Tăcerea

Vorbești în decor

Cu glasul tău divin

Căci cuvintele tale-mi sunt dragi

Doar la suflet mă ating.

Dau năvală-n capu' meu

Stau singur și le simt ,

Căci iubirea e secretul 

Să nu te mai scot din capu' meu.

Nu pleca din mâna mea

Draga mea iubită , 

Căci durerea-mi socotită 

După sărutul apăsat , greu.

Simt un freamăt lângă zorii apuși 

Cu al nostru destin nespus.

Simt un fior tremurător

Căci cuvintele tale

Vor un perfect apus de soare.

Vreau să te ating , acum

Să mă topesc , adanc

În sufletul tău , plăpând.

Sufoc gândurile aprinse-n mine 

Nu le las să mai respire 

Aud zgomote-n neliniște

Vor toate doar la tine.

Simt că ești aproape 

Doar că răbdarea e dușmanul 

Sar și se zbat ca nebunele 

Nu mai pot , sărmanele.

Nu e vina ta ,

Păcatul îl comite întotdeauna gândul

Că de nu ai mai fi 

Eu sigur nu aș mai putea trăi.

Toate cu timpul

Într-un suflet pe piele

Umbrim acel amalgam de sentimente

Sub o pătura de ampremente.

Timpul a plecat

Noi ne-am lăsat

Cu o dragoste pustie

Suferind de maladie.

Poate cu timpul 

Tu te vei întoarce , pe al meu piedestal

Într-un suflet pe piele 

Cu-n sărut aprins sub al nostru cer de stele.

Port glasul tău închis

Pe umerii mei grei , 

Tânjind din aproape-n aproape 

Clipe și momente

Unde noi doi eram ca două sentimente.

Acum că ai plecat

Pictez amintirile încet , apăsat

Cu-n val de durere

Că unde erai tu , frumoasa mea

Timpul și vremea nu mai aveau temeri.

doresc iubirea totala fug de dragostu aea,, banala..vorbe goale fara sens ce nu dau veti mele / sens,, vrea vreu iubire ancestrla sa ma plmb cu iea sub sele,, sa ma apere,,de rele.. / prin codru verde rotat..cu lup alb inima,, mare, intelepciune si putre cei sunt adevarata,, avere.. / advarul cinstea., iubirea ii ieste lui .. drumul ..drept in viata,, inima ie inima mea si  si in verdea padure amndoi vom sta,,cu vntul in plete cu iubire lumina divina in ochi  sufletului dulce si ceresc.. cu inimami curata si solta ,, sprnd a,, dobndi,,/// .

Ziua e îmbrăcată-n soare

8 martie e sărbătoare

Fete ,mame și bunici

Primiți flori și vorbe bune ,

Bine că sunteți pe lume;

Cine ar crește un copil ?

Cine ne-ar mai strânge în brațe?

Viața noastră ,ar mai fi viață?

        -Un milion de bărbați-

Ea - o femeie născută din tăcerea pădurii

Cu sufletul tivit in miros de rășină 

Cu dor de trai in mijlocul naturii 

Și nesaț al cântecului si dans de albină

Ea - razboinică ce nu a cerut niciodată război 

Dar viața i-a pus in miina o sabie prea grea 

Își duce pașii prin lume cu sufletul de sloi, 

În piept o rană veche ce nu se mai încheia.

Prin nopți fără somn își caută un rost,

dar umbrele o prind și-i frâng lumina vie;

în fiecare zori renaște greu, pe cost,

iar dorul ei de pace doar lacrimile-l știe.

Prin codrii tăcuți își poartă povara,

dar pasul ei sfios ascunde-un foc ce arde lin;

destinul i-a furat odată toată seara,

dar nu i-a stins puterea de-a mai crede în divin.

În adâncul inimii voia altceva, departe de armuri,

nu tronuri reci, nici lauri ce dor când îi atingi;

căuta iubirea care nu lasă în urmă răni și zgomoturi,

dar lumea i-a dat umbre, grăbite s-o împingi.

Voia respect curat, ce crește fără forță,

un sprijin blând ce nu dispare la al vântului suspin;

dar viața i-a pus în brațe minciuni tăiate-n toartă,

și tot ce-a fost promis s-a stins amar, târziu, venin.

De-atâtea ori întinse mâna după bine,

crezând că poate-n sfârșit destinul i se-ndoaie;

dar tot ce a primit erau doar forme goale, străine,

frânturi de vis căzute-n drum, în miez de noapte haine.

Norocul o ocolea mereu, ca o pasăre rănită,

ce nu-și găsește cuib pe nicio ramură din zori;

iar inima ei stătea, în liniștea-i clădită,

ca o flacără mică, tremurând între furtuni și nori.

Ea iubește cu răbdare, cu foc și cu tăcere,

Dar lumea îi oferă doar promisiuni de fum.

Și totuși, cu sabia ridicată, înfruntă orice durere,

Femeia ce iubește, deși nu-i e dat niciun drum.

Ea – femeia care nu mai așteaptă dragoste, ci tace,

alinată doar de gândul că totul e demult pierdut.

În suflet îi mai arde o scânteie ce abia se face,

dar viața i-a arătat că dorul rămâne mut.

Cândva visa că cineva îi va ține inima între palme,

fără să o strivească, fără să o lase-n noroi.

Acum doar speră ca liniștea să vină peste drame,

să-i mângâie rănile pe care le-a purtat în război.

Ea – femeia ce a știut să iubească fără măsură,

dar și-a închis inima ca pe o ușă ce nu vrea să mai doară.

În tăcerea codrului își țese ultima armură,

și în sfârșit învață că uneori salvarea e doar să nu mai ceară.

Greu îmi e să ..
Mă despart de cineva,
Dar mai ales
De iubita mea.

Dragostea la care,
Țineam mult la ea.
Sa despărțit de mine,
Zrobindu-mi inima!

Inima-mi bolnavă,
Cu sânge negru se umplea
Tristețea, amărăciunea,
Toată noaptea mă lovea.

Gândindu-mă la tine,
Inimioara se frângea
Văzându-te, inima pe loc murea,
Și amintirea rău mă chinuia.

Da, îmi va fi greu,
Da, îmi va fi și rece!
Dar timpul nu va vindeca.
Ci doar va trece!

Mi am făcut un dus cald,

Dar tot rece sunt.

Inima mi e goala 

Și sufletul plăpând.

Nimic nu mai simt 

Totul e gol,

Ma n velesc bine 

Și ma pun la somn.

Dar e greu, e greu s adorm

Când toate amintirile 

Ies la iveala,

Eu plang și ma sufoc

În amintirea goala.

Îmi aduc aminte cum ma priveai,

Cat de frumos te purtai.

Nu cred ca se poate

Sa mai iubesc pe cineva

Cum te iubesc pe tine.

Veșnic în sufletul și mintea mea,

Căci nu te pot uita,

Sper sa nu te pierd

Căci lumea n treaga v a dispărea.

Ma faci sa zâmbesc

Chiar de nu te străduiești.

Când te vad,

Sufletul îmi canta.

Inima mi se umple.

Mi se umple de fericire,

Când ești lângă mine.

Când îți simt mirosul cald

Și ochii sclipitori,

Ma reincarc cu magia lor.

Dar din păcate,

Totul e doar o amintire

Blocata între

Chin și iubire..

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------