Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Opss Pss
Data postării: 22 martie 2024
Vizualizări: 447
Poezii din aceiaşi categorie
Oglinda ochilor
Luciul stins al ochilor
În care se reflectă,
Ca într-o oglindă perfectă,
Suferința anilor.
În suflet puternic se zbate
Dorința de a fi împlinit.
Fericirea nu-i decât mit
La care spiritul nu mai răzbate.
În minte, un val de gânduri
Dau buzna, năvală,
Și țin sub nicovală
Fruntea-mi cu mii de riduri.
Nici o fărâmă din tine
Nu poți s-o mai lași iar rănită.
Nici aspru de ceruri lovită,
Căci scut ți-e dorința de bine.
O mantie de vise croiești
Cu fir din mosorul vieții,
Cu o nuanță a tinereții,
Și ai forma la care gândești.
Poem
Acest poem îl voi dedica etern
Într-un mod diferit de cel modern.
A ta iubire nu am cum să o uit
Splendoarea ta, iubito, m-a uluit!
Încă nu m-ai văzut pe mine să plâng
Dar pe la spate sunt doar un nătâng
Și în brațe tare aș vrea să te strâng.
Când pe lângă casa ta treceam
În mintea mea "Iubito!" te strigam.
Mă trezesc noaptea într-un coșmar sec
Dar îmi revin când aud al tău cântec.
De cum tu în visul meu ai apărut
Ți-am dat în dar primul meu sărut
Și îmi tot spui că ai mai fi vrut .
Dumnezeule! Dar ce frumoasă!
Însă știu că în suflet ești fricoasă.
Inimile noastre sunt complete
De la frig ai buzele violete
De la fereastra casei te urmăresc
Culorile reci ți se potrivesc!
Și știi că mâinele-ți iubesc.
Mă întrebi:De unde dragoste?
Sunt îndrăgostit de o pacoste.
Și stau și mă gândesc toată noaptea
N-are cum să ne despartă moartea
În mine se află o ruină de fantezii
Pline de-ale tale perfecte trăiri
Când te simt lângă mine scriu poezii.
Licoare din râul tău cristalin
Mi-ai dat să beau până am fost plin.
Copacul
Mi-e inima copacul
Pe care-ai scrijelit
Numele tău iubito,
Cu lama de cuţit.
Stă mărturie dâra
De sânge, acum uscat,
Ce a mai curs o vreme
Din rana ce-ai lăsat.
Şi azi încă mă doare
În locul unde-ai scris,
Chiar dacă tăietura
Pe trunchi s-a mai închis.
Dar te iubesc şi-acuma
Şi încă mai aştept
Să te întorci la mine
Şi să te strâng la piept.
Că doar atât iubito
Mai vreau până ce mor...
Oricum se aud din vale
O doină şi-un topor.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea
Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.
Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.
— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.
— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.
— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?
— Da, iubito.
— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?
— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.
— Și ai învățat limba lor?
— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.
— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.
— De unde știi?
— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.
— Ești tare deșteaptă, fata mea.
— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.
- Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
- Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?
— Ce anume?
— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?
— Unde ai auzit cuvântul acesta?
— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.
— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.
— Ce înseamnă „mamă”, mamă?
O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.
— Ai auzit de România?
— Nu am auzit. Ce este România?
— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.
— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?
— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.
— Noi mergem în România, mamă?
— Așa este draga mea. Mergem în România.
Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.
În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.
— Sunteți româncă? Vorbiți românește?
— Da, sunt! Dumneavoastră?
— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.
— Ce vă duce în România?
— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.
— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.
Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.
— În România se vorbește mult engleza?
— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.
Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?
Doamna râse și i se adresă foarte convingător.
— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.
Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:
— Asta este limba română?
— Da, mamă. Îți place?
— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?
— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.
— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?
Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:
— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.
La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:
— Peste un kilometru ajungeți la destinație.
Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?
— Mamă, de ce plângi?
Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.
— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.
— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.
— Dar nu mai avem decât foarte puțin.
— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.
— Nu știe.
— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?
Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:
— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.
Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.
— Ați ajuns la destinație.
În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.
— Prietena ta este bolnavă mamă?
— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.
Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.
— Intrăm, mamă?
Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.
— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.
— Pot să iau și clovnul cu noi?
— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.
Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.
— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.
— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?
— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.
— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?
— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?
— Poți. Sunt destule în pădure.
— O să fac un buchet pentru prietena ta.
Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:
— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.
Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.
— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.
Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:
— Mamă, mamă! Unde ești?
Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.
— Ce spui, mamă?
Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.
Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.
— Mamă, sunt eu, fiica ta.
----- SFÂRȘIT ------
Sub tacerea noptii
Sub cerul noptii mii de stele,
M am regasit putin in ele.
Luceau tacut ca intr un vis,
Si dorul meu l am prins in scris.
Pe-un colt de lume,tu,aproape,
Privirea ta n-o las sa-mi scape,
Tacerea noptii ne-a unit,
Si totul pare nesfarsit.
Tu ca o stea ce straluceste,
Imi dai speranta,ma-incalzeste.
Sub stelele ce straluceau,
Simteam cum visele-mi cresteau.
Acum sub cerul prin de raze,
Simt ca mi raspunzi la mii de fraze,
In ochii tai,un cer fara sfarsit,
Gasesc curaj spre un vis neimplinit.
Și va veni o clipa
Și va veni o clipa-n care
Voi rătăci pe strada ta
Fara de stele,fara felinare,
Peste-al meu gând căzând neagra și grea ninsoare,
In inima-mi urlând un vânt prea rece,
Va fi o iarnă ce nu va mai trece,
Și îmi va îngheța o lacrimă pe-obraz,
Ecoul spiritului tau sublim
În mintea mea va răsuna mereu
Prin amintiri,in fiecare azi...