Greșeala mea în versuri

Aceste voci încep să iasă,

Însa stresul nu mă lasă,

Lucrurile devin enervante...

Și încep să le las la oparte,

Eu încerc să le controlez,

Dar ceva în mine îmi spune că mai bine cedez,

Problemele tot se adună, 

Dar mă strădui să le țin împreună,

Nu cred că are sens ceea ce zic,

Dar cu timpul mă voi gândi că pic..

Totul e o pierdere de timp,

Însă totuși între ele este un anumit ritm,

Oamenii sunt niște creaturi fără valoare,

Ei habar nu au ceea ce înseamnă purtare,

Le e greu să înțeleagă ce e aia iubire,

Dar vor la rândul lor să aibă fericire,

Vor să se bucure de viață,

Dar ei nu cred în speranță,

Vor să le fie ușor,

Dar le e greu să lucreze cu spor,

Vor să fie tratați cu respect,

Însă ei sunt pierduți concret,

Atât rău e pe acest pământ,

Încât putem spune că vom crea un mormânt,

Încetul cu încetul devenim adulți, 

Dar parcă în același timp suntem pierduți,

Nu mai pot suporta această indiferență,

Îmi e deja silă sa privesc oamenii cu insistență 

Dar vai, această politică e culmea

Lumea nu mai înțelege minunea,

Ei nu mai știu ce să aleagă... 

Deja le e și frică să înțeleagă, 

Să cunoască purul adevăr,

Ce e ascuns după multe regretări...

Multe probleme sunt în țară, 

Însă mai multe o să apară,

Dacă nu le oferi răspunsul concret 

Cetățenilor, ce așteaptă cu respect

Frustrarea lor crește și totul devine defect,

De aceea au nevoie de răspunsul corect,

E greu să fii om în această generație,

Mulți te consideră doar o simplă creație,

Însă fiecare cu opinia lui,

Totuși ție trebuie să-ți fie pohui.

Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte

dă-ne nouă pâinea

cea de toate zilele.

Ajută -ne Doamne să ne îndreptăm

de la fapte rele

ca să scăpăm.

Nu ne lăsa Doamne

Cel rău să ne ia;

Să ne ducem crucea

Sub povara Ta.

În zori de zi, când cerul se trezește,

O albastră poveste în suflet pătrunde.

Cuibăresc razele în nori de mătase,

Și-n adierea vântului, visul ascunde.

Ziua albastră, senină și caldă,

Cu a sa tihnă, inimile vrajește.

O simfonie de culori se desfășoară,

În fiecare rază, viața se ivește.

Câmpii de azur se întind la orizont,

Păsări cântătoare se leagănă ușor.

În albastrul senin, gânduri se desprind,

Ca aripile viselor, să zboare în zbor.

În albastrul ochilor, stele strălucesc,

În vălul serii, liniștea se prelinge.

Ziua albastră, ca un tablou ce se petrece,

Cu fiecare clipă, povestea se țese.

Poezia zilei albastre, ca un ecou,

Îmbrățișează lumina și visele noastre.

O simfonie a culorii, un tablou viu,

Ziua albastră, în inimi să ni se răspândească.

Revină-ți vântule din amorțeală!

Împrăștie prin boarea ta-n văzduh

A vieții înfățișare ideală,

Sfințită-n ceruri de cel duh!

Adună-i pe cei buni, o lume,

Ce-n calea gândului se-ntrec

Cu litere și cifre-n sume,

Iuțeala minții ce-o petrec.

Să împletești cu ani și ani

A timpului rotire-n infinit,

Ca spiritele, vechii castelani,

Să țină Universul neclintit.

Presară semințele vieții.

Să crească bujorii din apa vie.

Și udă-n roua dimineții

O prea frumoasă "împărăție".

Cu sceptrul ce destinu-l ține

Să-nobilezi pe cei sortiți

Să poarte spiritul în sine,

Și gând de-a nu fi părăsiți.

Suntem ca 2 straini pe-un bulevard

Tu cu tine, eu cu mine

Dar eu tot sper, ca maine va fi mai bine.

Am tot avut rabdare

Si am facut incercare dupa incercare

Dar... 

E greu sa cunosti pe cineva a doua oara

E greu sa ierti pe celalalt

Dar mai greu va fi sa uiti ce a fost o data. 

Cand pierzi controlul viata te schimba, 

Pacat ca eu am aflat asa tarziu

De trucutul nostru cenusiu,

Sincer, mi-as fi dorit sa stiu. 

Ne vedem atat de rar

Sau putem spune mai literar

Ca ne vedem putin mai des ca 2 straini

Iar tot ce ne leaga

Sunt niste radacini, 

Pe care eu incep sa nu le mai prea simt. 

Si cand esti langa mine, eu te simt departe

Si cand nu esti, parca te-as vrea pana la moarte.

Când spui „eu”

minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul  de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul

din această ecuație complicată a vieții

.
cu atâtea necunoscute ...

Te scriu în poezii de parcă încă ai fi al meu,

te scriu în ale mele gânduri,

încercând să te caut într-un alt el,

căci am pierdut tot ce mi erai la doisprezece ani.

Te-am lăsat, fără de minte,

încă te puteam avea.

gândul ți-e la ea,

al meu la tine,

mi-am spus printre lacrimi și suspine,

căci al meu nu vei mai fi, de te-aș căuta noapte și zi.

Și inima-mi rămâne prinsă-n tine,

căci tu ai fost prima și ultima mea iubire,

ochii tăi zăresc asupra ei,

dar ai mei privesc în continuare către tine.

Și de-aș fi gândit la momentul potrivit,

poate încă m-ai fi iubit,

te-aș fi avut lângă mine,

lacrimile mi-ar fi curs de fericire.

te puteam păstra doar pentru mine,

scumpa și tandra mea iubire…

te-am iubit, dar am greșit la ai mei doisprezece ani de zile.

N-am știut ce-i dragostea și cum se privește ea,

și-aș vrea să pot întoarce timpul, măcar un ceas măcar,

căci dorul meu de tine, e acum și mai amar…