Non-poezie

Frumoși sunt ochii tăi

Mai făcut să mă îndrăgostesc de ei 

Voi scrie despre tine 

Ca să cunoască lumea ce-i iubire 

 Vocea ta mă calmează 

Deoarece îmi spune că-s în siguranță 

Tu ești viața mea 

Și-o însoțitoare stea

 Chipul tău nicicând nu mă lasă 

Iar ieșirile fără tine mă apasă 

Și chiar dacă ești departe 

Eu te voi iubi de parcă ești aproape

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii

Se reîntoarce raiul în grădini

Și ochii, numai doi, nu îmi ajung... I-i

Privirii basmul verde să-i anini.

Miresmele transpiră-n toți rărunchii,

Buchete-n aer, coapte sub lumini -

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii

Se reîntoarce raiul în grădini.

Cuprind zambila-n ale nării unghii,

Laleaua vine cât ți-e să suspini,

Corolele-s povești pe vii tulpini -

C-un ghiocel al iernii zmeu înjunghii

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii.

Când voi învăța cum să iubesc 

Cum viața să o prețuiesc

Când voi ști cum să lucrez cu sentimentele 

Și cum pe chipul tău să aduc doar zâmbete 

Atunci în genunchi mă voi întoarce

Și pentru a ta iertare orice voi face 

Îmi voi da inima doar pentru tine 

Numai să legăm ale noastre destine 

Dar de nu voi învața ce înseamnă să iubesc 

De nu voi vrea să trăiesc 

Când voi abandona sentimentele 

Și când pe chip îți vor apărea lacrimile 

Lasă-mă să mor 

Nu-mi oferi ajutor 

Nu merit a ta iubire 

Ci doar o rece înlocuire 

Of, ce tare dor mi-a fost de tine...

Deşi încercat-am să te uit,

De dorul tău sunt încă chinuit.

Ține-mă te rog de mâna bine,

Of, ce tare dor mi-a fost de tine…

N-am știut să te primesc,
Nici să îți răspund firesc.
Eu am fost doar un obstacol,
Ție-ți trebe’ un miracol!

Tu erai furtună vie,
Eu, un zid făcut din frică.
Și m-ai vrut așa cum sunt,
O „floare” de ceață risipită.

Mi-ai citit pașii pe față,
Mi-ai avut grija de mamă,
Și în loc să mă apropii,
M-am ascuns în a ta palmă.

Tu, Soare și caldă.
Eu, Luna și rece.
Ai crezut că sunt iubire,
Pe când eu eram doar…

Azi, când este „ora zece”,
Poate tu deja mă uiți.
Dar să știi…ai fost lumină,
Iar eu orb printre căzuți!

Răspuns la „Utopie”

Câte am pierdut

Am pierdut multe în viaţa aceasta,

Şi nu mai sunt eu bucuroasă,

Cum am fost parcă vreodată.

Am înnotat în sângele morţii,

Fâcând un pas,nebun

Şi straniu.

Dar nu regret,că l-am făcut 

Aşa a fost dat de la DUMNEZEU.

Mi-a fost dat multe ori să greşesc,

Să plătesc şi foarte scump.

Dar chiar şi astăzi nu sunt 

Ceia care am fost .

M-am schimbat ,dar stau şi mă ìntreb 

E bine oare ceia,ce fac? 

  M-am întrebat uneori ce rămâne din noi atunci când plecăm departe de locul în care am copilărit. Putem lăsa în urmă casa, strada, satul sau orașul în care am crescut. Putem ajunge printre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată și într-un loc în care totul ne este străin, dar există ceva ce luăm cu noi oriunde mergem: limba.

  Limba este una dintre primele moșteniri pe care le primim. Înainte să știm să citim sau să scriem, învățăm să vorbim. Primele cuvinte le auzim de la cei apropiați. Poate că atunci nu înțelegem cât de importante sunt, dar ele rămân în noi pentru tot restul vieții.

  Pentru mine, limba română înseamnă mai mult decât un mod de a comunica. Înseamnă acasă. Înseamnă oamenii dragi, amintirile, locurile în care am crescut și toate acele lucruri simple pe care uneori le apreciem abia atunci când suntem departe.

  Un cuvânt poate părea ceva mic. Dar unele cuvinte poartă în ele o lume întreagă. „Acasă”, „mamă”, „dor”, „țară”, „bunici” – sunt cuvinte simple, dar în fiecare dintre ele se află o parte din sufletul nostru.

  Cred că fiecare popor își poartă istoria și prin limbă. În ea se păstrează poveștile celor de demult, cântecele, rugăciunile, tradițiile și felul în care oamenii au văzut lumea. De aceea, atunci când pierdem limba sau începem să ne fie rușine de ea, pierdem încet și o parte din propria identitate.

  Nu cred că trebuie să respingem alte limbi pentru a ne iubi limba noastră. Din contră, este bine să învățăm, să cunoaștem și să vorbim cât mai multe limbi. Lumea este mare și trebuie să putem comunica unii cu alții. Dar, în timp ce învățăm limbile altora, trebuie să avem grijă să nu o uităm pe cea care ne aparține.

  Limba română a ajuns până la noi datorită oamenilor care au păstrat-o și au transmis-o mai departe. Au fost vremuri în care identitatea nu a fost ușor de apărat. Au fost oameni care au continuat să vorbească, să scrie și să creeze în limba lor, iar noi suntem astăzi beneficiarii acestei moșteniri.

  Poate de aceea avem și noi o responsabilitate. Nu este suficient să spunem că iubim limba română. Trebuie să o folosim, să o respectăm și să o transmitem mai departe.

  Uneori mă gândesc că limba este asemenea unui fir care leagă generațiile. Prin ea, ceea ce a fost nu dispare cu totul. Bunicii vorbesc cu părinții, părinții vorbesc cu copiii, iar cuvintele trec mai departe. Se schimbă unele expresii, apar cuvinte noi, dar ceva din sufletul limbii rămâne.

  Și poate cel mai frumos lucru este că limba ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe unii de alții. Când auzi, într-un loc străin, oameni vorbind românește, parcă nu mai ești chiar atât de departe de casă.

  De aceea spun că limba este principala mărturie a identității noastre. Ea spune cine suntem fără să fie nevoie să explicăm prea mult. O purtăm în fiecare zi cu noi, în cuvintele pe care le rostim și în felul în care ne exprimăm gândurile și sentimentele.

  Putem pleca dintr-un loc, dar locul acela poate rămâne în noi prin limbă. Putem trăi printre oameni care vorbesc alte limbi, dar atunci când ne întoarcem la limba noastră, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine. Iar cât timp vom păstra limba, vom păstra și o parte din ceea ce suntem.

Aceste gânduri sunt dedicate Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Straja, the village where flowers grow high,

Cornfields invite the thieves to come by,

Manhole covers stick out of the way,

You trip, hit your head, no matter the day.

Cândva,

lumină din cer ploua,

iar curcubeul

culorile își dăruia…

Acum, plouă,

plouă cu ură

seninul cerului

hoardele de corbi îl fură…

Cândva,

pace sub măslin era…

Acum, măslinul se usucă

și seva-i lacrimă

în mirul din biserică…

Cândva ,

iarba era verde,

rourată de necălcat…

Acum, tot mai mult

de foc e arsă

și pe fir de iarbă uscat

zace porumbelul păcii împușcat

ținând în ciocul de șenile strivit

crenguța de măslin,

încă, înflorită…

…………………………………………………….

Cândva

din cer ,lumină va ploua

la tulpină de măslin,

iarba însetată roua va sorbi

iar curcubeul păcii, lin

culorile își va răspândi…

Cândva ….

O transpunere a timpurilor
Strigați democrație până la moarte
Urâți alți oameni pentru alegerile lor
Ei nu au dreptul la libertate?

Duminică de duminică prin biserici
Credincioși doar când e vorba de rău
Primii la morală, critici și predici
Dar o groapă mică nu se compară cu un hău

Nu susțin pe nimeni și nimic de fel
Nici partide sau comunități de vreme actuală
Omul ar trebui luat drept model
Indiferent de rasă sau orientare sexuală

Valuri pe țărmuri,

Două umbre devin una

Sub clar de lună.

Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:

Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.

Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași

Față de-acei buni camarazi și părtași,

Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,

Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,

Care întins stă ca un pod de porunci,

Drum deschizând pentru vecia de-atunci.