La cosit

Plouă suflete peste pământul mamei,

Plouă sângele peste pământul tatei.

Din cer, greoi, se scurg,

Lacrimile unui Demiurg.

Pentru pământul patriei românii mor,

Gloanțele curg ca un izvor.

Căpitanii urlă continuu surzilor:

"Nici pe aici nu se trece,

Nici dacă intrăm în pământ rece!"

Sub comanda căpitanului Ignat,

Mitraliere scuipă foc și jar.

Nemții mor, iar și iar,

Însă până și vânătorii devin vânat. 

Doi câte doi, eroii tot mor,

Sub umbra schijelor ce zbor,

Strigând surzilor prin șuiere de tun,

Murind, ca tot ce-i bun.

Dar sub dealul lui Ignat,

Nemții covor de sânge tot se fac.

Mitralierele tot scuipă jar,

Din eroi a rămas doar un deget,

Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.

Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:

"Morții în poziție de tragere! Executarea!"

Într-o zi de mai frumoasă,

Am primit o veste proastă.

Poate-așa a fost destinul,

Dar în suflet eu te port,

Îngeraș cu aripi dragi.

Ochii albaștri ca de mare

Azi s-au înălțat la cer,

Chipul tău s-a dus în rai,

Noi nu o să ne mai vedem.

Văzându-te în groapa rece,

Sufletul plângea de dor,

Totuși sper să ne revedem

Când m-oi ridica spre cer.

Eu de astăzi te-am pierdut.

Statu-i mort Vorbește-n șoaptă că te aud Mii de păsări merg în cârd, Și copiii de odinioară nu mai stau în dud Strigă de salvare,statu-i surd. Nu mai e salvare în neam, Ceru-i de culoar bordeaux,se vede de la geam Și se strigă fără cusur, Pământu-i tot sângeriu,statu-i dur. Și oricât de fonetic ai fi fost Crezi că lupta avea rost? Cu caleașca lui de spin zâmbăreț Poți plânge oricât,statu-i glumeț Printre miile de note muzicale N-am auzit niciun sunet ca atare, Ai urlat ca un prost,ai dat duma, Eu sunt statul,n ai prins gluma Vorbesc cu tine democratic, Ca să nu devii tu birocratic, Ce,chiar vrei să știi adevărul? Fii cinstit,mușcă mărul. Tu cu-n măr al doamnei învrăjbirii te liniștești, Că-ți place în păcat să trăiești Eu ca stat îți dau onoarea, Ca mie să-mi oferi darea. Darea mea nu e valuta, E lauda,că ea e bruta, Brutalism cum vrei tu a-l defini, Strigătul sfâșietor corzile vocale îți încetini. Stat drag eu îți urez, Că de rău să te vizez De ale Domnului psalmuri, În suflet îmi sunt balsamuri. Tu cu fum de țigaretă mă sufoci, Ca să mai omori de ale neamului voci, Strigăm cu toți în zare, De a inimii curățare. Tu stat,tu stai degeaba neîncetat, Și cordul mi l-ai sfintecat Hai,mai dă-le țigarete și tort! Prin toate cele de cuviință,statu-i mort.

Tu ai plecat sa îți găsești fericirea 

Eu am rămas aici în neputință 

O ultima îmbrățisare îmi doream

Dar ai plecat cu-atata ușurința 

Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci

Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine

Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti

Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.

Azi pe cioburi de amintiri pășesc 

Și doar pe mine mă mai doare 

Ca nici măcar nu mai vorbim

Și acel "noi" astăzi doar moare.

Si ai plecat, ești liniștit...eu nu

Încă te mai aștept în suflet cu ploi

As pleca și eu... dar vezi tu

Încă mai doare sfârșitul dintre noi

Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,

Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire

Si te miri de unde ai plecat, uneori.

Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,

Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,

Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,

Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,

Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…

Si viitorul poate face depresie, cred,

Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,

Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,

Parca furand ceva si din trecut si din viitor.

O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,

Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea

Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,

Dintre present si viitor.

Să ne fardăm cumva mucegăirea

Și putregaiul inimilor noastre

Să ne-aruncăm în sânge răni albastre

Și să găsim pe unde ni-i menirea.

La geam sunt flori în ale iernii glastre

Ne-a înghețat în vene și iubirea

Și am uitat de Domnul glăsuirea

În sferele romanțelor sihastre.

De frică ce să mai vorbim, ni-i multă

Înfășurată astăzi în zăpezi,

Tu ia omătul și la  alb ascultă.

Atinge-mă, să poți ca să mă vezi

Și-alungă teama într-o stea ocultă,

Adună-n duh de Dumnezeu dovezi.

S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,

De când curtea ,casa e pustie

La ferești perdelele-s lăsate 

În poartă nimeni nu mai bate.

Pe cărări ,cu flori odată 

Crește iarbă înaltă și uscată

Cântă un cuc cu jale-n glas

Casă dragă ce  singură ai rămas.

Plouă-n creștet,într-un fir subțitr

Lacătul la ușă abia se mai ține.

Geamu-i spart și fără de mușcată

Floarea de cireș e scururată.

Cât de triste îmi par azi toate

Gardurile-s știrbe aproape jumătate,

Un umbrar e alunecat pe-o partw

Fructe neculese deși-s coapte,

Mă opresc în prag întrebătoare,

Priveliștea ce-0 văd mă doare...

S-au dus acele vremuri în risipă

Deși mai cred că le am găsit o clipă.

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

Hohotește prin ferești

Răi balauri din povești

Prini grădini și prin livezi

Vin urgiile păgâne

Pe frumos să se răzbune .

Urlă ,șuieră,se zbate

Ziua la sfârșit de martie,

Albă trenă lasă în urmă ,

Albii mei se strâng în turmă.

Baba Dochia-i ursuză

Plâng copacii fără frunză ,

Doar gingașii ghiocei

Sub o plapomă de gheață ,

Se trezesc din nou la viață!...

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Vă întreb dacă voi știți ce înseamnă,

Să fiți cuminți când părinții vă îndeamnă 

Sau ce vi s-a mai întâmplat,

Când de părinți n-ați ascultat?

Ați avut de învățat atâtea lucruri și emoții,

Când vă strângeati acasă cu toții 

Și râdeați zgomotos și fericiți,

Lângă dragii de părinți,

Mama, tata, ei ar putea pentru voi,

Să se sacrifice și să devina eroi

Tatăl ar dărâma și o stâncă,

Nu doar să meargă la muncă 

Pentru familie, pentru copii,

Să le facă bucurii.

Mama este bună, blândă, iubitoare,

Stă ziua toată in picioare 

Ca să facă treabă și mâncare,

Pentru puii săi

Pentru sensul vieții ei!

(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).

Mi-aduc aminte de ai mei

Bãtrâni de altãdatã...

De vremea când mergeam cu ei

Sã strângem snopii de tulei

Şi când bunicul îmi era

Mai mult decât un tatã.

Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,

Sã intre bunu-n tindã!

Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,

Simt apa rece din fântâni;

Şi n-are cum!... Da, n-are cum,

Un dor sã nu mă prindã!

Mã vãd din nou, parcã-n ocol

Umplând borcane goale

Şi cu nisip, şi cu nãmol

Ieşind afarã-n capul gol,

Pe când fierbea, la foc domol,

Ciolanul, pe sarmale.

Mi-aduc aminte ca acum

Şi lacrimi curg şiroaie...

Cum se-nãlţa din coşuri, fum,

Şi cum sãream, cum sã vã spun...

În balta tulbure din drum

Dupã o zi de ploaie.

Mi-e dor de turmele de miei,

De holdele arate;

De primãveri, de ghiocei,

De grauri, ce-aduceau cu ei

Vreun cântec sau vreun obicei,

Din ţãri îndepãrtate.

Şi cum sã nu îţi aminteşti

Ieşirile-n naturã,

De liniştea din Dobârleşti,

De verile scãldate-n foc,

De soare, de cãldurã...

De vechiul ceai din flori de soc,

De vreun drumeţ, care-avea loc

La noi în bãtãturã?

De mama, care ne-aştepta

Cu turte, în cãmarã,

De ciorba care clocotea

Sub jarul "foc şi parã",

De rândunica ce ţipa,

Din zori şi pânã-n searã!...

Ah, Doamne, caldã mai era

Cãsuţa de la ţarã!

De toamna, ce punea-n cântar

Veşmintele, ca plumbul;

De prima zi a lui Gustar

Când bunu', mare gospodar,

Îşi pregãtea un pãlimar

Sã suie-n pod porumbul.

De-atâtea ori am strãbãtut

Cãrãrile Poienii!

Când vântul trist, trecea tãcut

Mişcându-mi oalele de lut...

Şi-atâtea toamne au trecut

De-atunci, prin sita vremii!

De iernile care, venind,

Pãreau cã nu mai pleacã;

De când strângeam trifoiu-n Grind,

De vechi rugini, care se prind

De piatra coasei, care stã

De astã-varã-n teacã...

Dar, în sfârşit, plecau tiptil

Şi fãrã sã-mi dau seama;

Iar eu fugeam, fiind copil

Şi aprindeam câte-un fitil,

Dorind sã vinã-ntâi april,

S-o pãcãlesc pe mama...

Aşa fusese pe la noi,

Cu multã vreme-n urmã.

Dar, parcã totul s-a schimbat:

Plecat-au oamenii din sat,

De-ogoare nu le-a mai pãsat,

Nici câinilor, de turmã.

Deplâng, după atâţia ani,

Acele scumpe clipe!...

Mã tem cã vor rãmâne-orfani

Mai-tinerii contemporani,

Având şi case, având şi bani,

Statut de "tipi" şi "tipe":

Din vremurile de demult,

Nu fac icoane şi nici cult

Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,

Nicicând sã se-nfiripe!...