Amintire
Pe aripile vântului,
Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.
Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,
Acum doar amintirea ne-a rămas.
Odată, cuvinte de prisos,
Priviri și gesturi , neîntrerupți.
Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,
Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.
Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,
Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.
Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,
O înstrăinare rece, un zid.
Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă
Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.
Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,
Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.
În adieri de vânt și picături de ploaie ,
În licăriri de soare, te caut evadare,
Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,
Acum o amintire ,în zborul unui idiot.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Ghintuiala George Manuel
Data postării: 20 ianuarie 2024
Vizualizări: 519
Poezii din aceiaşi categorie
Lui...
Ești cel mai bun lucru pe care l-am avut vriodată
Cu tine am simțit cum e să fii fată:
Mică, firavă, iubită
Și enorm de mult prețuită.
Îți mulțumesc că ai fost în viața mea!
"Bună dimineața prințesa"
Îmi voi aduce aminte mereu
Ale tale tandre cuvinte.
Uneori te mai văd prin vis,
Când mă trezesc mă simt tare trist..
Păcat că nu a mers la noi,
Nu am putut să fim unul pentru altul eroi...
Îți doresc doar fericire,
Să găsești pe cineva care să-ți ofere multă iubire...
Mi-e dor doar, de buzele tale
Și de ochii care mă priveau cu ardoare.
Eu voi fi bine,
Chiar și fără tine.
Dar mereu vei rămâne în inima mea,
Trădător- da!
Dar, doar tu mă ridicai în cerul al nouălea.
Oasele pe perete
oasele îmi zboară pe perete,
De dor si de plânsete amare,
Nu am puteri să mă ridic, cad iarăși
Sunt tristă mereu, oftez de dor mereu
Ascult singură în camera mea, muzică
Îi las pe toți prietenii,
Mi-i comod singură.
Nisipul din pustiul meu,
Se umple și pustiul devine lumea mea,
În care singură sunt.
Vinovată că sunt singură ?
Nu.
Pur și simplu,
toți s-au dat într-o parte de mine,
Am răspuns cu aceeași monedă.
sufăr e corect,
Dar minciunile ascunse sud adevăr,
Nu pot să le mai ascult,
M-am săturat de ele.
Singură pe mine,
Niciodată n-o să mă mint,
Adevărul meu este adevărat,
Dar a lor este doar o iluzie,
În care nu am timp,
Să cred.
Autoarea Alina Zamurca
Poezia compusă pe 01.11.2024
Dragoste, răbdare, vise
Visez la dragoste la tine..
Răbdare-mi zice îngerul păzitor!
Nu-i timp de zor!
Iubita ta sosește mâine
Într-o caleșcă argintie
Cu roțile din aur bătute cu pietre prețioase
Ce-i trasă de doisprezece armăsari ce zboară nu aleargă,
Și va veni prin nori!
Aleasa inimii îți este,
Iar ea chiar te iubește
Un cor de îngeri va cânta
Oh Vasilica tu ești dragostea mea!
Știi bine,e imn făcut de tine...
Zise pajul...
-Da știu și știu chiar foarte bine!
Doar Vasilica-i pentru mine,
Să știe tot regatul
Iar mâine să știe-ntreg pământul!
Mii de meseni,nuntași,prinți și prințese
Vor veni cu daruri la voi doi
Horia și Vasilica!
Zi mare și sărbătoare cu bucurie fără margini,
Îmi vine chiar să plâng de bucurie....zise pajul
-Ei lasă, lasă,te rog să te abții
Mă emoționezi și pe mine!
*
Dragi cititori,ei bine vă spun adevărat,
Horia și Vasilica după nuntă
La marele palat acum ei stau
Și s-au iubit cum nimeni se iubește pe pământ,
Așa iubire mare își are Cerescul legamânt,
Ca îngerii au fost în bunatatea lor,
Averea toată dată a fost săracilor,
Căci au trăit în duhul lui Hristos!
*
Ca paj nici eu nu știu prea bine
Cum s-a sfârșit povestea
Știu însă că Horia și Vasilica
Trăiesc în Veșnicie doar prin iubirea începută
Aici pe-acest pământ
Și se vorbește bine
Că dragostea lor e încă vie,
Și a plecat din vise
Rodind din așteptare și răbdare
Iar astăzi e nemuritoare!
(3 februarie 2024-Vasilica dragostea mea)
Vis ciudat
Aseara mi te-am visat
De mult nu mi s-a-ntamplat
Și a fost puțin ciudat
Te voiai îmbrățișat.
Și m-am lipit de pieptul tău
Să-ti simt al inimii ecou
Si mi-ai șoptit în acorduri de Bordeaux
"Baby! Ție chiar ti-a fost dor!".
Mi-e visul o icoană a vieții
Ce-mi luminează zorii dimineții
Mi-e dor...și mi-l port cu răbdare
Azi în suflet mi-e soare.
Rugă...
Doamne, ascultă ruga mea,
Acum în seara de Ajun,
Să iei din mine ce vei vrea,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, dacă mă iubești,
Ascultă, rog, ce am să-ți spun,
De viață poți să mă sfârșești,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, știi că multe n-am,
Și nici speranțe să adun,
Îți dau și sufletul haram,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Și Domnu-n mila Sa cea mare,
Veni cu bogății duium,
Dar ei rosti cu lacrimi amare:
-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.
Iubire în van
Ea o fecioară pură.
El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.
Amândoi tâlcuiesc,
El crede ca e doar o aventură,
Ea îl iubește până la cer…
Totul e în zadar.
E în van să iubești.
E în van să dăruieși.
Oh! Ce dezgust, ce gust amar
Îmi lasă pe limba mea iar.
Deși-s obișnuită să scriu despre mine,
Vreau să judec
Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,
Dar iubirea lor s-a sfârșit,
Despărțindu-se destinele.
Ea era o bengaleză, cu pielea brună,
Cu buze roșii,mari și dulci,
Cu un trup pur și frumos,
Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.
Avea o frumusețe de nedescris…
El era un scriitor nebun,
Indecis în propriile alegeri.
Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,
Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,
În același timp fiind un om bun.
Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…
Sufletul lor devenind un simplu pal,
Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul
Din focul cel de nestins,
Din focul ce arde de aproape un an.
Lui...
Ești cel mai bun lucru pe care l-am avut vriodată
Cu tine am simțit cum e să fii fată:
Mică, firavă, iubită
Și enorm de mult prețuită.
Îți mulțumesc că ai fost în viața mea!
"Bună dimineața prințesa"
Îmi voi aduce aminte mereu
Ale tale tandre cuvinte.
Uneori te mai văd prin vis,
Când mă trezesc mă simt tare trist..
Păcat că nu a mers la noi,
Nu am putut să fim unul pentru altul eroi...
Îți doresc doar fericire,
Să găsești pe cineva care să-ți ofere multă iubire...
Mi-e dor doar, de buzele tale
Și de ochii care mă priveau cu ardoare.
Eu voi fi bine,
Chiar și fără tine.
Dar mereu vei rămâne în inima mea,
Trădător- da!
Dar, doar tu mă ridicai în cerul al nouălea.
Oasele pe perete
oasele îmi zboară pe perete,
De dor si de plânsete amare,
Nu am puteri să mă ridic, cad iarăși
Sunt tristă mereu, oftez de dor mereu
Ascult singură în camera mea, muzică
Îi las pe toți prietenii,
Mi-i comod singură.
Nisipul din pustiul meu,
Se umple și pustiul devine lumea mea,
În care singură sunt.
Vinovată că sunt singură ?
Nu.
Pur și simplu,
toți s-au dat într-o parte de mine,
Am răspuns cu aceeași monedă.
sufăr e corect,
Dar minciunile ascunse sud adevăr,
Nu pot să le mai ascult,
M-am săturat de ele.
Singură pe mine,
Niciodată n-o să mă mint,
Adevărul meu este adevărat,
Dar a lor este doar o iluzie,
În care nu am timp,
Să cred.
Autoarea Alina Zamurca
Poezia compusă pe 01.11.2024
Dragoste, răbdare, vise
Visez la dragoste la tine..
Răbdare-mi zice îngerul păzitor!
Nu-i timp de zor!
Iubita ta sosește mâine
Într-o caleșcă argintie
Cu roțile din aur bătute cu pietre prețioase
Ce-i trasă de doisprezece armăsari ce zboară nu aleargă,
Și va veni prin nori!
Aleasa inimii îți este,
Iar ea chiar te iubește
Un cor de îngeri va cânta
Oh Vasilica tu ești dragostea mea!
Știi bine,e imn făcut de tine...
Zise pajul...
-Da știu și știu chiar foarte bine!
Doar Vasilica-i pentru mine,
Să știe tot regatul
Iar mâine să știe-ntreg pământul!
Mii de meseni,nuntași,prinți și prințese
Vor veni cu daruri la voi doi
Horia și Vasilica!
Zi mare și sărbătoare cu bucurie fără margini,
Îmi vine chiar să plâng de bucurie....zise pajul
-Ei lasă, lasă,te rog să te abții
Mă emoționezi și pe mine!
*
Dragi cititori,ei bine vă spun adevărat,
Horia și Vasilica după nuntă
La marele palat acum ei stau
Și s-au iubit cum nimeni se iubește pe pământ,
Așa iubire mare își are Cerescul legamânt,
Ca îngerii au fost în bunatatea lor,
Averea toată dată a fost săracilor,
Căci au trăit în duhul lui Hristos!
*
Ca paj nici eu nu știu prea bine
Cum s-a sfârșit povestea
Știu însă că Horia și Vasilica
Trăiesc în Veșnicie doar prin iubirea începută
Aici pe-acest pământ
Și se vorbește bine
Că dragostea lor e încă vie,
Și a plecat din vise
Rodind din așteptare și răbdare
Iar astăzi e nemuritoare!
(3 februarie 2024-Vasilica dragostea mea)
Vis ciudat
Aseara mi te-am visat
De mult nu mi s-a-ntamplat
Și a fost puțin ciudat
Te voiai îmbrățișat.
Și m-am lipit de pieptul tău
Să-ti simt al inimii ecou
Si mi-ai șoptit în acorduri de Bordeaux
"Baby! Ție chiar ti-a fost dor!".
Mi-e visul o icoană a vieții
Ce-mi luminează zorii dimineții
Mi-e dor...și mi-l port cu răbdare
Azi în suflet mi-e soare.
Rugă...
Doamne, ascultă ruga mea,
Acum în seara de Ajun,
Să iei din mine ce vei vrea,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, dacă mă iubești,
Ascultă, rog, ce am să-ți spun,
De viață poți să mă sfârșești,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, știi că multe n-am,
Și nici speranțe să adun,
Îți dau și sufletul haram,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Și Domnu-n mila Sa cea mare,
Veni cu bogății duium,
Dar ei rosti cu lacrimi amare:
-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.
Iubire în van
Ea o fecioară pură.
El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.
Amândoi tâlcuiesc,
El crede ca e doar o aventură,
Ea îl iubește până la cer…
Totul e în zadar.
E în van să iubești.
E în van să dăruieși.
Oh! Ce dezgust, ce gust amar
Îmi lasă pe limba mea iar.
Deși-s obișnuită să scriu despre mine,
Vreau să judec
Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,
Dar iubirea lor s-a sfârșit,
Despărțindu-se destinele.
Ea era o bengaleză, cu pielea brună,
Cu buze roșii,mari și dulci,
Cu un trup pur și frumos,
Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.
Avea o frumusețe de nedescris…
El era un scriitor nebun,
Indecis în propriile alegeri.
Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,
Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,
În același timp fiind un om bun.
Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…
Sufletul lor devenind un simplu pal,
Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul
Din focul cel de nestins,
Din focul ce arde de aproape un an.
Alte poezii ale autorului
Alchimistul
Prin văl de ceață, umbra nopții cade,
Pe a mea piele, o pânză de mister,
Alintă-mă cu soarele din zare,
Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.
Atinge-mă cu razele de lună,
Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,
În noapte, fii al meu, o dulce strună,
Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.
Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,
Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,
Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,
Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.
În lumea asta vastă, tu ești poarta,
Spre un eden al simțurilor necunoscute,
Atinge-mă cu vorbe ,
Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.
Înfășoară-mi esența într-un vers etern,
Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,
Alintă-mi sufletul cu al tău univers,
Și fă din clipa noastră un infinit sublim.
Tu, alchimist al sentimentelor pure,
Ce transformi tăcerea într-un imn divin,
Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,
Și fă din simplul nostru gest un destin.
În templul acesta viu, ce-i corpul meu,
Fiecare al tău gând devine lege,
Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,
Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Lacrimi
În lacrimi se nasc râuri de poveste,
Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,
Fiecare picur, o perlă de tristețe,
În mareea vieții, de soarte purtate.
Din lacrimi, iubirea își țese mantia,
O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,
Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,
De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.
Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,
Cristalizează momentele în amintiri prețioase,
În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,
Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.
Din lacrimi, se țese un covor de lumină,
Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,
O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,
De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.
Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,
O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,
În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,
Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.
Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,
Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,
Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,
Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.
O lacrimă, o picătură de esență pură,
Ce sculptează în suflet o imensă fericire,
Iubirea, o forță ce topește orice zid,
Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.
Alchimistul
Prin văl de ceață, umbra nopții cade,
Pe a mea piele, o pânză de mister,
Alintă-mă cu soarele din zare,
Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.
Atinge-mă cu razele de lună,
Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,
În noapte, fii al meu, o dulce strună,
Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.
Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,
Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,
Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,
Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.
În lumea asta vastă, tu ești poarta,
Spre un eden al simțurilor necunoscute,
Atinge-mă cu vorbe ,
Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.
Înfășoară-mi esența într-un vers etern,
Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,
Alintă-mi sufletul cu al tău univers,
Și fă din clipa noastră un infinit sublim.
Tu, alchimist al sentimentelor pure,
Ce transformi tăcerea într-un imn divin,
Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,
Și fă din simplul nostru gest un destin.
În templul acesta viu, ce-i corpul meu,
Fiecare al tău gând devine lege,
Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,
Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Lacrimi
În lacrimi se nasc râuri de poveste,
Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,
Fiecare picur, o perlă de tristețe,
În mareea vieții, de soarte purtate.
Din lacrimi, iubirea își țese mantia,
O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,
Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,
De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.
Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,
Cristalizează momentele în amintiri prețioase,
În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,
Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.
Din lacrimi, se țese un covor de lumină,
Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,
O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,
De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.
Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,
O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,
În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,
Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.
Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,
Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,
Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,
Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.
O lacrimă, o picătură de esență pură,
Ce sculptează în suflet o imensă fericire,
Iubirea, o forță ce topește orice zid,
Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.