casa рarinteasca

Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.

Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.

Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.

Autor Luciana Botezatu

Când fraţii între ei nu mai cuvântă,

Se adună norii negri peste casă,

Pe a bătrână asta o-nspăimântă,

Şi încet, încet tristeţea o apasă.

Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,

Se întorc icoanele cu faţa la perete,

Şi-a lor păcate tainic le jelesc.

Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.

Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,

Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,

La casă i se crapă zilnic temelia,

Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.

Când fraţii se blesteamă-n jurăminte,

De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,

Părinţilor le plânge crucea pe morminte,

Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.

Când sângele de mamă urând l-au diluat,

Iar inima încet, încet se împietreşte,

Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,

Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.

Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,

O umbrã, ce se-ascunde în unghere,

Un strop de greu, o clipã de plãcere

Şi-o fericire, care se destramã,

Fãrã a şti nici când, nici cum anume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!

                            ☆

E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:

Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,

De care, se-ngrijeşte ba vecina,

Ba câte-o rudã mai apropiatã.

Câte mistere-mi trec pe dinainte!...

Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,

Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,

Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!

Rãmân taine adânci, nedezlegate,

Ce n-or putea în veci sã le dezlege

Nici cei ce-i dor ideile betege,

Nici cei ce stau cu mâinile la spate!

Un gol lãsarã-n casã, la plecare

Da-n suflet este golul şi mai mare,

Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,

Şi nu mai iese la numãrãtoare.

Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,

Şi nici borcane pline, în cãmarã,

Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;

Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...

Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,

De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;

Bastonul stã afarã, lângã uşã...

Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.

                             ☆

Fãrã a şti nici când, nici cum anume,

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

O fericire, care se destramã,

Un strop de greu, o clipã de plãcere,

O umbrã ce se-ascunde în unghere

Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.

Mi-e dor de lanul meu de grâu,

Mi-e dor de fânul moale,

Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,

Când el o ia la vale!...

Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou

Rãsadul meu şi ceapa

Şi sã aud acel ecou,

Când Bunu' bate sapa!

Mi-e dor nespus sã mã mai duc

La pândã, în Fundata,

Şi sã mã urc în vârf de nuc,

Ca sã mã vadã tata.

Mi-e dor de Cornu rãcoros,

Mi-e dor de Câmpu-Babii,

Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,

Cu Cipri şi cu Gabi!

Mi-e dor sã stau şi sã mã mir

Cum trec pe drum, flãcãii,

Ca sã se uite ore-n şir,

La peşti, la Gura-Vãii.

                   ☆

Cumplite doruri te cuprind,

De mamã şi de tatã,

De dulcea linişte din Grind,

De satul de-altãdatã!

Te vezi aievea, peste vremi,

Plimbându-te-n grãdinã

Şi-n tine însuţi tu te temi

Cã nu au sã mai vinã...

Azi am trecut pe la părinți,

Că n-am fost de-atâta timp,

Mereu pe ei îi găsim frânți,

De munca grea din câmp

Ajung la poartă, câinele latră,

Străini ne simte, nu ne mai știe,

Mă sui pe gard, arunc o piatră,

Degeaba, nimeni nu văd să vie

Împing și mă strecor în curte,

În scârtâit uràt de balamale,

Simt miros plăcut de turte,

Și-aud un zăngănit de oale

De după ușă se ivește mama,

Având drept sprijin un baston,

Cu mare grijă, își pune năframa,

Iar peste umeri poartă palton

În spate-ncovoiat apare tata,

Pe cap purtând căciulă neagră,

La câine face-un semn să tacă,

Și înspre noi încep să meargă

Înaintăm spre ei cu pas vioi,

Simțind cum dorul ne împinge,

Mâna le-o sărutăm la amândoi,

În timp ce ochiul nostru plânge

Pe banca dinaintea casei stăm,

Sub via care-ncepe să rodească,

Și multe amintiri mai depănăm,

Rugându-ne ca ei să mai trăiască

Când vorbele de duh s-au terminat,

Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,

Unde-s bucate multe de gustat,

Și un vin roșu într-un ulcior pe masă

E bucurie multă în casa de la deal,

Când ne-adunăm să stăm la masă,

Și cât de bine e în satul tău natal,

Când ai părinți, ce te doresc acasă

Șederea noastră nu e prea lungă,

Și-n liniște ne spunem noapte bună,

Simțind cum mama vrea să plângă,

O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..

să o mai  tină

cam рaisрrezece ani am asteрtat,

ca sa cresc eu mare, 

copilaria a trecut

si atat de tare doare.

timрul a zburat,

si eu regret nesрus, 

sa fiu mare m-am rugat

copilaria mea sa dus.

daca a vrut sa fie o cale,

sa рlec eu in trecut

sa uit de toate ce a fost,

s-o i-au de la inceрut.

Dragostea de mama

de рragul рarintesc,

iti zic a mia oara 

cat de mult eu te iubesc