Am deschis inima ca pe-o carte veche,
Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.
Tăcerea mea are vene; pulsează încet,
Un râu nevăzut, dar mereu prezent.
Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?
Dacă strigătul meu se pierde-n abis,
Și nimeni nu știe că sunt, că respir,
Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?
Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,
Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.
Mă recontruiesc, dar clădirile cad,
Fundația e făcută din nisip și oftat.
Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,
Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.
Eu caut ceva ce lumea nu are:
Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.
Dar ce rost are căutarea?
Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.
Și totuși, continui, un Sisif modern,
Împingând un munte făcut din etern.
Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.
Sunt ceva între, un paradox enorm.
Mă nasc și mor în fiecare zi,
Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.
Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.
Poate că tot ce caut se ascunde în zare.
Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –
Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.
