Fiori reci
Fiorii reci ai primei iubiri
inca domina privirea
ce, stand fixa este cuprinsa de o umbra deasa
a amimtitilor uitate, a noptilor pierdute
a sperantelor inselate si visuri spulberate
privirea fixa, apasatoare, se inchide incet
in cercuri negre periferice
nu o vede, dar o simte
iubirea cea dulce, ce dorul ei aduce
Treizeci de universuri posibile
dar asta n a fost unul...
intr-unul sigur exista un eu
mai bucuros ca niciunul
Unde esti acum, speranta?
Unde te ascunzi acum, iubire?
Cine te-a amutit, vorba dulce?
Viata mea usor se duce...
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 23 decembrie 2022
Vizualizări: 928
Poezii din aceiaşi categorie
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea
Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.
Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.
— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.
— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.
— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?
— Da, iubito.
— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?
— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.
— Și ai învățat limba lor?
— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.
— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.
— De unde știi?
— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.
— Ești tare deșteaptă, fata mea.
— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.
- Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
- Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?
— Ce anume?
— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?
— Unde ai auzit cuvântul acesta?
— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.
— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.
— Ce înseamnă „mamă”, mamă?
O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.
— Ai auzit de România?
— Nu am auzit. Ce este România?
— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.
— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?
— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.
— Noi mergem în România, mamă?
— Așa este draga mea. Mergem în România.
Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.
În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.
— Sunteți româncă? Vorbiți românește?
— Da, sunt! Dumneavoastră?
— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.
— Ce vă duce în România?
— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.
— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.
Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.
— În România se vorbește mult engleza?
— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.
Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?
Doamna râse și i se adresă foarte convingător.
— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.
Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:
— Asta este limba română?
— Da, mamă. Îți place?
— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?
— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.
— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?
Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:
— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.
La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:
— Peste un kilometru ajungeți la destinație.
Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?
— Mamă, de ce plângi?
Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.
— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.
— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.
— Dar nu mai avem decât foarte puțin.
— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.
— Nu știe.
— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?
Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:
— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.
Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.
— Ați ajuns la destinație.
În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.
— Prietena ta este bolnavă mamă?
— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.
Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.
— Intrăm, mamă?
Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.
— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.
— Pot să iau și clovnul cu noi?
— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.
Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.
— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.
— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?
— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.
— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?
— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?
— Poți. Sunt destule în pădure.
— O să fac un buchet pentru prietena ta.
Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:
— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.
Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.
— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.
Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:
— Mamă, mamă! Unde ești?
Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.
— Ce spui, mamă?
Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.
Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.
— Mamă, sunt eu, fiica ta.
----- SFÂRȘIT ------
O rază de lumină
O rază de lumină,
Călătorind fină,
Străbătuse cu doctrină
Întunericul din mină.
Tot așa, bătut a fost,
Fără nici un cost,
Întunericul lipsit de rost
Lăsat făr' adăpost.
Trece pe la judecată
Și inima întunecată,
Ce s-a lăsat vindecată
De lumina cea marcată.
12.05.24
Te ador ❤️
E seara ... Și tu ma aștepți ...
La intrarea în casa se simte miros de crini ...
Mă apropii , tu îmi repeți...
Ca îmi adori ochii mei pelerini
Chiar dacă te caut doar pe tine mereu....
Iar privindu te în ochii tai pătrunzători
Care îmi trezesc cei mai puternici fiori ...
Deja nu am nevoie de nimic....
Nici de flori....Am nevoie doar să mă atingi....
O îmbrățișare.... Să mă topesc ca un fulg ....
Chiar dacă după voi arde pe rug...._
Ochii tai îmi sunt făcliile care mă conduc spre univers... Ceva nemaipomenit...
Iar gândul meu e la foame... Foame de tine
A.Turcanu
@reper
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.
Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.
De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.
Perfectă
În ochi ascunși, hipnotizanți
Stă farmecul tău minunat;
Tu cu iubire mă încalți,
De gura ta mă las furat.
Mai ieri mi-ai dat o sărutare,
Pe piept și gât s-a scufundat,
Urmat suav de-un zâmbet mare,
De-atunci eu tot ți l-am purtat.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea
Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.
Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.
— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.
— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.
— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?
— Da, iubito.
— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?
— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.
— Și ai învățat limba lor?
— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.
— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.
— De unde știi?
— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.
— Ești tare deșteaptă, fata mea.
— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.
- Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
- Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?
— Ce anume?
— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?
— Unde ai auzit cuvântul acesta?
— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.
— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.
— Ce înseamnă „mamă”, mamă?
O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.
— Ai auzit de România?
— Nu am auzit. Ce este România?
— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.
— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?
— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.
— Noi mergem în România, mamă?
— Așa este draga mea. Mergem în România.
Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.
În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.
— Sunteți româncă? Vorbiți românește?
— Da, sunt! Dumneavoastră?
— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.
— Ce vă duce în România?
— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.
— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.
Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.
— În România se vorbește mult engleza?
— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.
Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?
Doamna râse și i se adresă foarte convingător.
— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.
Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:
— Asta este limba română?
— Da, mamă. Îți place?
— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?
— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.
— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?
Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:
— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.
La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:
— Peste un kilometru ajungeți la destinație.
Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?
— Mamă, de ce plângi?
Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.
— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.
— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.
— Dar nu mai avem decât foarte puțin.
— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.
— Nu știe.
— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?
Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:
— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.
Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.
— Ați ajuns la destinație.
În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.
— Prietena ta este bolnavă mamă?
— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.
Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.
— Intrăm, mamă?
Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.
— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.
— Pot să iau și clovnul cu noi?
— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.
Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.
— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.
— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?
— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.
— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?
— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?
— Poți. Sunt destule în pădure.
— O să fac un buchet pentru prietena ta.
Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:
— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.
Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.
— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.
Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:
— Mamă, mamă! Unde ești?
Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.
— Ce spui, mamă?
Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.
Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.
— Mamă, sunt eu, fiica ta.
----- SFÂRȘIT ------
O rază de lumină
O rază de lumină,
Călătorind fină,
Străbătuse cu doctrină
Întunericul din mină.
Tot așa, bătut a fost,
Fără nici un cost,
Întunericul lipsit de rost
Lăsat făr' adăpost.
Trece pe la judecată
Și inima întunecată,
Ce s-a lăsat vindecată
De lumina cea marcată.
12.05.24
Te ador ❤️
E seara ... Și tu ma aștepți ...
La intrarea în casa se simte miros de crini ...
Mă apropii , tu îmi repeți...
Ca îmi adori ochii mei pelerini
Chiar dacă te caut doar pe tine mereu....
Iar privindu te în ochii tai pătrunzători
Care îmi trezesc cei mai puternici fiori ...
Deja nu am nevoie de nimic....
Nici de flori....Am nevoie doar să mă atingi....
O îmbrățișare.... Să mă topesc ca un fulg ....
Chiar dacă după voi arde pe rug...._
Ochii tai îmi sunt făcliile care mă conduc spre univers... Ceva nemaipomenit...
Iar gândul meu e la foame... Foame de tine
A.Turcanu
@reper
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.
Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.
De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.
Perfectă
În ochi ascunși, hipnotizanți
Stă farmecul tău minunat;
Tu cu iubire mă încalți,
De gura ta mă las furat.
Mai ieri mi-ai dat o sărutare,
Pe piept și gât s-a scufundat,
Urmat suav de-un zâmbet mare,
De-atunci eu tot ți l-am purtat.
Alte poezii ale autorului
Ființa armonioasa
Înaltul cer s-a deschis
Si tu mi-ai apărut in vis
Ca o raza de lumina
Coborând ușor de sus
Venind sa-mi ierți nerăbdarea
Pan' la al soarelui apus
Privirea ta m-a săgetat
Si trupul meu ti s-a supus
O prea dulce zeitate
Vindeca-mi dorul nespus
Lumina ochilor tai
Străvezie și plăpândă
Cu chip suav și trup subțire
Si cu-o voce mult prea blândă
Mi-ai sporit cu glas armonic
Si cu ochii de cleștar
Iti jur iubire pura,fără a-se sfârși
Pana când inima se va ofilii
camy
Fulgii de nea cad pe pământ
Eu susțin la tine gândind,
Fulgii aduc clipele reci
Eu încă sper că mă iubești
Speranța moare încet, încet
Gândul meu rece la tine mi-l trec
Zăpada de tine îmi aminte
Unde ești tu dragostea mea?
Darius și cățelul
Ieri pe strada am zărit
Un cățel mic,mic.
Însă,tare îmi era frica,
Ca sare și mă mănâncă.
Însă micuțul de el,
Cauta că sa se joace.
Era alb și pufos
Si cu un năsuc frumos.
Bucuria
Sufletul îmi cântă,
Asta ma încântă,
Nimic nu ma frământă,
Viata mea e ordonată,
Doar pentru mine,
O alintată.
Ideile mele
Intrasem în cameră
Și era peste tot întuneric,
Însă mă așezasem să scriu
Cât gândul e viu
La o lumină palidă.
Mă gândeam la noul vers,
La o nouă frază,o nouă poezie
Mă gândeam la-atâtea,fiindcă nu-mi vine să cred !
Câștig sau pierd,
Vorbind cu ideile mele.
Vorbeam
Dar nu credeam
Că stăteam cu ideile în nori,
Dar tot cuvintele nu se așezau pe foi
Vorbeam cu ideile mele.
Rosa 2
Tu ești soarele
Eu sunt Luna
Eu te încălzesc cu nima curată
Și iubire reală
Tu privind asta ca pe o greșeală
În timp ce te încălzesc cu zâmbet
Îți scriu versuri pe caiet
Inima îmi bate tare
În timp ce iau o gustare
Ma gândesc numa la tine
Oare asa ca mine cine o sa te mai iubească, cine?
Ființa armonioasa
Înaltul cer s-a deschis
Si tu mi-ai apărut in vis
Ca o raza de lumina
Coborând ușor de sus
Venind sa-mi ierți nerăbdarea
Pan' la al soarelui apus
Privirea ta m-a săgetat
Si trupul meu ti s-a supus
O prea dulce zeitate
Vindeca-mi dorul nespus
Lumina ochilor tai
Străvezie și plăpândă
Cu chip suav și trup subțire
Si cu-o voce mult prea blândă
Mi-ai sporit cu glas armonic
Si cu ochii de cleștar
Iti jur iubire pura,fără a-se sfârși
Pana când inima se va ofilii
camy
Fulgii de nea cad pe pământ
Eu susțin la tine gândind,
Fulgii aduc clipele reci
Eu încă sper că mă iubești
Speranța moare încet, încet
Gândul meu rece la tine mi-l trec
Zăpada de tine îmi aminte
Unde ești tu dragostea mea?
Darius și cățelul
Ieri pe strada am zărit
Un cățel mic,mic.
Însă,tare îmi era frica,
Ca sare și mă mănâncă.
Însă micuțul de el,
Cauta că sa se joace.
Era alb și pufos
Si cu un năsuc frumos.
Bucuria
Sufletul îmi cântă,
Asta ma încântă,
Nimic nu ma frământă,
Viata mea e ordonată,
Doar pentru mine,
O alintată.
Ideile mele
Intrasem în cameră
Și era peste tot întuneric,
Însă mă așezasem să scriu
Cât gândul e viu
La o lumină palidă.
Mă gândeam la noul vers,
La o nouă frază,o nouă poezie
Mă gândeam la-atâtea,fiindcă nu-mi vine să cred !
Câștig sau pierd,
Vorbind cu ideile mele.
Vorbeam
Dar nu credeam
Că stăteam cu ideile în nori,
Dar tot cuvintele nu se așezau pe foi
Vorbeam cu ideile mele.
Rosa 2
Tu ești soarele
Eu sunt Luna
Eu te încălzesc cu nima curată
Și iubire reală
Tu privind asta ca pe o greșeală
În timp ce te încălzesc cu zâmbet
Îți scriu versuri pe caiet
Inima îmi bate tare
În timp ce iau o gustare
Ma gândesc numa la tine
Oare asa ca mine cine o sa te mai iubească, cine?