La cosit

Preotul și provocarea

Un preot Petru

Adună forță pentru

O provocare pe tictoc!

Enoriașii sunt de-acord

De pierde,  Petru

Sună la escortă!  

Ne-am întâlnit sub stele, târziu,

Priviri aprinse, iar drumul pustiu.

Ne doream cu ardoare, cu trup și cu gând,

Dar lumea ne-a pus bariere, pe rând.

Te chemam în tăcere, tu îmi răspundeai,

În visuri adânci doar pe mine mă luai.

Dar zorii veneau și ne rupeau iar,

Lăsând dorul greu ca un vechi hotar.

Ești cântec ascuns, ești foc interzis,

O rană frumoasă ce nu s-a închis.

Te port în suflet ca pe un jurământ,

O dragoste vie, dar fără pământ.

E decembrie 4 din nou

În mintea mea nu e nimic altceva, 

Doar un ecou.

Un ecou cu vocea ta,

Dar e bine totuși,

Pentru că în rest, nu mai am altceva.

Tu nu mai ești,

Nici buzele sau ochii tăi nu îi mai văd,

Nici brațele ce mă strângeau cândva,

Nu le mai simt din nou.

Ți-am permis să pleci, să vii

Când voiai tu,

Dar intr-o zi inima mea a decis să nu,

Să nu te mai doresc

Așa cum te doream, 

Să nu mai simt,

Cum mă iubeai cândva.

scuze…dar prefer să nu mai plâng noaptea după ce i am zis prietenei mele cat de rău mă doare sufletul ca ți am greșit cu ceva.

ca te distanțezi…

ca încep să cred ca orice fac greșit te face să mă urăști și să nu mă mai iubești.

scuze, sunt și eu un om…

ce își dorește să fie atins cu emoție, iubire…liniște..răbdare..

cer prea mult? scuze. nu ți voi cere nimic…promit…mulțumesc.

Cât îmi e de greu,știu doar eu.

Viața mea își pierde strălucirea dacă nu te am lângă mine.

Nepăsarea este de ajuns...cu greu am spus,

Sunt prea supărată,singură am fost lăsată,

Cu inima îndurerată.

Am luptat din greu pentru iubirea ta,

Nu pot să accept,nu pot să te mai iert!

M-am luptat,dar în zadar,

Timpul trece tot mai greu,dacă te iert numai sunt eu.

Am acceptat,am plâns prea mult,

Fericită nu mai vrut.

de Maria Melania

Am învățat să cresc din crăpături

așa cum lumina intră printr-un perete vechi

fără să ceară explicații.

Nu m-a învățat nimeni cum se face.

Viața m-a spart încet,

ca pe un vas prea plin de cer,

și am crezut o vreme

că fisurile sunt sfârșitul.

Dar prin ele

a început să respire Dumnezeu în mine.

Am simțit cum durerea nu distruge —

ci deschide.

Cum ceea ce doare

lărgește spațiul pentru iubire.

În locul unde m-am frânt

a crescut o blândețe nouă.

În locul unde am plâns

a răsărit liniștea —

nu liniștea aceea goală,

ci liniștea care știe

că totul are un sens tăcut.

Am învățat să nu-mi mai ascund rănile.

Ele sunt ferestrele mele.

Prin ele intră oamenii,

prin ele iese lumina,

prin ele se vede cât de mult

am iubit.

Nu m-am ridicat prin forță,

ci prin acceptare.

Nu m-am vindecat prin uitare,

ci prin îmbrățișare.

Am îmbrățișat tot:

și ce m-a frânt,

și ce m-a salvat,

și ce m-a lăsat singură

ca să învăț

să fiu întreagă fără sprijin.

Și astăzi cresc.

Nu perfect.

Nu fără teamă.

Dar cu o pace așezată în oase,

ca o apă liniștită

care știe că adâncul ei

nu poate fi tulburat de suprafață.

Am învățat să cresc din crăpături

pentru că iubirea nu locuiește în ziduri intacte —

ci în locurile unde inima

a avut curajul

să rămână deschisă.

Iar acum știu:

ceea ce părea rupt

era doar începutul

înfloririi mele.

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Mi s-a făcut un dor aprig, nătâng

Să mă plimb, prin satul meu, dar plâng 

Se golește de bătrâni, de tineri, de copii

Ulițile-s triste fără zarva prichindeilor.

În trecut, toate drumurile îmi erau cunoscute,

Înserarea mă chema la poarta fetei iubite, 

Ce vorbeam nu știu, dar îmi era bine

Astăzi trec cu dor, găsesc banca doar, ruine.

Pe maidan, lângă făntână era un scrânciob și horă,

Mame de feciori veneau, să-și aleagă noră.

Ele de puneau ochii pe-o fată, nunta era asigurată

Mai rămânea de stabilit zestrea ....și o dată.

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

Timpul trece și schimbă totul,
Dar în inima mea, am rămas același copil.
Mă întreb dacă voi mai prinde vreodată
Răsăritul cu voi, cu aceleași zâmbete.

Hohotește prin ferești

Răi balauri din povești

Prini grădini și prin livezi

Vin urgiile păgâne

Pe frumos să se răzbune .

Urlă ,șuieră,se zbate

Ziua la sfârșit de martie,

Albă trenă lasă în urmă ,

Albii mei se strâng în turmă.

Baba Dochia-i ursuză

Plâng copacii fără frunză ,

Doar gingașii ghiocei

Sub o plapomă de gheață ,

Se trezesc din nou la viață!...