Amintire

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,

Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,

Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,

Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.

Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,

Un elixir amar și  totuși necesar ,

Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,

Mă ții în viață, mă faci să delirez.

Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,

Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,

În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,

Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.

Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,

Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,

Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,

Și-n acest turbinio, destine încleștate.

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.

Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.

Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.

În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.

Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.

Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.

Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.

În lacrimi se nasc râuri de poveste,

Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,

Fiecare picur, o perlă de tristețe,

În mareea vieții, de soarte purtate.

Din lacrimi, iubirea își țese mantia,

O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,

Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,

De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.

Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,

Cristalizează momentele în amintiri prețioase,

În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,

Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.

Din lacrimi, se țese un covor de lumină,

Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,

O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,

De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.

Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,

O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,

În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,

Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.

Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,

Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,

Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,

Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.

O lacrimă, o picătură de esență pură,

Ce sculptează în suflet o imensă fericire,

Iubirea, o forță ce topește orice zid,

Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.

E dimineață și frigul mă cuprinde
Cu ale sale grade mult sub minus,
Fereastra mi-o privesc cum ninge
Și vorbă-ncerc cu fulgul alb depus.

Tu fulgule ce mi te-așezi pe frunte
Și-mi rascolești profunde amintiri,
Te-aș intreba de ce în apa te prefaci
Și-apoi dispari c-a mele dulci iubiri.

Cândva cu ea un om, noi modelam
Din tine fulgule venit din depărtări,
Și-n jurul lui dansam atât de fericiți
Îmbrățișați și-nflacărați de sărutări.

Mai stai puțin și gândul mi-l ascultă
Nu te topi făr' să-mi răspunzi de poți,
De ce s-a destrămat iubirea noastră
Când promiteam să creștem și nepoți.

Tu știi povestea și dragostea aprinsă
Și visul nostru, rămas fără-mplinire,
Te rog fii bun și...  fata să-mi găsești
S-avem din nou, de vrea, o întâlnire.

Nu știu când fulgul meu a dispărut
Și m-a lăsat, tot singur, fără răspuns,
Dar poate a plecat...ca fata s-o aducă
Așa că încă sper și mă opresc din plâns!

Cel ce suferă

Prin trăiri negre și opace

Așteaptă privirea desfătării 

Să îl vadă în sticlă.

Cel ce suferă

Prin ceața acrimii

Speră la dulcimea vieții

În amurgul trăirii.

Cel ce suferă

A văzut fericirea, 

Iar fericirea l-a recunoscut,

Dar uită clipele amorului.

Eu nu sunt

Cel ce suferă.

Ocrotitorul uitat

Prin trăiri negre și opace

Se ascunde sub oglinda

Vecinului nevăzător.

Ocrotitorul uitat

Se teme de Soarele

Orbit de suferință

Ce cuteză să caute 

Ocrotitorul uitat.

Muritorul mort

Care caută dulcele Soarelui

Rămâne în veci,

Ocrotitorul uitat.

Un an în care am ars mocnit

Ducând povara poveștii fără sfârșit 

Un an atât de paradoxal 

In speranța unui vin la final...

Doi ani de când ne-am cunoscut 

Și ochii noștri s-au întâlnit 

Doi ani de când a început o poveste

Care azi doar in mine trăiește...

Un an de sentimente puse la zid 

Ce doar in versuri mai pot să le deschid

Un an de iluzii și speranțe deșarte 

Că timpul ne va ține din nou aproape...

Doi ani de când cărările s-au întâlnit 

Și părea ca soarta ne-a fericit

Sa ne potrivească în asa fel

Sa rămânem..." amici la un păhărel".

Un an de când tu ești singurel

Eu cu dor de-o-mbrățisare, la un strugurel 

Un an în care, lacrimile au facut arhipelag

Ca n-am rămas, unul pentru altul...cu drag...

Nu-ți fie teamă

Că am să plâng, cerând iertare,

Iertare ,pentru ce?

Că te iubesc cu înflăcărare?

De câte ori am așteptat

Răspuns la întrebare ?

Vrei să fii mireasa mea ?

Tu ,ce-ai făcut ?

M -ai  refuzat !..

De cine vrei ,să fii aleasă?...

Nu plânge maica mea bătrână 

Că fii tăi de azi te fură.

Își pun vată în urechi

Iar ție îți pun căluș în gură.

Ce vrei să faci la tine acasă

Voie la străini tu cei 

Stăpânii lumii cântă hora ,

În ajutorul cui să speri?

O-măicuță esti bătrână și săracă

Nepoților ce le mai lași?

Povara țării înstrăinate

Căci tații lor ,sunt lacomi,lași.

Mai sper și eu ca tine ,maică

Din cele patru zării ai țării 

Să se înalțe în lumină 

Un Mircea ,un Ștefan un Mihai .

Pământul țării îi scump și-i sfănt 

Și strgă în atâta sînge

Trimite-i Doamne un viteaz

Căci pentru noi și cerul plânge.

Partea I: Geneza absolută.

Nimic, nici timp, nici întuneric,

În jur se varsă vers pe vers,

Lipsit de viață și generic,

Se naște-al nostru univers.

Un haos făr’ de chip și nume,

Materie făr’ de lăcași,

Începe-n taină să îndrume

Ai universului urmași.

Colapsuri vii și violente,

Conchid în singularități.

Lipsit de har; de sentimente:

Un univers de unități.

În solitudine deplină,

Și-n amalgam de realitate,

Într-o cadență grea, divină,

Se naște o fraternitate.

O legătură strâns croită,

Nelimitată-n timp și vieți,

De univers adânc unită

Și așteptată de poeți.

Trec ani, din mii în miliarde,

Și-apoi din miliarde-n mii,

Aceeași indivizibilitate,

Rezistă-n anarhie, rezistă-n armonii.

Partea II: Pre-geneza definitorie inițială.

E toamna lui două mii trei,

Nouă septembre, miez de noapte,

În lipsă de-un stabil temei,

În univers, materia se zbate.

O mică rază nesfârșită,

Plutește printre supernove,

Lipsită de culoar și conduită,

Dărâmă-n matematici și in slove.

E-acea fraternitate uimitoare:

Se-ndreaptă-n deviere spre Pământ,

Dar în decelerare arzătoare,

Se-aude parcă suspinând.

Micuța unitate se divide

În două mici particule de stea,

Din care una scade în orbite,

Iar cea de-a doua, tot pe loc stătea.

Particula ce orbitează,

Se mișcă-n lipsă de recul,

Pe când cea ce staționează,

Formează parcă un tumul.

Și fracțiunea orbitantă,

Se-ndreaptă brusc către Pământ,

Iar cea stabilă și restantă,

Se-aude-n hohote plângând.

Partea III: Geneza definitorie inițială.

E ora trei, două minute-amare,

Pământul naște un copil,

Ce parcă ar fi vrut să zboare:

Dădea din mâini ca un debil.

Plângea umil, dar nebunatic,

De parcă dragostea-și pierduse,

Iar al său plâns tot mai sălbatic,

Ore întregi se menținuse.

Și totuși plânsul s-a sfârșit,

Băiatul soarta-și acceptase,

În starea-și vagă prăbușit,

Nici lacrimă nu-i mai rămase.

Trecut-au luni, doișpe-exact,

Copilu-un anișor avea,

Era chiar ziua lui de fapt,

Dar încă nu putea mergea.

Jucându-se pe-afară cu copiii,

Ceva în inimioară-l înțepă,

Și amețit de tainele prostirii,

În piciorușe brusc se ridică.

Copilul agitat și nebunatic,

Prin curte, în neștire tot aleargă,

Pân’ se oprește brusc ca un lunatic,

Și cerul vrea cu ochiul său să spargă.

În ceruri iar materia se zbate,

Particula ce-n taină aștepta,

Printre steluțe vii și variate

Înițiază tandru-a se mișca.

Se aranjează molcom în orbite

Și răbdător așteaptă suspinând,

O rază fină spre Pământ emite,

Copilul prinde-un zâmbet slab și blând.

Partea IV: Geneza definitorie finală.

Și iarăși luni trecut-au în neștire.

Nouăsprezece martie, două mii cinci.

Într-o măiastră, amplă strălucire,

Particula se-așterne în pelinci.

Coboară agresiv și nebunatic

Spre noul și eternul ei lăcaș,

Și într-un ger târziu, primăvăratic,

Se naște pe Pământ un nou urmaș.

O firavă și gingașă copilă,

Frumoasă ca o zână din povești,

Drăguță, zâmbăreață și umilă,

Că dac-o vezi n-ai cum să n-o iubești.

Partea V: Izolarea spațio-temporală.

Și uite că acum în univers

Steluțele ajuns-au pe Pământ,

Necunoscute-n spațiu și în vers,

Și neștiind de-al lor discernământ.

Și anii tot se surpă-n nicăieri,

Prezentul e concis, dar relativ,

Cuprinși de fericiri și de dureri,

Copiii viețuiesc rezumativ.

Striviți de izolare reciprocă,

Nici nu știau de ce li se urma,

În existență grea și univocă,

Drumul comun stătea a se forma.

Partea VI: Drumul comun. (Trecere la persoana I)

Și în sfârșit te-am întâlnit pe tine,

Fără să știu că te-am iubit mereu,

Delimitați de-a timpului cortine,

Am sfărâmat al nostru separeu.

Am revenit iubire iar acasă

Și ne-am iubit cuminte și deplin.

Atât de firavă, atât de grațioasă,

Că mă topesc în ochiu-ți cristalin.

Ești inima ce-mi bate în orbite,

Un helix în al nostru ADN,

Un satelit în nopțile-mi umbrite,

Prestigioasă ca un OZN.

Și te-am iubit în neștiință aspră,

Inconștient de-al nostru sentiment,

Dar să-ți admir iubirea ta măiastră,

O viață nu-mi va fi suficient.