Poezii din aceiaşi categorie
Cine sunt
Cine sunt?
Iubirii răspund c-un ocean de iubire,
Privirilor ce ascund negre gânduri,c-o inimă de otel.
Suflet cameleonic,colorat de inimile oamenilor.
Mă agat de ființele frumoase pentru a putea străluci.
Precum zorii de zi ce-mi luminează privirea sunt oamenii ce dăruiesc iubirea,.
Înțelegi,am lumini și umbre..
Întotdeauna fac primul pas,deschizând poarte inimii mele.
Dar porțile se închid de tot pentru cei ce le stropesc cu noroi,pentru suflete sumbre.
Sunt și înger,sunt și demon..
Demon cu aripi albe ce judeca raul.
Cine sunt?
O ființă pictata in alb și negru de sufletul oamenilor..
Destin
Nu pot să nu recunosc împăcată,
Că viața-i un afluent al Destinului,
Și nimic în lume nu aduce vreodată
Schimbarea dulceții sau amarul pelinului.
Rațiune, fapte, sentimente adunate din mers
Pot să coloreze în noanțele hazardului
Destinul hărăzit de Univers
Și viața să urmeze calea curentului.
Atunci când admiri natura sub un cer senin
Și gândurile-s purtate de adieri de vânt,
Întreaga ființă se înobilează cu-un superb divin,
Iar totul este scris într-un elan fără de avânt.
Soc matinal
din robinetul meu de la baie picură timpul
pic-pic-pic
cineva a oprit apa rece de ieri
îmi amintesc
ciudat e că și-n cadă curge tot timp,
la fel în chiuveta din bucătărie,
nu-mi vine să cred,
cum aș putea admite așa ceva
mă-ntreb
nu m-ar crede nimeni
cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,
domnule Kafka,
să fac duș,
să-mi prepar micul dejun,
cafeaua
și să nu-mi pierd mințile?
Singuratatea
Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.
Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.
Speranța
Ne bucurăm de lucruri mici,
Fără să știm ce ne așteaptă..
Dorim să pășim spre viitor,
Dar vedem urme din trecut
Ce nu își doresc să piară.
Totul e-n ceață și suntem într-un anotimp ploios,
Dar așteptăm ca răul să se schimbe,
Iar lumea să devină un loc mult mai frumos.
Un război de prisos ne așteaptă după colț,
Porumbeii ne anunță ca vom cădea într-un abis misterios,
Iar ploaia abundentă se risipește dintr-un nor întunecos.
Dar când soarele apare
Cu ale sale raze calde,
Ne dă încă speranța că pacea o să vină și va fi folositoare.
Măcar o clipă, un minut,
Să îi spunem răului un simplu,
Rămas bun.
Cred
Cred că toate câte sunt
Vor dăinui înainte și după ce eu
Nu voi mai fi decât o bucată de gând,
O filă îngălbenită în memoria colectivă.
Cred că trecerea mea prin lume
Va lăsa anume
O urmă de cerneală neagră
Pe colile albe a părului alb.
Cine sunt
Cine sunt?
Iubirii răspund c-un ocean de iubire,
Privirilor ce ascund negre gânduri,c-o inimă de otel.
Suflet cameleonic,colorat de inimile oamenilor.
Mă agat de ființele frumoase pentru a putea străluci.
Precum zorii de zi ce-mi luminează privirea sunt oamenii ce dăruiesc iubirea,.
Înțelegi,am lumini și umbre..
Întotdeauna fac primul pas,deschizând poarte inimii mele.
Dar porțile se închid de tot pentru cei ce le stropesc cu noroi,pentru suflete sumbre.
Sunt și înger,sunt și demon..
Demon cu aripi albe ce judeca raul.
Cine sunt?
O ființă pictata in alb și negru de sufletul oamenilor..
Destin
Nu pot să nu recunosc împăcată,
Că viața-i un afluent al Destinului,
Și nimic în lume nu aduce vreodată
Schimbarea dulceții sau amarul pelinului.
Rațiune, fapte, sentimente adunate din mers
Pot să coloreze în noanțele hazardului
Destinul hărăzit de Univers
Și viața să urmeze calea curentului.
Atunci când admiri natura sub un cer senin
Și gândurile-s purtate de adieri de vânt,
Întreaga ființă se înobilează cu-un superb divin,
Iar totul este scris într-un elan fără de avânt.
Soc matinal
din robinetul meu de la baie picură timpul
pic-pic-pic
cineva a oprit apa rece de ieri
îmi amintesc
ciudat e că și-n cadă curge tot timp,
la fel în chiuveta din bucătărie,
nu-mi vine să cred,
cum aș putea admite așa ceva
mă-ntreb
nu m-ar crede nimeni
cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,
domnule Kafka,
să fac duș,
să-mi prepar micul dejun,
cafeaua
și să nu-mi pierd mințile?
Singuratatea
Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.
Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.
Speranța
Ne bucurăm de lucruri mici,
Fără să știm ce ne așteaptă..
Dorim să pășim spre viitor,
Dar vedem urme din trecut
Ce nu își doresc să piară.
Totul e-n ceață și suntem într-un anotimp ploios,
Dar așteptăm ca răul să se schimbe,
Iar lumea să devină un loc mult mai frumos.
Un război de prisos ne așteaptă după colț,
Porumbeii ne anunță ca vom cădea într-un abis misterios,
Iar ploaia abundentă se risipește dintr-un nor întunecos.
Dar când soarele apare
Cu ale sale raze calde,
Ne dă încă speranța că pacea o să vină și va fi folositoare.
Măcar o clipă, un minut,
Să îi spunem răului un simplu,
Rămas bun.
Cred
Cred că toate câte sunt
Vor dăinui înainte și după ce eu
Nu voi mai fi decât o bucată de gând,
O filă îngălbenită în memoria colectivă.
Cred că trecerea mea prin lume
Va lăsa anume
O urmă de cerneală neagră
Pe colile albe a părului alb.
Alte poezii ale autorului
Oaste
Trec verile și au sa vină ierni o mie
Si eu tot stau sub sălcii obidoase,
Si simt că pân la vară au să mai fie;
Strigăte-n fulgere și ploi ce udă-n oase.
Peste pământ vin umbrele rapace,
Si eu caut în suvenir un anotimp;
În care n-ascultam vocile nopții,
Si urmele de pași ale lor mei sa prind.
Pacostea mea, are adăpost furtuna,
Ascunsă-n fulgere ce-astupa un război;
A cărui strigate chemă în zadar Fortuna.
Pe-un câmp de jertfe stinse, ce-alcătuie al meu stroi.
Soarele și luna
Tristul soarele iese pe cer,
O vede cum pleacă mâhnită,
Și o lacrimă caldă, cade disper,
Unde-i acum? Dar o întrebare venită.
Doi îndrăgostiți: luna și soare,
Dar în veci sunt despărțiti.
"Speranța ultima moare",
Sunt cuvinte doar vorbiți.
Răsărit și apus le separe,
Și nu vor fi niciodată împreună.
Cât de dureros este,
Că au o iubire comună.
Anorexică
Si persistă în agonia foamei,
Înaintează in euforia poamei
Poama corpului nehrănit
Coastele trupului subnutrit.
Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate
Ca într-un uragan de păcate.
Păcatele strămoșilor
Ispășite de urmașii lor.
„Ești grasă!” spunea lumea
Acum leșină la munca lunea
O-ntreabă dacă-i bine
Le spune că e obosită după vineri
Coastele-s ca niște clape de pian
Ieșite din contxtul trupului cotidian.
Fața-i trasă pare un tablou de mult șters
Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.
De ce oare?
Lumea asta mare,
e plină de oameni puși pe picioare,
dar atunci de ce oare,
când ceri o mâna de ajutor,
cu toții fug încetișor,
dar când ai ceva de dăruit,
chiar și dusmanii parca ar fi venit
Îți mulțumesc Doamne
Îți mulțumesc Doamne Sfinte pentru toate binecuvântările primite căci de când am venit pe lume ,m-ai ținut de mana și mi-ai dat tot ce am avut nevoie,nu m-ai lăsat sa cad,sa plâng,sa spun nu pot!ai fost acolo lângă mine și m-ai încurajat sa merg tot înainte cu capul sus și cu încredere în Tine ca tot ce azi nu merge bine mâine va fi asa cum trebuie sa fie! Eu am greșit înaintea Ta,nu am simtit iubirea pt Tine și te-am părăsit fără sa ma uit la ce am avut și am pierdut! Tu însă ai continuat să ma iubești venind la ușa casei mele și luminându-mi mintea și inima mi-ai aratat drumul spre lumina și o viata mai buna! Îți mulțumesc pentru tot ce primesc și te rog nu ma lasă să te părăsesc.
MORALA LUMIII
Amintirea nedorita
A locurilor ce au urmat ,
Învinge gradul meu de a gândi
Împovărat de ce eram
Amestecat de conținuturi
Și colturi ale mintii lor ,
Forțat trăind sub ochii lor,
Formând totuși doar o umbra.
Neatinsul necuprins
Nemarginitul infinit al fericirii,
Crezând ca însuși e nimic
Preludiu mort de a credea
Curând ca am sa I simt prezenta.
Nici ieri și azi
Nu le cunosc,
Nici nu sper la un mâine;
Cunoașterea ce o cunosc
Mi se pare o iluzie .
Străbat plângând, nefericit
Drumuri de constelații,
Și umbra cerurilor le înconjor
Cuprinzandule cu bratul .
Abominatia de oameni
Ce tot mereu se tot răresc ,
Incoltind forme stranii
Ce tot mereu se înmulțesc.
Tot în jur e un delir
Chiar nu I pasa nimănui...
Benghe selena- morala lumii
Oaste
Trec verile și au sa vină ierni o mie
Si eu tot stau sub sălcii obidoase,
Si simt că pân la vară au să mai fie;
Strigăte-n fulgere și ploi ce udă-n oase.
Peste pământ vin umbrele rapace,
Si eu caut în suvenir un anotimp;
În care n-ascultam vocile nopții,
Si urmele de pași ale lor mei sa prind.
Pacostea mea, are adăpost furtuna,
Ascunsă-n fulgere ce-astupa un război;
A cărui strigate chemă în zadar Fortuna.
Pe-un câmp de jertfe stinse, ce-alcătuie al meu stroi.
Soarele și luna
Tristul soarele iese pe cer,
O vede cum pleacă mâhnită,
Și o lacrimă caldă, cade disper,
Unde-i acum? Dar o întrebare venită.
Doi îndrăgostiți: luna și soare,
Dar în veci sunt despărțiti.
"Speranța ultima moare",
Sunt cuvinte doar vorbiți.
Răsărit și apus le separe,
Și nu vor fi niciodată împreună.
Cât de dureros este,
Că au o iubire comună.
Anorexică
Si persistă în agonia foamei,
Înaintează in euforia poamei
Poama corpului nehrănit
Coastele trupului subnutrit.
Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate
Ca într-un uragan de păcate.
Păcatele strămoșilor
Ispășite de urmașii lor.
„Ești grasă!” spunea lumea
Acum leșină la munca lunea
O-ntreabă dacă-i bine
Le spune că e obosită după vineri
Coastele-s ca niște clape de pian
Ieșite din contxtul trupului cotidian.
Fața-i trasă pare un tablou de mult șters
Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.
De ce oare?
Lumea asta mare,
e plină de oameni puși pe picioare,
dar atunci de ce oare,
când ceri o mâna de ajutor,
cu toții fug încetișor,
dar când ai ceva de dăruit,
chiar și dusmanii parca ar fi venit
Îți mulțumesc Doamne
Îți mulțumesc Doamne Sfinte pentru toate binecuvântările primite căci de când am venit pe lume ,m-ai ținut de mana și mi-ai dat tot ce am avut nevoie,nu m-ai lăsat sa cad,sa plâng,sa spun nu pot!ai fost acolo lângă mine și m-ai încurajat sa merg tot înainte cu capul sus și cu încredere în Tine ca tot ce azi nu merge bine mâine va fi asa cum trebuie sa fie! Eu am greșit înaintea Ta,nu am simtit iubirea pt Tine și te-am părăsit fără sa ma uit la ce am avut și am pierdut! Tu însă ai continuat să ma iubești venind la ușa casei mele și luminându-mi mintea și inima mi-ai aratat drumul spre lumina și o viata mai buna! Îți mulțumesc pentru tot ce primesc și te rog nu ma lasă să te părăsesc.
MORALA LUMIII
Amintirea nedorita
A locurilor ce au urmat ,
Învinge gradul meu de a gândi
Împovărat de ce eram
Amestecat de conținuturi
Și colturi ale mintii lor ,
Forțat trăind sub ochii lor,
Formând totuși doar o umbra.
Neatinsul necuprins
Nemarginitul infinit al fericirii,
Crezând ca însuși e nimic
Preludiu mort de a credea
Curând ca am sa I simt prezenta.
Nici ieri și azi
Nu le cunosc,
Nici nu sper la un mâine;
Cunoașterea ce o cunosc
Mi se pare o iluzie .
Străbat plângând, nefericit
Drumuri de constelații,
Și umbra cerurilor le înconjor
Cuprinzandule cu bratul .
Abominatia de oameni
Ce tot mereu se tot răresc ,
Incoltind forme stranii
Ce tot mereu se înmulțesc.
Tot în jur e un delir
Chiar nu I pasa nimănui...
Benghe selena- morala lumii