La cosit

M-a copleșit iubirea ta,

M-a copleșit dragostea ta,

Când o fi să mor

Te rog, nu mă uita.

Eu te-am iubit enorm de mult 

Te-am scris în stele cu creion;

Dragostea ta să nu o dai 

Din inimă nicicând.

Ador cugetul tău sfânt 

Ce nicăieri nu a plecat 

A rămas închis pe veci

Iubindu-l Dumnezeu!

Încântată

mâna-ti dulce

mi-o întinzi 

te-aş mângâia

în ea

un măr

De-am fi avut noi cerul nostru

De-am fi putut liber zbura

L-am fi umplut tot cu bloc posturi

L-am împarți Si dărâm.

-Stimate domn, mersi de primire 

Care a fost prima ta iubire?

Cu cine te-ai simțit amabil?

Ce chip de om? și cât de durabil,

A fost cuplul între voi?

Ce dorințe ai avut? ce nevoi ??

-Oh prima mea iubire 

O simt si amu ca un miracol 

Îi aud și amu a ei vorbire 

Cu ea depașeam eu orice obstacol 

Cu părul blond minune mare 

Cu ochi albaștri în revărsare 

De nopți adânci petrecute în doi 

Cu ea în orice clipă ma simțeam vioi 

De mic copil eu am iubito

Și mă temeam eu să îi spun 

Încrederea în sine nu am găsit-o 

Și am perdut un moment bun 

-Și pe urma ce ai făcut 

Ai încercat so găsești ??

După cum eu am văzut 

Pe deplin tu o iubești  

Nui posibil să te dai bătut 

Ce a fost și cum sa petrecut?

Oare ția spus că nu-i destin?

Că ea cu tine nu sa bucurat pe deplin?

-Nu băiete nimic nu a fost 

Viața nea dus pe două drumuri diferite 

Și am decis că nu mai este rost 

Ca sufletele noastre nu-s menite

Să fie împreună chear dacă 

Am iubito pe deplin

Am mai văzut-o și parcă

Amintirile îmi vin 

Dar ma stărui să nu îmi amintesc 

Acele momente petrecute împreună 

Și din acel moment eu nu doresc

Ca nimeni de ea să nu mai spună.

-Dar ai mai iubit din nou așa de strâns 

Ai mai simțit așa placere 

Și tot pe urma tu ai plâns 

Ca sați alini durerea ?

-Da au fost și după ea suflete pereche

Dar totuși parca nui deloc la fel 

Au fost doar mici buchete 

Ce au înghețat în ger

Am simțit placere si durere 

Am simțit amorul și trădare

Și am decis că o să-mi caut una 

Pe cea aleasă din vis

Pe ea a so compar cu luna 

Pentru ea și cerul e deschis 

Să ma iubească pe deplin 

Să nu cunosc durerea 

Și seara când acasă vis 

Voi ști ce e plăcerea 

So iau în brațe și so sărut

Săi spun căi cea mai bună 

Acest moment nespus de plăcut 

Vă fi cântat în strună 

Vioara va recita 

Iubirea noastră pe deplin frumoasă 

Tu cu buzele dulci îmi vei cânta 

O melodie aleasă

autor Stas Lipcan

A mea dulce soțioară 

Culege strașnic flori alese, parfumate ,

Ochii îi sunt ațintiți 

Spre cele ce-i sunt folositoare.

Mintea ei se eliberează 

De tot stresul și agitarea 

Când se plimbă prin natură.

Precum culege cele ale trupului atent,

Așa și cele ale sufletului le caută.

Se încântă viața ei cu ardoare.

Astăzi te-am văzut,

Te-am văzut râzând,

Te-am văzut fericit,

Te-am văzut altfel.

Ieri ai fost cu ea,

Ieri, eu te-am văzut.

De mâna v-ați ținut 

Și v-ați sărutat.

Îmi este dor să te văd, 

Îmi e dor să te mai simt,

Îmi e dor să te iubesc,

Îmi e dor să fii aici. 

Eu odată am trăit,

Și încă maasa părintească, 

Unde mereu mă regăsesc. 

Am scris în sânge nu-n cerneală

Păcatul meu doar o greșeală

M-am rătăcit prin patimi și vină,

Și am pierdut latura divină

Cu mâini murdare și inimă de piatră

Mi-am pus credința-n lumea asta stricată,

Doamne iată-ne de tot căzuți

Că mai întâi de toate am fost doar încrezuți

Crucea Ta sfântă e singura punte

Din iad spre rai, de jos în munte

Un strigăt blând, un sfânt balsam

Poemul scris devine psalm

Pe altarul inimii zdrobite

Se aștern cu greu cuvintele grăbite

Ne plecăm frunțile cerând tânjind iertare

Nu merităm milă, dar Tu ești iertare

Din dor de cerul Tău și de iertare

Din rugăciune și chemare

De-am face toți un legământ

Căci Tu ești Viață, Iubire și Sfânt.

Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.

Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.

Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.

Autor Luciana Botezatu

Sunetul ușii deschise

împletește râsete și pași grăbiți.

Pe masa din bucătărie,

cafelele se amestecă cu povești

și felii de pâine uitate.

Frigiderul știe secretele noastre,

dar tace.

Fotografiile de pe perete

ne privesc fără judecată,

cu ochii care recunosc fiecare zi.

Uneori ne certăm,

cuvintele se lovesc de pereți,

dar seara ne regăsim

în liniștea unei îmbrățișări.

Râsul copiilor răsună ca un clopoțel

aduce lumina în colțurile uitate,

iar poveștile spuse la cină

ne țin împreună, zi de zi.

Și chia dacă lumea ne poartă în toate direcțiile

acasă e aici, în gesturi și tăceri,

în mâini care se ating fără să întrebe,

în inimile care rămân legate

chiar și atunci când pașii se îndepărtează.

Vă întreb dacă voi știți ce înseamnă,

Să fiți cuminți când părinții vă îndeamnă 

Sau ce vi s-a mai întâmplat,

Când de părinți n-ați ascultat?

Ați avut de învățat atâtea lucruri și emoții,

Când vă strângeati acasă cu toții 

Și râdeați zgomotos și fericiți,

Lângă dragii de părinți,

Mama, tata, ei ar putea pentru voi,

Să se sacrifice și să devina eroi

Tatăl ar dărâma și o stâncă,

Nu doar să meargă la muncă 

Pentru familie, pentru copii,

Să le facă bucurii.

Mama este bună, blândă, iubitoare,

Stă ziua toată in picioare 

Ca să facă treabă și mâncare,

Pentru puii săi

Pentru sensul vieții ei!

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.