa
Nu prea ne vrea în Schengen?
Păi noi suntem moldoveni,
Sau ardeleni, poate olteni,
Putem fi și-un fenomen
Dar la cum suntem de melteni
Nu putem fi europeni!
...
Suntem dezechilibrați
Facem multă hărmălaie,
Sărim iute la bătaie,
Certăreți, nu prea curați,
De muncit, precum se știe
Muncim mult, dar în prostie
Și nu suntem o națiune
Schengen? Încă nu, române!
...
Noi suntem europeni
Voi? O turmă de melteni,
Prea ușor de dus de nas,
Cu pensiile voastre speciale
Cu apucături tribale,
Bătuți cu sorcova de-un sas
Plin de case și noroc,
Conduși de hoți și haimanale
Pentru Schengen, n-aveți loc!
Cum aș putea?
Jocul
Nu vrea misterul vieții să ne-arate
Ce-ascunde-n dos de cer și de cortină,
Însă ne lasă, să-i luăm pe apucate
Câte o rază plăpândă de lumină!
..
Ce-i sus e jos, deși la altă scară,
Misterul nu ne-ascunde-al vieții ceas,
El ne invită în cântec de fanfară,
Să-l intuim, să-l invităm la vals!
...
Misterul nu s-ascunde, doar se joacă
Și ne ispitește-n fel și chip,
Nevăzut, clepsidra să ne-o-ntoarcă
Să-l intuim, în șirul de nisip!
Bocet
Bocet
...
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt,
Duc cu mine oare febra
Vremelnicului legământ
De-a renaște pentru-a fi,
Umbră-ntinsă pe câmpii,
Sub ploi ce cad pe îndelete
Să adape-ncet pământul,
Pământul crăpat de sete,
Peste care-a trecut vântul?
...
Au nu sunt parte din natură,
Natura asta care-ndură
Toat-această greutate,
A unei lumi ce-i stă în spate
Și-o seacă și o golește
Și parcă nu se mai oprește,
Parcă tot mai nesătulă?
...
Cine-ar mai putea opri
Al naturii noastre chin,
Pricinuit fără măsură
De lumea tot mai nesătulă,
Ce nu e parte din natură
Și e parcă tot mai plină
De otravă și venin
Și mai lipsită de lumină?
...
Și eu ce-aș putea să fac
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt?
Să duc cu mine oare febra
vremelnicului legământ
De-a mă naște pentru-a fi
Într-o pădure, copac
Ucis de om, nu de stihii
Tot mai ucis, veac după veac?
Ai nimănui
Ai nimănui
...
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Pofta stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară atunci când l-a lovit potopul,
Poate când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un copac ce-n furtună este smuls din rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă. Ducă-se, de-i voia Lui
Oricum sub cerul tot mai gol am ajuns ai nimănui!
Unui X-zecist:
Îți faci aripi din versu-ți gratuit
Și-ncerci să zbori, profitând de vânt
Iar de te-nalți nițel de la pământ
Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!
...
Te crezi a fi în centrul tuturor
Și le explici ce minunat e zborul,
Dar versul tău e-un zgomot de tractor
Ce-a ieșit la desfundat ogorul!
...
Ești membru-n uniune că-i la modă
Te-ai băgat în seamă printre alți
C-ai reușit nițel să te înalți
Peste loboda prin care trece vodă!
...
Ții prelegeri de cum se scrie proză
Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare
Să-nvețe de la tine cum să zboare,
Precum musca ce trage la veioză!
...
Mă distrează înalta-ți chipuire
De-a te enumera printre scriitori,
Ca și cum chiar ai putea să zbori,
Dar zborul tău este-o prăbușire!
Schengen? Încă nu, române!
Ne văităm că Europa
Nu prea ne vrea în Schengen?
Păi noi suntem moldoveni,
Sau ardeleni, poate olteni,
Putem fi și-un fenomen
Dar la cum suntem de melteni
Nu putem fi europeni!
...
Suntem dezechilibrați
Facem multă hărmălaie,
Sărim iute la bătaie,
Certăreți, nu prea curați,
De muncit, precum se știe
Muncim mult, dar în prostie
Și nu suntem o națiune
Schengen? Încă nu, române!
...
Noi suntem europeni
Voi? O turmă de melteni,
Prea ușor de dus de nas,
Cu pensiile voastre speciale
Cu apucături tribale,
Bătuți cu sorcova de-un sas
Plin de case și noroc,
Conduși de hoți și haimanale
Pentru Schengen, n-aveți loc!
Cum aș putea?
Jocul
Nu vrea misterul vieții să ne-arate
Ce-ascunde-n dos de cer și de cortină,
Însă ne lasă, să-i luăm pe apucate
Câte o rază plăpândă de lumină!
..
Ce-i sus e jos, deși la altă scară,
Misterul nu ne-ascunde-al vieții ceas,
El ne invită în cântec de fanfară,
Să-l intuim, să-l invităm la vals!
...
Misterul nu s-ascunde, doar se joacă
Și ne ispitește-n fel și chip,
Nevăzut, clepsidra să ne-o-ntoarcă
Să-l intuim, în șirul de nisip!
Bocet
Bocet
...
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt,
Duc cu mine oare febra
Vremelnicului legământ
De-a renaște pentru-a fi,
Umbră-ntinsă pe câmpii,
Sub ploi ce cad pe îndelete
Să adape-ncet pământul,
Pământul crăpat de sete,
Peste care-a trecut vântul?
...
Au nu sunt parte din natură,
Natura asta care-ndură
Toat-această greutate,
A unei lumi ce-i stă în spate
Și-o seacă și o golește
Și parcă nu se mai oprește,
Parcă tot mai nesătulă?
...
Cine-ar mai putea opri
Al naturii noastre chin,
Pricinuit fără măsură
De lumea tot mai nesătulă,
Ce nu e parte din natură
Și e parcă tot mai plină
De otravă și venin
Și mai lipsită de lumină?
...
Și eu ce-aș putea să fac
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt?
Să duc cu mine oare febra
vremelnicului legământ
De-a mă naște pentru-a fi
Într-o pădure, copac
Ucis de om, nu de stihii
Tot mai ucis, veac după veac?